https://ratioetrevelatio.com/produs/in-sfera-tacerii-richard-wurmbrand-in-dosarele-securitatii-editie-ingrijita-de-maria-hulber/

Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric

Am dat de cărțile lui Wurmbrand foarte devreme, din fericire. În vara lui 1994, adolescent fiind, citeam cu aviditate Cu Dumnezeu în subterană, carte cu caracter autobiografic-memorialistic (încă nu-l descoperisem pe Steinhardt cu Jurnalul fericirii). Deși descria orori, cartea mi s-a părut fascinantă. Autorul părea să fi reușit cumva să transfigureze toate suferințele și toate tortúrile, făcând din ele material de modelat caractere impresionante.

Odată lectura încheiată, Wurmbrand a devenit pentru mine un erou legendar, aproape mitologic, un luptător dârz cu un sistem represiv infernal și ucigaș – cel inventat de comuniștii care se lăudau că vor să salveze lumea prin formarea „omului nou”. În paranteză fie spus, peste tot unde a ajuns, comunismul a recurs la teroare, tortură și crimă sistematică, organizată – nu e doar un rateu local, ci produsul inevitabil al unei ideologii bazate pe ură și încălcarea oricăror valori sociale și individuale.

La evanghelicii români nu există un cult al martirilor, cu toate că se regăsesc cel puțin două precedente ilustre în istoria protestantă: Cartea martirilor (1563) de John Foxe și Oglinda martirilor (1660), o lucrare de peste 1600 de pagini despre persecuțiile la care au fost supuși anabaptiștii. Dacă ar exista însă astfel de recunoașteri, Richard Wurmbrand ar fi unul dintre candidații serioși la veșnică pomenire.

Drumul de la eroul legendar la personajul istoric a fost unul marcat de câteva momente interesante. Pe acest traseu, pe lângă episodul dedicat lui Wurmbrand în emisiunea Memorialul durerii, aș mai puncta 2 referințe care, la vremea lor, m-au surprins.

În jurnalul său (Jurnal 1941-1969), Mircea Eliade marchează momentul în care Richard Wurmbrand ajunge în atenția Occidentului (atenție care va spori exponențial după 6 mai 1966, dată la care a fost audiat de o subcomisie a Senatului SUA).

New York, 24 aprilie (1966)

Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi.) B. îmi spune că este un soi de Sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare. Torturat (i se văd încă urmele rănilor), pe deasupra și tuberculos, supraviețuiește printr-un fel de miracol. Știe destul de bine engleza, este un predicator inspirat, clocotitor. Cum a fost internat într-un lagăr în timpul guvernării Antonescu, nu poate fi bănuit de „fascism”. Aproape nu îndrăznesc să povestesc ororile la care a fost martor în închisoare.

Eliade adaugă pe urmă câteva dintre atrocitățile petrecute în pușcăriile comuniste, iar însemnarea următoare din jurnal o dedică tot lui Wurmbrand.

Steinhardt îl pomenește pe același Wurmbrand în Jurnalul fericirii, dar îl surprinde pe pastorul luteran într-o ipostază mai neplăcută – cea de luptător împotriva sectanților iehoviști (cu care se pare că avea o relație destul de tensionată în pușcărie). Autorul este surprins, de vreme ce imaginea sa, conturată în închisoare, despre Wurmbrand e una eminamente pozitivă:

Gherla, 1964

Se organizează ședințe. La una dintre ele, pentru combaterea sectanților, ia cuvântul pastorul luteran Wurmbrandt care-i beștelește pe iehoviști. (Urât. Nu-mi place. Iehoviștii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferință. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Ne o valoare absolută. În curtea închisorii și-n prezența administrației adevărul despre iehoviști este că sunt niște bieți nătângi, ci că sunt niște victime și niște martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu știu și n-am aflat decât lucruri foarte bune.

Lucrurile bune care se știau despre Wurmbrand în pușcărie sunt confirmate de către alți colegi de celulă. Preotul greco-catolic Tertulian Langa îi face un portret foarte grăitor:

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

Iar cel care avea să-i devină un bun prieten, reformatul Ferenc Visky îi dedică mai multe istorioare dintr-o cărțulie despre viața în închisorile comuniste (70 de povestiri despre pușcărie și prieteni), pe care le inaugurează însă cu acest portret – care confirmă strategia torționarilor de a-i pune pe toți preoții și pastorii laolaltă, ca să nu-și continue activitatea pastorală:

La începutul anilor de pușcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalți deținuți politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toți preoții la un loc, fiindcă cei mai mulți își continuau pastorația și printre deținuți.

Odată, ușa celulei s-a deschis și printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele și os. S-a uitat în jur și a spus apoi, fără teamă:

– Fraților, Domnul își adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea greu șabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci și prin alcătuirea sa spirituală. Cunoștea toate închisorile mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său sa a oricărei teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Pitești, până la Gherla.

S-a împlinit oare, prefeția lui Richard? Români, unguri, sași, evrei, evrei creștinați, reformați, ortodocși, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanți ai unor confesiuni mai restrânse, monahi și mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii din Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.

Casa rugăciunii, iată.

Un fapt care a stârnit controverse și patimi este presupusa convertire a lui Wurmbrand la ortodoxie. Cei care plasează această ipotetică convertire în perioada detenției nu au de partea lor vreo atestare documentară în dosarul de la CNSAS. Iar o schimbare a confesiunii pe patul de moarte este infirmată ferm de către cercul apropiaților lui Wurmbrand, din ultima parte a vieții sale. Deși pare, așadar, foarte improbabil să fi existat o convertire, rămâne interesantă în sine această bătălie pentru personalitatea lui Wurmbrand purtată de ortodocși și evanghelici, în condițiile în care personajul-problemă era un luteran cu puternice deschideri ecumenice.

Richard Wurmbrand poate fi trecut, fără teama de a greși, în rândul personalităților care au luptat să convingă Occidentul că dincolo de Cortina de Fier se întâmplă crime cumplite. Alături de un Viktor Kravcenko, a cărui carte I Choose Freedom (1946, SUA) când a fost tradusă în franceză, în 1947, i-a determinat pe comuniștii francezi să-l dea în judecată pe autor; de Alexander Soljenițân, cu Arhipelagul Gulag (1973); sau de românul Paul Goma, expulzat în 1977 și supranumit „Soljenițîn român”.

Cel mai important pas pentru așezarea personajului legendar Wurmbrand în istorie este însă cel al documentelor. Cercetătoarea Maria Hulber și-a asumat (la îndemnul lui Otniel Vereș, după cum mărturisea la lansare) acest efort de restituire istorică și, după ce a parcurs cele peste 8000 de file și peste 9500 de pagini ale dosarului în 36 de volume de la CNSAS, a făcut o sinteză a celor mai reprezentative documente pe care le-a publicat în cartea În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității (Oradea, Ratio & Revelatio, 2018).Citește mai mult »

Reclame

Cazul Vişinescu e doar un prim semn de normalizare

(Sursa)
(Sursa)

Am încercat ca în fiecare an, la comemorările unor evenimente de tristă amintire – Revoluţia (?) din ’89 sau mineriada din ’90 – să postez câte un text. N-am făcut acest lucru din sete de răzbunare, nici din vreun spirit justiţiar, ci ca exerciţiu de memorie. Consider că fuga de adevărurile dureroase ale istoriei reprezintă o dezrădăcinare, o criză de identitate.

Acum când un fost mare torţionar a fost condamnat definitiv, nu încerc absolut nicio satisfacţie. E un bătrân care-ţi stârneşte mila şi groaza. Mila, pentru felul în care încearcă să se ascundă de atenţia publică. Groaza, pentru felul în care a reuşit să-şi contorsioneze conştiinţa încât să creadă – fiindcă pare foarte probabilă această ipoteză – că nu are vreo vină imputabilă, deşi dovezile arată, cel puțin așa spune justiția, că s-a făcut responsabil de moartea mai multor deţinuţi.

Am citit un comentariu pe FB al unui amic care sugera că după condamnarea lui Vișinescu, nația s-ar fi simțit ușurată că a exorcizat răul. Și mai spunea cum că toți am fi vinovați prin complicitate. Nu pot fi de acord.Citește mai mult »

Tertulian Langa – preot greco-catolic care a făcut 17 ani de pușcărie comunistă

(screen capture de pe youtube)
(screen capture de pe youtube)

Consider că e un fel de datorie morală ca, după ce mi-a fost semnalat, să popularizez și eu acest material (probabil compus din mai multe fragmente de interviuri sau mărturisiri) care îl are ca protagonist pe Tertulian Langa.

Preot greco-catolic, acesta și-a petrecut 17 ani în închisoare (e mult și să-i numeri!), ca urmare a încercării comuniștilor – dublată, se spune, și de o importantă contribuție ortodoxă – de a desființa Biserica Greco-Catolică. A fost arestat la 3 luni după căsătorie, iar când s-a întors acasă avea o fată care împlinse deja 16 ani. I-a întâlnit în acei ani pe mulți dintre deținuții care ulterior au devenit celebri ca martiri ai rezistenței anticomuniste.

Materialul e foarte amplu și destul de greu de parcurs pe alocuri din pricina oralității stilului, din pricina unor erori de transcriere, dar și din cauza culorii fontului de pe blog. Există fragmente ce se repetă, însă merită îndurată această mică caznă, fiindcă a fost ale cărui cuvinte aveau o impresionantă acoperire în practică.

Tertulian Langa a murit în 2013, la 91 de ani, însă a lăsat în urma sa (din fericire) și câteva cărți, una fiind menționată de mai multe ori în acest material, însă cu alt titlu decât cel sub care avea să apară. Iată aici o listă cu aceste cărți, publicate de editura Galaxia Gutenberg. Am găsit și o scurtă schiță biografică a monseniorului Langa.

E impresionantă credința acestui om, forța lui spirituală, inteligența, intuițiile, dragostea pentru Cristos, delicatețea față de oameni, luciditatea și mai găsiți și domniile voastre ce alte virtuți admirabile.

L-am ținut minte mai ales după ce a apărut într-un documentar despre Wurmbrand, unde îi face o descriere foarte plastică și plină de patos pastorului lutheran pe care îl vorbește de bine și în acest material scris.

Spicuiesc doar câteva „declarații” care să vă deschidă apetitul pentru lectură.

Acestea sunt cele 2 mari daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu înafară de cele sfinte, închisoarea şi soţia, poate că soţia e doar o răsplată pentru închisoare.

Îi mulţumesc pentru perioada mea de închisoare care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Cum poate fi frumoasă? Pentru că niciodată nu L-am simţit pe Hristos atât de aproape cum L-am simţit în închisoare!

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

A scrie înseamnă a scrie despre mine. Oricât aş încerca să mă estompez, totuşi eu sunt prezent, eu sunt totuşi naratorul care a văzut şi care a cunoscut, pe de o parte. Pe de altă parte, este un adevăr: în copilărie înveţi să vorbeşti. La maturitate înveţi să taci. Când taci din înfrânare este un merit, când taci din motive naturale, nu spirituale, este o ruşine.

…fiindcă sunt un insomniac, dorm 2 ore pe noapte, de asta sunt aşa obosit… Ce fac noaptea? Nu aprind lumina ca să nu trezesc pe soţia mea. Nu pot ieşi din cameră pentru că are o ureche extrem de sensibilă. Şi atunci stau neclintit în pat, evitând să mă mişc ca să nu o trezesc din somn. Este o formă a dragostei mele faţă de ea. Dar este şi o cale de a mă uni cu Dumnezeu. Şi nu reuşesc totdeauna, dar încerc toată noaptea să mă rog. Şi chiar dacă efortul meu nu se soldează cu efecte reale, Dumnezeu ia în considerare efortul, strădania mea de a ajunge la El. Şi mă scol dimineaţa odihnit pentru că m-am străduit să-L găsesc pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi răsplăteşte zilnic strădania de peste noapte dându-mi a doua zi puteri să pot să lucrez pentru El.

Citiți aici materialul integral.

Poezie pe pereții închisorii

(Sursa)
(Sursa)

Printr-un concurs de împrejurări (în care d-l Iacob Brâncovan are un rol semnificativ), am descoperit că poezia pe care v-o supun atenției figura pe pereții camerei 51 din închisoarea din Sighet. Pe urmă, am căutat să văd dacă există un autor cunoscut al piesei și, din fericire, am găsit că el se numește Demostene Andronescu.

Am preluat de aici poezia, loc unde mai găsiți și alte texte.

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Corneliu Coposu – 100 de ani de la naștere

Episodul dedicat lui Corneliu Coposu în seria „Memorialul durerii”.

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »