Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși.Citește mai mult »

Tragica despărțire de obiecte

www.bazaardesigns.com
http://www.bazaardesigns.com

Dacă s-ar întâmpla să pierdem vreodată ceva,
să primim lucrul acesta cu bucurie și cu recunoștință,
pentru că ne-am despărțit de câteva griji.
(Avva Euprepios)

Dacă ți se fură mașina, trebuie s-o declari la poliție, altminteri riști să fii suspectat de cine știe ce fapte sau intenții penale. Dacă pierzi un telefon, trebuie să te miști repede și să anulezi cartela (în cazul în care ai abonament), ca să nu cumva să-ți umfle găsitorul factura.

Dacă vrei să te debarasezi de cărți, e de preferat să le duci la anticariat sau maculatură (cu greu găsești pe cineva să le primească). Dacă vrei să renunți la mașina de spălat (de ce?!), la frigider (fugi d-aici!), la autoturism, trebuie să le duci la casat, la fier vechi, la puncte de colectare, că nu ți le iau ăia de la salubritate.

Electrocasnicele mici e de preferat să le duci și p-astea la containerele special destinate acestui scop. Mai nou, fiecare obiect trebuie analizat chimic, ca să știi în care dintre cele 3 mari categorii de pubele îl arunci.

Am înțeles de la cei care locuiesc în Occident că, pentru ei, e mai simplu să arunce surplusul de mâncare decât să-l dea unui sărac. Binefacerea le-ar complica mult prea mult existența.

Ce vreau să subliniez e că ne-am înconjurat cu obiecte de care te descotorosești cu greu. Asta în cazul în care chiar ai vrea să te descotorosești.

Având însă în vedere și stilul nostru de viață, toate aceste obiecte (luându-le în calcul doar pe cele extrem de necesare) ne-au făcut dependenți de ele. Astfel că, pe lângă faptul că ar fi greu să le aruncăm, avem și un atașament foarte pragmatic față de ele.

Viața noastră ar fi mult mai dificilă fără frigider, fără mașină de spălat, fără aragaz și aproape de neconceput fără becuri, fără mijloace de deplasare rapidă, fără paturi, fără băi, fără toalete.

Pentru fiecare profesie în parte, există dependențe de obiecte spefice: calculator, camion, bormașini trainice, scaune multifuncționale etc.

Sănătatea noastră depinde de aparatură, civilizația noastră depinde de motoare, angrenaje, sisteme mecanice, eletronice sau mecatronice etc.Citește mai mult »

Să nu mai meargă tati…

http://www.askmen.com

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.Citește mai mult »