Pericolul teocrației – C.S. Lewis

 Despre lumea aceasta...

Sunt democrat pentru că eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredința o putere necontrolată asupra altora. Și, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât și pentru supuși. De aceea teocrația este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ. Dacă trebuie neapărat să avem un tiran, un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un inchizitor. Cruzimea baronului poate să ațipească uneori, lăcomia lui – să se sature la un moment dat; și, de vreme ce are o vagă conștiință a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care își confundă propria cruzime și sete de putere și de frică cu vocea lui Dumnezeu, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conștiințe, iar pornirile lui mai generoase i se par ispite. Și întrucât teocrația este cea mai rea, cu cât o formă de guvernământ este mai aproape de teocrație, cu atât e mai rea. O concepție metafizică, susținută de conducători cu forța unei religii, este un semn rău. Le interzice acestra, ca și inchizitorului, să accepte că există măcar și o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obișnuite ale moralei și conferă o validitate aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omenești obișnuite de care conducătorii sunt adesea animați, la fel ca alți oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaștem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid – ca de fapt nu poate pretinde decât cel mult că e rațional și prudent – genul de consimțământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile e un soi de beție. […]

Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice și bruște (indiferent în ce direcție), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea și poliția secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup destul de bun ca să aibă o asemenea putere. Și eu sunt oameni mânați de patimi ca ale noastre. Secretomania și disciplina din organizația lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorință de a face parte din cercul celor aleși despre care eu cred că pervertește la fel de mul ca și avariția; iar înaltele lor pretenții ideologice le fo fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcție e făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este comitetul pentru salvarea publică.

(C.S. Lewis – Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011, p. 122-124, s.m.)

Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]Citește mai mult »

Pe unde mai căutăm democrația?

westerlund09.wikis.birmingham.k12.mi.us

În ultimele luni, democrația a fost căutată în tot felul de locuri. Cel mai recent și insistent, la Curtea Constituțională. Însă această Curte este ombilical legată de Parlament și viața politică. Deci căutarea ar fi trebuit prelungită măcar până acolo, pe aceeași linie de argumentare. Adică, Curtea e proastă, dar a fost aleasă de Parlament, prin urmare, Parlamentul a făcut o treabă proastă fie prin alegerea membrilor Curții, fie prin legea care reglementează funcționarea ei.

S-a căutat democrație și prin Parlament, dar numai ca să se justifice ridicarea unei coaliții împotriva președintelui. Poate că altfel ar fi trebuit căutată.

A fost căutat de democrație și președintele țării, care, după anumite opinii, și-ar cam fi depășit atribuțiile constituționale, riscând astfel să diminueze cantitatea de democrație din existența noastră a tuturor.

Democrația a fost căutată și în votul alegătorilor. Nu știu dacă s-a găsit încă, dar organele competente ale societății investighează de zor și sigur se vor hotărî când trebuie s-o găsească și când nu.

Spun asta pentru că democrația celor 7,4 mil. care votează împotriva lui Băsescu a devenit mult mai valoroasă decât democrația celor 7,7 mil. care au cerut diminuarea numărului de parlamentari. Deci democrația e preferențială, după câte se pare.

După părerea mea de necalificat, Citește mai mult »

Și ce dacă vreau să țin cu PDL?

dynamicarts.com

Nu vreau. Dar întreb. De ce nu aș putea să-mi exprim civilizat adeziunea sau simpatia față de un partid fără să fiu taxat în fel și chip? De ce își face atât de greu loc pluralismul politic concret în tărtăcuțele noastre?

Și nu mă refer acum la postacii plătiți să creeze diversiune și să reacționeze ori de câte ori apare numele partidului țintă, ci la oameni normali, care nici măcar nu sunt membri de partid.

Nivelul educației noastre democratice tinde asimptotic la zero. Degeaba am făcut „cultură civică” în școală, căci nu s-a prins mai nimic de noi.

Din punctul meu de vedere, orice opțiune politică este validă, oricât de inacceptabilă sau compromițătoare mi s-ar părea la un moment dat. Ies din discuție organizațiile extremiste, care incită la violență și agresiune. Dar chiar și opțiunile care se orientează spre aceste grupări trebuie înțelese înainte de a fi condamnate a priori. Oare ce determină un procent semnificativ din electorat să cârmească la un moment dat spre extrema dreaptă, cum a fost cazul cu Vadim în 2000?

E drept că îmi vine adesea greu să înțeleg cum se poate ca un individ pe care-l cunosc să voteze cu mai știu eu ce personaj. Însă mi-e clar că, de obicei, opțiunile politice nu sunt raționale, ci emoționale, iraționale, inexplicabile uneori.Citește mai mult »

Jos Băsescu – observații intermediare

Foto: Agerpres via adevarul.it

Cred că există câteva câștiguri certe ale acestor proteste anti-băsesciene. Multe voci erau de părere că România trebuie condusă de un lider autoritar, de o mână forte. Că numai așa se poate, că poporul nostru are nevoie de un tartor. Ei bine, Băsescu exact asta a fost. Sper că i-a lecuit pe toți cei care așteptau un conducător mesianic și intransigent.

Cine are încă au ezitări (și-l mai așteaptă pe Vadim să execute pe stadioane toți corupții patriei) bine ar face să-și lămurească această chestiune cât mai repede cu putință. „Mâna forte” e incontrolabilă și, dacă apucă să acționeze în disprețul țării, cu greu mai poate fi oprită.

Toți cei care doreau ca unui singur om providențial să i se încredințeze atribuții sporite ar trebui să realizeze cât de aproape le-a/ne-a trecut glonțul pe lângă ureche. Și să se bucure că ideea lor n-a apucat să se materializeze.

Băsescu nu trebuie tratat ca o nefericită excepție. Dimpotrivă, evoluția lui de la liderul voluntar și simpatic, care spune lucrurile pe șleau, de la luptătorul pentru dreptate și adevăr, de la politicianul anti-politruc către autoritarismul și derapajele aberante ale ultimelor luni e oricând repetabilă.

Citește mai mult »

Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »