Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »