Ne bucurăm, dar nu ca proștii

http://www.realitatea.net/

E de bine că Boc și-a luat inimioara între dinți și și-a depus mandatul. S-ar putea să se mai detensioneze puțin atmosfera în țară. Măcar la nivel de dispoziție psihică poate că ne-om simți oleacă mai revigorați.

Dar, dacă e să ne uităm, ca niște cetățeni de rând, la ce ar putea însemna asta… nu știu câtă veselie încape în acest moment. În cazul fericit, Boc a plecat probabil pentru a mai redresa ceva, în ultimul ceas, din imaginea partidului. Ar putea fi sacrificat el pentru binele tuturor.

Se ridică însă o întrebare: dacă Boc avea bani ca să mai cumpere bunăvoința câtorva categorii de cetățeni, ar mai fi fost presat să plece? Nu cumva plecarea lui e tocmai semnul unei situații critice? Nu demult voia să mai adauge niște gologani la pensii și să mai pună la salariile tăiate. Dar i s-a interzis…Citește mai mult »

„Femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”

Se pare că se înmulțesc argumentele care susțin ipoteza că această criză este, în primul rând, una morală, abia pe urmă financiară. Îmi lipsesc noțiunile necesare să înțeleg toate detaliile articolului despre Blythe Masters, însă am priceput că ceea ce se spune că ar fi făcut ea are consecințe dintre cele mai nefaste asupra economiei mondiale. Și am mai înțeles că ai nevoie, pe lângă inteligența sclipitoare, de o conștiință destul de flexibilă ca să realizezi așa ceva.

Dacă vă gândiţi cumva că am depăşit perioada de criză, atunci să ştiţi că au rămas în continuare „4,3 milioane de gospodării care fie au o întârziere la plata ratelor mai mare de nouăzeci de zile, fie sunt în curs de executare silită” – şi asta conform LPS Applied Analytics, în raportul din noiembrie 2010, intitulat „Mortgage Performance Data”. Să înmulţim cele 4,3 milioane de gospodării cu aproximativ 200.000 de dolari (estimativ) şi vom obţine un minimum de 860.000.000.000 de dolari (adică 860 de miliarde).

Din anul 2007, transferul de risc în caz de neplată creat de Blythe Masters a funcţionat foarte bine: riscul a fost transferat de la băncile mici la cele mari, apoi de la cele mari la băncile centrale, după care, de la cele centrale, la băncile-mamut, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional, fiindcă nu mai era de ajuns să se fure doar de la clienţii băncilor şi de la contribuabili.

Aşa cum observa atât de bine dr. Nouriel Roubini la sfârşitul anului 2010, „Nu va veni nimeni de pe Marte să-i salveze pe ultimii de pe listă” – pe”marii suverani„, anume FMI şi Banca Centrală Europeană.

Aşadar, falimentul universal este inevitabil, dar, între timp, sistemul vrea cu orice preţ să ne facă să credem că totul funcţionează normal, pentru ca nimeni să nu-şi scoată banii de la bancă.

Articolul integral poate fi citit aici.

Soluția Bisericii Catolice la criza economică

Dacă tot am semnalat mesajul Biserici Ortodoxe din Grecia, iată și poziția recent exprimată de Biserica Catolică față de criza economică. Soluțiile propuse de către Consilui Pontifical pentru Dreptate și Pace vizează instituirea unei autorități globale, care să suplinească slăbiciunea autorităților statale dând coerență decizilor la nivel planetar și guvernând în spiritul unei etici a binelui comun.

De asemenea, se vorbește și despre necesitatea unei autorități bancare internaționale și chiar a unei bănci mondiale care să reglementeze practicile financiare globale, limitând posibilitatea unor specualții lipsite de etică.

Tot acest sistem ar trebui constituit pe principii precum adevărul, interesul comun, echitate, generozitate, cinste, demnitate umană, care trebuie să preceadă și să subordoneze interesele de natură economico-financiară.

Îmi permit să comentez puțin. Viziunea propusă mi se pare cam utopică. De vreme ce pleacă tocmai de la lipsa de fundamente etice și umane ale actualului sistem financiar mondial, cum preconizează BRC să instituie un cod moral acceptat de toți actorii viitoarei guvernări mondiale? În perspectiva unei autorități supranaționale, în ce fel vor fi anihilate grupările extremiste și subversive?

Cine se duce să le dea de știre islamiștilor fundamentaliști că Papa și Biserica Catolică au venit cu un plan de organizare globală care face inutil demersul lor? Adică, după ce s-au bătut ațâția ani să aibă o Palestină a lor, acum află că e degeaba? Lăsând la o parte atitudinile belicoase, chiar există posibilitatea realistă ca un sistem politico-economic mondial să respecte interesele tuturor grupurilor etnice și religioase?

Ca să nu mai pomenim că această idee alimentează scenariile apocaliptice ale celor care văd în catolicism unealta anticristului care se va cocoța tocmai în vârful acestui guvern mondial.

Dacă oamenii n-au reușit nici la Turnul Babel și niciodată de atunci încoace să fie cinstiți unii cu alții, drepți, fideli și morali, de unde vor găsi puterea ca la această nouă încercare să dețină toate virtuțile necesare bunei funcționări a umanității înfrățite? În Scripturi, după cum bine punctează documentul, antiteza Babelului e Cincizecimea. Însă la Pentacost „toți s-au umplut de Duhul Sfânt”. Din asta a decurs armonia și suprimarea barierelor de orice natură. Or am mari îndoieli că lumea descrisă în paragrafele referitoare la cauzele crizei seamănă cu grupul celor de la Cincizecime…

În ciuda faptului că nu se poate evita cu totul o eventuală asemănare a acestui model cu apucăturile din trecut ale Bisericii Catolice, când unii papi au manifestat ambiții politice lumești cam necontrolate, cred că merită totuși citit materialul produs de Consiliul Pontifical menționat mai sus pentru că propune o soluție îndrăzneață. Am preluat mai multe citate semnificative dintr-o traducere neoficială a documentului, postată însă pe site-ul de știri al Vaticanului (toate sublinierile din text îmi aparțin):Citește mai mult »

Profeții crizei şi victimele ei

Dacă vă așteptați să-mi dau cu părerea despre inșii ăștia care au reușit să ne anunțe și pe noi, cu câteva luni înainte, că vine criza economică mondială, ei bine, n-am de gând să fac asta. Vreau să abat atenția, în schimb, spre adevărații profeți ai crizei.

Fiindcă această criză economică este doar o consecință a unor crize mai vechi și mult mai profunde. Iar despre acele crize, cele cu adevărat semnificative, au fost oameni care au vorbit deja de multă vreme. Pe lângă un Konrad Lorenz, de pildă, Nouriel Roubini e… impiegat de mișcare. A aflat și el cu cinci minute înaintea altora că vine trenul, iar asta, vezi Doamne, îl transformă într-un profet.

Să fim serioși. Faptul că acești „clarvăzători” sunt atât de puțini spune mai degrabă cât de oarbă e elita economică, cât de imbecilă e floarea cea vestită a întregului Apus. De fapt, cei care au sesizat criza și au deschis gura sunt, probabil, cei cât de cât competenți în acest domeniu. Ceilalți freacă menta degeaba, manipulând sintagme găunoase, al căror sens real nu-l mai știu (dacă l-or fi înțeles vreodată).

Adevărații profeți ai crizei sunt cei care au identificat probleme de fond, cauze, procese degenerative și au strigat, dar nu era nimeni să-i audă. George Orwell a intuit și dezvăluit mecanismele sistemelor totalitare. Dar nici măcar după o jumătate de secol de comunism tot n-a fost luat cu adevărat în serios. Decât de o minoritate amatoare de lectură.

Aceeași soartă a împărtășit-o și confratele lui, Aldous Huxley. El anticipa dificultățile pe care le vor avea de înfruntat sistemele democratice în condițiile exploziei demografice și a lipsei de educație a votanților. Avertiza, de asemenea, împotriva pericolelor ce provin din tendințele publicitare ale elitei conducătoare. Dar cine să-l audă?

Ray Bradbury a remarcat că învățământul s-a înscris pe o traiectorie ce va conduce la diluarea conținuturilor și predilecția spre distracție pseudo-școlărească. Astăzi, ministrul de resort, în ton cu restul Europei, vorbește despre școala ca plăcere.

Konrad Lorenz încerca să aducă în atenția contemporanilor săi 8 păcate ale civilizației occidentale. Nu sunt semne că cineva l-ar fi luat cu adevărat în serios. Ba dimpotrivă.

Ortega y Gasset, prevedea „invazia verticală a barbarilor”. Dar nici el n-a fost băgat în seamă.Citește mai mult »

Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.