(Neo)protestanții care s-au născut „ex-nihilo”

(Sursa)
(Sursa)

Nu știu dacă știați, dar există niște curente (nu știu cum să le zic altfel) în perimetrul creștinismului care s-au născut… din nimic. Promotorii lor nu mai vor să aibă de-a face cu TRECUTUL. Odiosul trecut. Nici cu rânduielile omenești. Totul e nou, totul e aktual, totul e spontan, miza e pe autenticitatea ultimă, deplină, pe simțământ, pe dialogul direct cu Dumnezeu și… și gata.

Dar există vreo câteva problemuțe, așa mititele care rămân cumva nerezolvate. După cum nici măcar despre primii oameni de pe pământ – Adam și Eva – nu ni se spune că ar fi fost parașutați din neant, legile firii ne obligă să observăm că toți avem un tată și o mamă (fie ei și donatori la eprubetă). Că, adicătelea, lăsând la o parte universul care a fost creat ex-nihilo, nimic altceva nu prea apare din… nimic.

Biblia. Biblia o avem de la niște antici care, sub inspirație divină, au eliminat anumite scrieri, au inclus altele și au dat posterității cele două testamente. Ea, Biblia, n-a picat din cer, un exemplar gata scris în 500 de limbi de circulație internațională sau tribală, ci a luat chip într-o varietate de contexte culturale, sub influența diverselor tradiții (între care cea ebraică și cea greacă se datașază net). Peste toate astea, a mai fost și tradusă. Deci e o chestie veche, moștenită, transmisă, interpretată și situată într-o tradiție interpretativă.

Credința. Credința creștină este arareori rezultatul unei revelații divine explicite, directe și individuale și mult mai frecvent (cel puțin în partea noastră de lume) consecința unor predici, discuții care devin prilejul pentru metanoia. Cu siguranță că Dumnezeu s-ar descurca și fără aceste mijloace omenești destul de tradiționale, dar se pare că a ales să se folosească de ele.

Preceptele fundamentale – precum definirea Sfintei Treimi, persoana divino-umană a lui Isus Cristos, nașterea Bisericii și rostul ei în lume – plătesc toate un mare tribut trecutului și unor inși care s-au bătut pentru adevăr, invocând foarte frecvent în aceste confruntări tocmai argumentul tradiției. Proști cum or fi fost ei, poate că totuși știau ceva și înțelegeau câte ceva.

Cântarea. Fără-ndoială, cântarea este prevăzută în Biblia picată direct din cer, dar felul în care se cântă, prin nu știu ce nefericită împrejurare, este preluat din moda vremii. Nu prea am văzut pe nimeni cântând la vreun fluier de os sau la vreo țiteră cu corzi din păr de cal (sau cum se vor fi făcut în vremurile biblice), ci pe instrumentele sofisticate ale timpului nostru și, culmea, pe ritmuri prestabilite în memoria măgăoilor electronice. Citește mai mult »

Reclame