Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)
Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)

Oricât de ortodoxă (în sensul de corectă dogmatic) sau de fantezistă ar fi o învățătură pe care o îmbrățișează, evanghelicul de rând arareori va cita o sursă de autoritate exterioară (un teolog, un învățător, un gânditor). Cel mai frecvent, se va duce la Biblie, de unde va culege niște versete cu care să-și susțină ideea la care a aderat.

Acest fapt se vede cel mai bine în cazul în care un ins dintr-o biserică evanghelică încearcă să facă prozeliți pentru o cauză sau pentru o credință dragă lui. El nu va spune că a auzit cutare învățătură de la cutare teolog, pastor, predicator itinerant, lider fără funcție, ci va sări repede cu texte biblice, ca și când el însuși ar fi făcut marea descoperire.

O altă ilustrare foarte grăitoare (încă mai) poate fi întâlnită la vorbitorii care, atunci când citează de altundeva decât din Biblie, spun adesea: „Citeam undeva că…” sau „După cum spunea cineva…” (sublinierile îmi aparțin). Așadar, citarea se face cu toate precauțiile necesare pentru a diminua importanța sursei.

În paranteză fie spus, există și unii care efectiv vin cu câte o idee realativ nouă, dar ei sunt puțini și, raportat la numărul total al enoriașilor, nu dețin procentual o pondere cu adevărat semnificativă. Însă devin semnificativi prin exponenții și adepții lor care însă, chiar dacă-i urmează, nu-i citează aproape niciodată explicit ca surse de influență sau de autoritate.

De fapt, problema se duce către un miez destul de delicat. În esență, evanghelicul de rând consideră că numai ceea ce el însuși acceptă sau propovăduiște este cu adevărat credibil, corect și biblic. Din puzderia de oferte, evanghelicul își alege el însuși ce autorități respectă. Dar își păstrează o independență funciară față de respectiva autoritate prin chiar felul în care o invocă: numai prin filtrul versetelor justificative.Citește mai mult »

Anunțuri

„Se aude înăuntru!”

„Faras Saint Anne (detail)” by Anonymous (Faras) – Stanisław Lorentz, Tadeusz Dobrzeniecki, Krystyna Kęplicz, Monika Krajewska (1990). National Museum in Warsaw. Arkady. (Sursa)

Poate că voi n-ați pățit niciodată ca cineva să iasă dintr-o biserică și să vă spuie dojenitor: „Liniște, se aude înăuntru!” Mie mi s-a întâmplat mai ales când eram copil și am văzut că li s-a întâmplat (și continuă să li se întâmple) și altora.

Dojana este justificată, de obicei. Larma de afară tulbură ceea ce se întâmplă înăuntru. Demn de toată atenția mi separe însă este un alt aspect. Recunosc că folosesc atenționarea citată în titlu mai degrabă ca pretext, dar cu incontestabilă valoare simbolică.

În esență, cred că această formulare descrie foarte bine o atitudine. Pe de o parte, există partea bună (și începem cu ea, după cum am fost învățați ca mai întâi să apreciem, abia pe urmă să criticăm). Iar această parte bună spune că oamenii care se adună la slujba din biserică încearcă să-și facă liniște în gânduri și să-și concentreze atenția la cele sfinte. Că lasă grijile lumești afară, astfel încât acestea să nu-i distragă de la miza celor ce se întâmplă „înăuntru”. Și asta e bine!

Dar există și celălalt aspect, negativ. Îi putem spune surditate, autism, izolaționism, autosuficiență, ignoranță, sectarism, tribalism, ghetoizare, fiindcă ia chipuri diferite. Diverși termeni exprimă diverse nuanțe și intensități a ceea ce presupune dorința de a stabili o graniță între o comunitate și mediul ei.

Iarăși trebuie precizat că ideea de separare a spațiilor nu-i deloc rea în sine. Ba chiar există o tendință și o nevoie firească și sănătoasă de a delimita niște realități, niște lumi, niște universuri.

Rău e atunci când aceste separări sunt făcute după cum dictează orgoliile sectare, ignoranța, spaimele proprii ale unei comunități (frica de nou, frica de necunoscut), pizmele, disprețul, conflictele, lupta pentru influență, dorința de control, manipularea etc.

E rău, de pildă, când înăuntru nu se mai aude ceea ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă foarte vie în memorie replica „suntem singura biserică din cartier” (deși mai există una penticostală, una carismatică, una reformată, una greco-catolică, trei ortodoxe și una catolică).

Tot rău e atunci când fruntașii unei comunități nu vor să se audă înăuntru adevărurile dureroase din subteranele comunității.Citește mai mult »

Depresia de după sărbători

Sisif
Sisif, de Tițian (sursa)

Sabbatul nu este pur și simplu timpul liniștii, al odihnei.
Trebuie să ne privim munca din afară, nu numai dinăuntru.

(Ludwig Wittgenstein)

Depresia sărbătorilor și „după-sărbătorilor” este deja un fapt curent, despre care se vorbește ca despre un sindrom trendy trecător și recurent. Vine și pleacă odată cu sărbătorile. E un must.

Mi-am permis să croșetez profan pe această temă, fără să am pretenția că voi ajunge fix la miezul problemei. L-am citat pe Wittgenstein la începutul textului pentru că îmi pare că observația lui conține (cel puțin) două idei interesante. Înainte să le dezvolt, precizez că am lărgit sfera de cuprindere a sabbatului pentru a include orice sărbătoare (creștină).

Cele două idei sunt foarte simple, de altfel: prima e că sărbătoarea ar trebui să fie un timp al odihnei și liniștii, iar a doua e că ar trebui (cu necesitate!) să includă meditație, analiză critică a propriei activități și, prin extensie, a propriei vieți.

Dimpotrivă, la cum am receptat de-a lungul anilor ideea de sărbătoare – așa cum era ea înfățișată în biserici –, am rămas mereu cu impresia că praznicele sunt prilejurile cele mai nimerite pentru activism religios și social. Iar mai nou, societatea de consum ne-a vârât în cap ideea că sărbătoarea e și un prilej de activism consumerist.

Se sugera (sau se afirma) că cel mai neinspirat lucru pe care l-ai putea face este să stai cât mai mult acasă cu familia și cu propriile gânduri. Iar cel mai recomandat era, din punct de vedere religios, să colinzi, să participi activ (nu pasiv!) la programele bisericii (vreo 5 de Crăciun și măcar 3 de Anul Nou). Din punct de vedere socio-familial, acum se fac tradiționalele vizite la rudele pe care le vezi o dată pe an.

După atâta tevatură, nici nu e chiar atât de surprinzător că, la final, te lovește un recul depresiv, căci efortul a fost unul consistent. Fiziologic e nevoie de o coborâre în groapa de potențial după atâtea culmi ce au trebuit atinse.Citește mai mult »

În apărarea tinerilor creștini

 

(sursa)
(sursa)

Suspectam că s-ar putea ca problemele care apar la copiii de pastori (în raportarea lor la creștinism) să fie mai răspândite decât se lasă îndeobște să se vadă. Studiul grupului Barna (semnalat de Yan Sysoev) confirmă această presupoziție.

Pe scurt, 40% dintre copiii de pastori au trecut printr-o perioadă în care s-au îndoit de ceea ce cred, 33% nu sunt „implicați activ” în biserică, iar 7% nu se mai consideră creștini. Așadar, cam o treime dintre cei care ne dau nouă sfaturi cum să ne implicăm nu pot să-și convingă nici măcar propriile odrasle?

Știam noi prea bine că așa stau lucrurile și că suntem conduși de niște ipocriți, nu-i așa? Pe de altă parte, așa le trebuie, să se mai smerească și ei, că prea nu le mai poate ajunge nimeni cu prăjina la nas. Este?

Dacă ați jubilat (măcar preț de o clipită) la observațiile malițioase de mai sus, atunci mai amânați puțin petrecerea, a fost alarmă falsă. Citește mai mult »

Evenimentele creștine între anunț și marketing religios

 

(sursa)
(sursa)

N-am nimic împotriva mediatizării unor evenimente creștine de anvergură locală sau națională. De vreme ce este o întrunire publică, de ce să nu se afle despre ea? Foarte bine. Mai ales că cele mai multe au și scopuri evanghelistice declarate (mă refer, cu precădere, la evenimentele organizate de evanghelici).

Că această mediatizare se face prin radio, prin televiziune, prin afișe stradale, prin mijloacele care le furnizează internetul contează prea puțin. Dacă e posibil, să fie folosite toate canalele disponibile, atunci cu atât mai bine.

Dar începe să fie tot mai greu de făcut distincția – cel puțin în unele cazuri – între mediatizarea unui eveniment organizat de creștini și o campanie publicitară pentru un produs sau o campanie electorală în care știm cu toții că se spun foarte puține adevăruri și foarte minciuni (fie și numai dintre cele „prin omisiune”).

Ce caută calificative precum „cel mai”, „unic”, „excepțional” în afișe ce au legătură cu o predică, o conferință sau o seară de tineret? Dacă e să fim scrupuloși, unici suntem fiecare, unică ar trebui să fie fiecare întâlnire dintre creștini – iar într-un sens cât se poate de comun, chiar este –, însă fiecare decide pentru sine care a fost „cel mai”… eveniment la care a participat.

Dar nu numai anumite cuvinte sunt problematice, ci și întreaga concepție a unor campanii de mediatizare. Simbolurile folosite (banii cred că au cea mai mare trecere, indiferent de subiect), felul în care este ambalat mesajul (ți se promite marea cu sarea!), construirea unui piedestal de vedete pentru vorbitori/cântăreți, aglomerarea unor elemente care să sugereze grandoare, importanță, necesitate, unicitate – toate acestea te trimit cu gândul la Citește mai mult »

De ce nu ne place „revelația generală”?

Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842) wikipedia.org
Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842)
wikipedia.org

În școlile de teologie drept-credincioasă se învață că există două modalități esențiale în care Dumnezeu s-a descoperit umanității: pe calea revelației generale și pe calea revelației speciale. Nu am de gând să țin o lecție de teologie, așa că vă promit să trecem repede peste partea asta.

Mă voi opri doar la revelația generală care se manifestă în natură, în istorie și în conștiință (dar asta o putem lărgi până la ființa umană în ansamblul facultăților ei). Ce vreau să demonstrez în acest text (nu foarte lung, sper) este că revelația generală nu prea este pe placul evanghelicilor, decât într-un sens foarte limitat.

Precizez că înțeleg preocuparea pentru revelația specială care este și mântuitoare, dar aș vrea să pledez și pentru necesitatea valorificării revelației generale, dacă tot ni s-a făcut parte de ea. Întrebarea din titlu va rămâne însă fără răspuns, fiindcă nu știu de ce nu place această revelație în mediul la care mă refer. Dar sper să aflu de la cei care vor comenta sau să căutăm un răspuns împreună.

Plec de la ideea general acceptată că Dumnezeul căruia se închină creștinii este transcendent și nelimitat, de unde consecința asumată de toți creștinii că îl putem cunoaște doar în parte. E adevărat că în Scripturi, în Biserică și în Cristos s-a descoperit în modul cel mai plenar, dar revelația generală ar trebui să fie un element complementar care să îmbogățească semnificația revelației speciale.

Constat însă – și sper să fiu contrazis și pus la zid pentru asta (abia aștept!) – că există un mare dezinteres pentru revelația generală. Ca și cum nu ne-ar preocupa deloc acea parte din Dumnezeire care se arată în natură, în om și în istorie.

Hai să luăm prima dată istoria. Atunci când te duci la medic, ți se cere să spui ce boli au avut părinții sau bunicii. Citește mai mult »

Daruri spirituale obligatorii pentru pastori

www.honkingdonkey.com
http://www.honkingdonkey.com

Nu știu – și nici nu prea contează, veți vedea de ce – care vor fi fost sensurile originale ale cuvântului tradus în românește cu pastor/păstor. Dacă nu greșesc eu și nu mă înșală G. Guțu, „pastor” și „păstor” sunt unul și același lucru, doar că pastorul este un păstor preluat pe filieră latino-germană.

Suspectez că sinonimia pe care o înregistreză dicționarele românești (DEX, Nodex, Sinonime, Șăineanu etc.) între pastor și păstor vine dintr-o asemănare de roluri. Adicătelea, pastorul este un păstor, un îngrijitor, un coordonator, un îngrijitor de suflete.

Dacă înțeleg eu bine, acest sens al celor două cuvinte face trimitere mai degrabă la activități duhovnicești, spirituale, nu economice, administrative sau de altă natură.

Am făcut toate aceste precizări pentru că, în mediile evanghelice, se pare că trăsăturile de căpătâi ale pastorului nu (mai) sunt cele ce ar avea de-a face cu îndrumarea sufletelor – adică o activitate ce se desfășoară mai degrabă în umbră și fără mediatizare, care ia timp foarte mult, iar rezultatele se văd lent și numai pe intervale mari.

Pastorului i se cere în primul rând să predice, e unul dintre testele la care sunt supuși toți candidații la vreun astfel de „post”. Ei trebuie să fie capabili să se prezinte cu o retorică suficient de convingătoare pentru comunitatea pe care urmează s-o păstorească.

De asemenea, i se cer pastorului abilități manageriale. El trebuie să știe să se descurce ca să atragă fie sponsorizări pentru lăcașe de cult, fie să organizeze evenimente de răsunet, fie să aibă relații bune cu cei mai prizați dintre predicatorii momentului. Unde să mai ai loc, în acest context, s-o pomenești pe Maria, care „și-a ales partea cea mai bună”, dacă lumea a fost cotropită de forfota Martei?…

N-ar fi prea mare problemă dacă aceste trăsături mai vizibile nu ar fi valorificate în detrimentul celei ce pare, totuși, fundamentală pentru pastor/păstor: capacitatea de a îndruma și păstori, în ascuns, sufletele. Că omul are și alte daruri spirituale sau calități umane pe care le poate pune în slujba comunității, foarte bine. Dacă știe și să cânte, și să facă de mâncare, și să organizeze jocuri sportive, e excelent. Dar acestea sunt percepute – cum e și firesc – ca un… bonus, să zicem.

Mai trebuie adăugat aici încă un element. Citește mai mult »

Oamenii din Ardeal (și Banat) sunt mai sfinți

via deacondance.com

Astă-noapte a plouat frumos în jurul Oradiei. Nu am cunoștință de pagube materiale. Cu câteva zile în urmă a pluat și în Arad, Timișoara și în zonele limitrofe. Cu minime pagube materiale. Spun asta cu gândul la seceta care a distrus mii de hectare de culturi prin restul țării.

Care să fie explicația? Păi, e simplă, oamenii din vestul țării sunt mai credincioși decât restul populației din România. Aici sunt mai mulți evanghelici, care, evident, sunt mai evlavioși decât cei din alte zone. N-ați băgat de seamă că și cutremurele de pământ ne ocolesc pe cei care locuim în aceste regiuni păzite de Dumnezeu? Că nu avem nici inundații (decât arareori), nici alte calamități naturale?

Ei bine, dacă sunteți de acord cu ideile anterioare, aflați căCitește mai mult »