Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)
(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult »

Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko - Bătălia de la Grunwald (sursa)
Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav, Citește mai mult »

Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Rudolph Ackermann, Domeniu public History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.
Rudolph Ackermann, Domeniu public
History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea mea să beștelesc studiile ca atare, după ce le-am apărat, în repetate rânduri, utilitatea. Ar fi urât și nedrept să îi atac gratuit pe unii dintre prietenii, amicii și cunoscuții cu studii serioase, mânați de vocații care i-au împins spre zone în care luptă din greu să supraviețuiască – oameni cu performanțe incontestabile. Dar știm cu toții că există și diplome lipite pe oameni mediocri, însă ăla-i un subiect în care mi-e frică să intru. Vă spuneam la început că s-ar putea să fiu frustrat, nu?

Mai degrabă aș vrea să sancționez o atitudine exclusivistă ce mă tem că va avea drept consecință dorul despre care vorbeam în titlu. Căci, din pricini care îmi scapă (oricât de aproape mi s-ar părea că aș fi la un moment dat de o explicație), într-o vreme chiar credința aceasta a omului simplu era divinizată, transformându-se într-o dictatură a ignoranței și mediocrității. Încă trăim sub imperiul acelor timpuri și cu nefericitele lor sechele.

Din nou, nici cu credința în sine a omului simplu n-am o problemă, ci cu anumite trăsături ce o parazitează în mod abuziv și păgubos: antiintelectualismul, ghetoizarea, subculturalitatea.Citește mai mult »

Creștinismul ca „mit” sau „legendă”

Viziunea lui Ezechiel  http://www.biblical-art.com/artwork.asp?id_artwork=26660&showmode=Full From "L'Histoire du Vieux et du Nouveau Testament", Nicolas Fontaine (author). Call Number at Pitts Theology Library: 1670Font.
Viziunea lui Ezechiel
http://www.biblical-art.com/artwork.asp?id_artwork=26660&showmode=Full From „L’Histoire du Vieux et du Nouveau Testament”, Nicolas Fontaine (author).

Se reproșează creștinismului că ar fi ceva în genul unei „legende” sau a unui „mit” (definite foarte vag, de obicei, ca fiind tot ce ține de religie sau de așa-zisele „explicații” preistorice ale vieții), dorindu-se ca din această exprimare să înțelegem, probabil, calitatea creștinismului de a fi inferior altor concepții care au trăsătura de a fi „științifice”.

Dar când și cine a decis în chip indiscutabil că mitul sau legenda sunt inferioare științei? Și pe ce criterii s-a făcut această departajare? Cum se poate compara o poveste străveche cu un raționament, un basm cu o demonstrație științifică?

Explicațiile științifice, în sens strict, reprezintă o descompunere a lumii în elementele ei componente pentru a putea fi înțeleasă de către oameni. Tehnica recompune aceste elemente în mii și mii de obiecte utile, ce se folosesc de frânturi de explicații științifice pentru buna lor funcționare.

Or, mitul și/sau legenda nu funcționează la acest nivel. Dimpotrivă, ele recompun lumea luată în ansamblu pentru a-i conferi un sens eroic, epopeic, simbolic, nobil. În legende și mituri există mereu gesturi reprezentative, personaje cu aura suferinței sau a curajului, a răutății sau a virtuții, a sfințeniei sau a abjecției. Se înfruntă forțe colosale, se joacă mize imense. Și chiar dacă putem afirma că nu sunt adevărate, în sens „științific”, sunt foarte adevărate în sens simbolic, general uman, fiind folosite în psihologie și psihiatrie.

Interesant este că mereu se pot face conexiuni între mituri sau legende și aspecte fudamentale ale exitenței fiecăruia dintre noi. Din miturile străvechi se pot hrăni tone întregi de literatură în care oamenii se regăsesc în fel și chip.

De la basmele populare la cele mai rafinate creații culte, pot fi identificate „teme și motive” mitice, legendare. Personajele legendare sau mitice, dar chiar și cele literare care au căpătat o aură legendară, au devenit reprezentări simbolice ale spiritului unui popor, ale valorilor unui neam sau ale imboldurilor fundamentale ale unei civilizații.

Așadar, nu există niciun fel de contradicție directă între demersul științei și cel am mitologiei. Dimpotrivă, pot coexista în pace, pentru că nu se suprapun cu adevărat. Știința vizează explicitarea lumii, pe când mitul și legenda, semnificarea ei într-un plan superior al existenței.

Știința se ocupă (dacă e să discutăm în termenii logicii) de explicarea cauzelor materiale, formale și, poate, eficiente, dar cauzele finale îi rămân străine. Ea poate să explice de ce un anumit proces se desfășoară după un anume scenariu, dar nu are nici capacitatea nici pretenția de a-i da un sens.Citește mai mult »

Despre bunătatea timpului nostru

„La drum” © Andrei Baciu
http://andreibaciu.blogspot.ro/

– text adresat, cu precădere, celor care se declară creștini –

Zilele noastre tulburi, așa cum se află ele acum, nu sunt cu nimic mai rele decât altele dinaintea lor. Ba, aș îndrăzni să spun (sub influența unui gând din CS Lewis) că sunt chiar mai bune. Calitatea lor stă în aceea că ne furnizează în doze foarte concentrate adevăruri care, în genere, ne parveneau cu pipeta.

Da, viața e grea. Da, oamenii sunt corupți și coruptibili. Da, politica, așa murdară cum îi, e necesară. Iar democrația, oricât de urâtă ar fi la față, tot e mai bună decât un sistem autoritarist. Pentru simplul motiv că decizia împărțită pe umerii mai multora diminuează șansele ca răul să prolifereze prin voința unui ins sau a unui grup ușor de corupt.

Da, democrația trebuie apărată și trebuie cultivată, altminteri se împute, ca orice acțiune comisă de oameni.

Și, nu, oamenii nu sunt niște ființe pure pervertite doar de societate și de condițiile de viață. Ci sunt făpturi cel puțin ambivalente, cu puterea de decizie spre bine sau spre rău, după cum dorește fiecare.

Vremurile pe care le trăim au marea și insuportabila calitate de a se înfățișa nude vederii. E greu să le privești toată pestilențialitatea în ochi și să nu-ți vină să verși. Dar, iată, aceasta este, în realitate, the big picture.

Dacă dumneavoastră știți vreo societate unde progresul ființei umane a izbutit și a născut o obște aproape de desăvârșire, dați-mi de știre că îmi fac bagajele și mă mut acolo. Dar nu vreau chestii experimentale, ci funcționale, dovedite, încercate și pe oameni și pe animale. Care au trecut și proba timpului. Desigur că există zone mai albe și mai întunecate, însă, în esență, la cât înțeleg eu până în prezent, nicăieri nu s-a moșit încă omul nou, complet diferit de ce știm noi din experiența nemijlocită a anilor. Nici comunitatea umană perfectă, din care să fi fost eradicat răul.Citește mai mult »