Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Legătura de sânge asigură conexiunea biologică, dar nu e suficientă pentru a garanta și armonie, deschidere, cooperare, adică relație personală.

Ar merita luate în discuție și teoriile la care aderă părinții. Noile teorii sunt deosebit de interesante, atâta că sunt contrazise la intervale scurte de către alte teorii puse la punct de tipi mai deștepți și/sau mai ingenioși. Acești guru cărora mulți părinți le caută în gură și-i ascultă ca pe niște zei au totuși un cert interes comercial în promovarea ideilor ‘mnealor.

Nu tot ce-i nou e rău, după cum nu tot ce e vechi e și bun! Oleacă de spirit critic nu strică nimănui niciodată. Mămica urlând interdicții în urma copilului (pe care nici măcar să-l prindă de mână ca să-l oprească din elanurile sale furioase nu cutează) s-ar putea să nu fie tocmai modelul optim de parenting, după cum nici tatăl care-și snopește copiii la orice mișcare în front nu cred că e un exemplu de urmat.

Pe urmă, cred că se poate acorda mai mult timp cunoașterii de sine. Fiecare părinte vine cu un bagaj pe care-l transmite moștenire copiilor. Poate fi vorba despre chestiuni morale, educaționale, biologice, habitudinale etc. Exercițiul cunoașterii rădăcinilor, cu bune și cu rele, cred că poate fi unul benefic pentru copii. Un bunic alcoolic, o bunică rea de gură, un străbunic violent… Medicina are ca normă stabilirea antecedentelor heredo-colaterale. De ce nu s-ar face asta și la nivel de moștenire psiho-socio-spirituală?

Aș mai adăuga aici și clasica problemă a ipocriziei parentale, când părintele una spune și alta face. Cred că toți părinții ajung la un moment dat confruntați cu propriile cuvinte, dar când duplicitatea devine metodă pedagogică, eșecul este în general garantat. În cel mai bun caz, povestea se termină cu discreditarea modelului de viață al părintelui. Dar, așa cum se întâmplă adesea, în lipsa unui model alternativ viabil, copilul ajuns matur va sfârși prin a-și copia frustrat și neputincios părintele.

Câți dintre părinții care se laudă cu creștinismul lor își ajută copiii cu șpăgi și mijloace necinstite să termine școli mai bune, să acceadă în funcții, să obțină avantaje în detrimentul celorlalți? Ce etică aplică în situații de viață cei care sunt adepții valorilor tradiționale?

Școala

Dată fiind vastitatea subiectului, nu voi dezvolta aproape deloc, având în vedere că de ani de zile tot scriu pe teme conexe. Rămân doar la banalitatea cunoscută de toți că, deși sistemul a fost „reformat” de mai multe ori, toată lumea vede că degradarea este constantă, certă și tot mai gravă. Corupția, dezinteresul societății (unde se includ și părinții în rând cu factorii politici), lipsa de viziune ne-au adus unde suntem și de unde tare greu va fi să ieșim.

Sistemul mai rezistă prin oamenii competenți care încă nu au abandonat lupta cu tâmpeniile care-i încurcă permanent și care deschid cale liberă impostorilor. E suficient să mai adaug că, în prezent, dacă citești un CV, e aproape imposibil să-ți dai seama dacă omul care-și prezintă realizările este o lichea abilă sau un performer autentic.

(sursa)

Un subiect aparte îl reprezintă profesorii de religie și școlile confesionale. În ce măsură materiile teologice sunt predate de oameni cu competență moral-spiritual-profesională? În ce măsură aceste discipline sunt transformate în niște materii care nu fac decât să adauge și Biblia sau învățătura creștină la caznele cu care sunt bombardați elevii? Sunt capabili dascălii care răspund de orele de religie să aducă propria experiență și propriul exemplu ca dovadă în sprijinul a ceea ce predau? Sunt ei capabili să nu transforme spiritualitatea (prin definiție un domeniu al alegerii neîngrădite) într-o corvoadă obligatorie?

Trebuie ținut cont că profesorii de religie sunt produsul școlilor teologice, pe de o parte, și beneficiază de girul structurilor confesionale teritoriale (episcopii, comunități, filiale), care dau avizul cultului sau „binecuvântarea” fiecărui candidat în parte. Deci vorbim despre un control foarte puternic pe care îl au cultele în selectarea viitorilor profesori. Așa că pe bună dreptate se poate discuta despre răspunderea pe care o poartă bisericile din România pentru formarea tinerei generații.

Biserica

În ce anume se vede preocuparea bisericii pentru educarea copiilor și tinerilor? Am să spicuiesc câteva observații din perimetrul bisericilor evanghelice, ca să nu încalc fraudulos hotarul confesional.

În ultima vreme, bisericile din România s-au remarcat ca apărătoare ale valorilor familiale tradiționale. S-au remarcat în spațiul public. Dar, după cum știe toată lumea (iar faptul a fost punctat și de către critici, și de către insideri), nu doar definiția familiei este o valoare morală tradițională.

Copiii sunt crescuți în spiritul acestor valori. Așadar, în bisericile evanghelice există, nu chiar în toate, diverse forme de activitate cu copiii: grupe de copii, întâlniri în cursul săptămânii etc. Întrebarea este cine ajunge să se ocupe de copii și în ce condiții. Adesea e suficient să vrei, fiindcă oricum activitatea „cu tinerii” sau „cu copiii” e un fel de cenușăreasă a activităților bisericești pe care e mai bine s-o facă cineva decât să n-o facă nimeni.

În bisericile oleacă mai răsărite, există măcar un coordonator mai breaz, dar la grupe, poate ajunge chiar un necredincios sadea. Căci adesea sunt încurajați adolescenții proaspăt ieșiți din sistem să se înroleze ca „lideri”.

(sursa)

Teologia cântării, ca să survolăm și un alt domeniu, intră arareori în preocupările pastorilor. E drept că, mai recent, se manifestă oarecare interes, dar mai mult pentru ironizarea unor bizarerii de râsu-plânsu. Însă n-a fost un domeniu urmărit cu atenția de care ar fi meritat să beneficieze. Istoria Bisericii ne-ar fi putut învăța aici că Luther a pus mare accent pe muzica din bisericile care au aderat la Reformă. Și nu degeaba!

Pe măsură ce urcăm spre categorii de vârste mai rebele, treburile bisericești devin o obligație care trebuie prestată indiferent de convingerile sau dilemele tânărului. Cu cât e frământarea mai mare, cu atât scad șansele ca omul să și-o poată exprima sau discuta cu cineva. Evident, apar formele de protest exterioare (uneori extreme), care atrag sancțiuni.

Există uneori o tragică cârdășie între biserică și părinte care par hotărâți să nu afle cu niciun chip ce este cu adevărat în mintea copiilor, ci preferă să-i vadă înrolați și „activi”. Sunt puși să presteze servicii de „laudă și închinare” oameni care nici măcar nu pot mărturisi clasica „naștere din nou”, care n-au fost botezați sau care pur și simplu nu-și pun problema că ar trebui să creadă ce cântă. Sunt constrânși (prin tot felul de mijloace) să cânte, să se roage, să facă programe, să rostească „îndemnuri”, chiar să țină predici unde e criză de vorbitor. Asta pe lângă faptul că mulți tineri fac totul din inerție, odată ce au început de timpuriu și le-a intrat în sânge.

Între timp, mai află și că alții fac exact aceleași lucruri contracost. Ba chiar văd și în biserică cum o seamă întreagă de lucruri se tranzacționează într-un mod inacceptabil, mai ales din perspectiva unui tânăr aflat la vârsta când ochiul său critic vede exagerat tot ce seamănă a ipocrizie.

Care este modelul ce a stat în fața tinerilor în ultimii 25 de ani: credinciosul discret, smerit, conștiincios, evlavios sau liderul descurcăreț, care știe să facă bani pentru toată lumea, capabil să împlinească visul unei clădiri noi, pastorul-manager, bun la toate, spectaculos și invaziv? Deși există tentația de a da un răspuns, cred că doar o evaluare statistică ar putea oferi date valide.

Întrebarea însă nu poate fi ocolită și ar putea fi reformulată în alții termeni: a reușit biserica să propună niște modele radical diferite de cele ale hulitei societăți secularizate (și despre care știm că mizează pe faimă, bogăție, influență și putere)?

Sau, dintr-un alt unghi, care poate iarăși releva situația în care ne aflăm: ca părinte, la cine te gândești că ai dori să apeleze copilul tău atunci când, rebel adolescent, cel mai probabil se va răzvrăti împotriva familiei, da va avea totuși nevoie să discute cu cineva lucrurile care-l frământă? Câți dintre părinți au încredere că un pastor ar fi cu adevărat persoana aleasă de copilul lor pentru confesiuni și sfaturi de viață?

Strada

Unii sugerează că e (mai) bine să n-ai televizor în casă și să te scutești astfel de influența culturii promovate de media. Dar toată acestă cultură se revarsă zi de zi în stradă, în toate locurile în care ajung copiii încă de la primele săptămâni de viață.

(sursa)

Indiferent cât de aseptic ar fi mediul de acasă, în stradă (iar aici includ tot ceea ce ține de spațiul public în care se întâlnesc oameni) se revarsă tot glodul. În stradă sunt telefoanele mobile ale copiilor pe care părinții i-au pierdut de mult de sub control. În stradă sunt filmele, muzica, limbajul fără opreliști. Cine și când îi învață pe copii cum se filtrează mesajul străzii? În afară de îndemnuri radicale și fără aplicabilitate (de genul: „să nu permitem să intre lumea în biserică”), există vreun demers sistematic ce vizează gestionarea factorilor de risc? Sau, mai puțin pretențios: îi învață cineva pe copii unde se află cu adevărat capcanele periculoase pentru devenirea lor personală?

Am auzit părinți și predicatori foarte înfuriați de ceea ce „văd copiii la televizor”. Dar adesea am constatat cu stupoare câtă popularitate au în rândul evanghelicilor OTV-ul de pe vremuri, Noră pentru mama, Schimb de mame și alte emisiuni-pubelă urmărite săptămână de săptămână, seară de seară, într-un sinucigaș gest părintesc. După toate astea să vii și să te plângi că se uită copiii la prostii?!…

În loc de concluzii…

După atâta vorbărie, musai să punem cumva punct. Și aici fac precizarea că nu cred că un copil poate fi condiționat să facă anumite alegeri, ci mereu pot apărea surprize chiar dacă toată lumea ar beneficia de cea mai bună educație posibilă. Dar, atunci când o generație întreagă pare afectată de anumite molime, ar fi o prostie să nu examinezi mediile în care s-a format și cine îi sunt învățătorii.

Las pentru final o întrebare care ar putea, cred, să arunce o lumină peste cele întâmplate: care este cea mai importantă valoare pe care biserica, familia și societatea au comunicat-o constant (și probabil continuă și în prezent s-o comunice) tinerilor și copiilor? Și nu mă refer la ce pretind, la nivel declarativ, aceste medii că vor să transmită, ci la ceea ce afirmă implicit că e cel mai important lucru în viață. Ce profil au oamenii care beneficiază de atenția și de respectul comunității? Ce trăsături definitorii au cei considerați realizați, în discuțiile din familiile evanghelice? Căci aceștia sunt modelele propuse de biserică…

PS: Am vrut doar să sugerez că e foarte posibil să existe o legătură între chipul generației de azi și educația voluntară sau involuntară de care a beneficiat.

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)
(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult »

Când toți devin romani și vor sânge

(Sursa)
(Sursa)

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni.Citește mai mult »

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)
Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?Citește mai mult »

Sărbătoare, bucurie, exces

Paolo Veronese - Ospățul în casa levitului (sursa)
Paolo Veronese – Ospățul în casa levitului (sursa)

Unii au impresia că sărbătoarea înseamnă exces de mâncare, de băutură și de distracții. Și ce dacă? Sunt două lucruri care îmi vin în minte acum vizavi de sărbătoare și de bucuria ce însoțește sărbătoarea.

Când vorbește despre Înviere, Ioan Gură-de-Aur (altminteri foarte sever în sentințele sale morale) pare să comită un… exces de zel. El se concentrează atât de tare pe momentul sărbătorii și pe bucuria aferentă, încât e dispus să permită și celor care nu s-au pregătit să ia parte la celebrare. Ba chiar mai mult, ca să nu existe dubii, insistă și descrie excesul care caracterizează acest praznic.

Tot ceea ce contează este arătarea harului și bucuria Învierii, iar cel mai mare păcat devine, în acest moment, neparticiparea sub diverse pretexte (inclusiv cel al lipsei de pregătire adecvată!). Păcătoșii și virtuoșii deopotrivă sunt invitați să nu se mai uite la ei înșiși, ci la privilegiul care li se oferă. A te bucura de Dumnezeu devine mai important și mai urgent decât a te tângui pentru păcate. A te înfrupta din rodul Învierii este mai presus de orice altceva. E un exces al harului, o revărsare a luminii, o erupție a bucuriei.

La multe secole după Hrisostom, C.S. Lewis avea să-și scrie autobiografia în jurul ideii de bucurie. La el, bucuria aceasta apare mai degrabă ca o nostalgie permanentă, ca o tânjire după ceva care niciodată nu se arată pe de-a-ntregul, ca o permanentă neîmplinire care-l obligă să caute, să dorească. Bucuria este, în cazul său, „premoniția” întâlnirii cu Dumnezeu. Dar și după convertire, bucuria aceasta rămâne în bună măsură o promisiune pentru viața de apoi, un acont, dar și un stimulent.

Așadar, sărbătoarea vine la pachet cu excesul. Iar bucuria vine cu handicapul de a nu fi (și de a nu putea fi vreodată) completă, aici, pe pământ.Citește mai mult »

Răsplătirea imediată a națiunilor – o teorie șchioapă și insuficientă

Lot și fiicele sale - Luca van Leyden (sursa)
Lot și fiicele sale – Luca van Leyden (sursa)

Încep cu afirmație care nu îmi e neapărat favorabilă: nu știu dacă și cum vin pedepsele divine peste țări, popoare, etnii, rase ș.a.m.d. Dar m-am confruntat de multe ori cu explicații destul de simpliste și mereu am avut senzația că ceva lipsește, că ceva nu se potrivește dacă privim mai atent la detalii. Iar în acest domeniu detaliile chiar contează.

Teoria la care mă refer – cea a răsplătirii imediate – spune în esență că unele popoare sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar altele sunt pedepsite pentru diverse acțiuni naționale cu conotații morale. Ca să dau un exemplu recent, mai multe voci din spațiul creștin american anunțau pedeapsa divină peste SUA din pricina adoptării unei legi care permite căsătoria între persoanele de același sex.

O altă explicație celebră din aceeași sferă este cea potrivit căreia civilizațiile s-au prăbușit din pricina declinului moravurilor publice. Sunt invocate ca exemple Sodoma și Gomora, Pompeiul (unde pedepsele divine sunt mult mai ușor de identificat), dar și civilizația greacă, cea romană etc. În general, aceste explicații mizează pe argumente extrase din Vechiul Testament, unde poporul era cel ales.

Nu pot spune că n-ar exista un sâmbure de adevăr în astfel de explicații. Dar pot spune cu certitudine că aceste teorii care mizează pe răsplătiri sau pedepse acordate de Dumnezeu simplifică foarte mult lucrurile. În sine, asta n-ar fi așa mare problemă, dar adevărata problemă e că, pentru a ajunge la aceste explicații simpliste, sunt sacrificate și ignorate fapte, date, realități.

Să luăm cazul recent al SUA. Vocile care anunță damnarea (care e posibilă, fără-ndoială, mai ales dacă privim ce candidați propun partidele pentru președinție…) se vor oarecum purtătoarele unui mesaj profetic de tip vechi-testamental. Dar aceste voci prevestesc pedeapsa numai după ce homosexualitatea a beneficiat de un verdict favorabil în Curtea Supremă.

Nu existau până acum suficiente motive care să atragă o eventuală pedeapsă peste SUA? Dacă recurgem la exemplul VT, acolo profeții înfierau frecvent alte câteva practici: idolatria, nedreptățirea văduvei și a orfanului (adică a celor fără apărare), lipsa de fidelitate față de Legământ. Venind la zilele noastre, America are pe conștiință cel puțin cazul sclaviei pe care a practicat-o cu argumente teologice. Asta deși pornea ca un fel de stat creștin ideal, fugind de Europa catolică unde adevărata învățătură creștină fusese compromisă.

Despre idolatrie, ce să mai zicem? Există societate modernă pe lumea asta care să nu aibă proprii idoli? Face America excepție? Cu siguranță nu. De ce atunci pedeapsa vine numai ca urmare a încălcării conduitei sociale și matrimoniale? Această întrebare ar merita să capete un răspuns solid argumentat biblic și teologic.

Dar putem face incursiuni și prin alte părți ale lumii. Japonia. Citește mai mult »

Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko - Bătălia de la Grunwald (sursa)
Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav, Citește mai mult »

De ce îl căutați pe Isus la CTP?

Screen capture
Screen capture

De o vreme, CTP își etalează „teologia” în editoriale în care amestecă (uneori cam confuz) de toate. Există la el și intuiții surprinzătoare, dar și interpretări catastrofale. Așa zicem noi. Adică cei care ne revendicăm explicit de la tradiția creștină și care o luăm „de bună”.

În ce mă privește, l-am citit și ascultat în multe rânduri cu folos pe CTP, formulând păreri pe diverste teme – n-am fost întotdeauna de acord cu ce spunea. Și, câtă vreme nu avem vreo dovadă contrară, îl consider onest și consecvent. Omul are damblalele lui, dar sunt ale lui, nu ale altuia. L-am auzit spunând lucruri cu adevărat interesante și pătrunzătoare despre natura umană.

Așa că, inclusiv în acest demers „teologic” al său, îl citesc cu același gen precauții ca și în alte dăți: că poate fi subiectiv, că poate greși (că doar e om), dar că nu minte deliberat în ceea ce spune.

Sunt însă câteva observații utile care, cred eu, se desprind din lectura textelor lui CTP mai ales pentru relația intelectualului ateu cu creștinismul.

1. Lectura individuală a Bibliei. Iată încă o dovadă ce se ridică împotriva unui mit ce persistă în ciuda contraargumentelor, și anume acela că oricine citește Scriptura poate să o înțeleagă și se va converti ca urmare a acestei înțelegeri. Lectura lui CTP spune despre noi cel puțin la fel de multe pe cât spune despre el însuși. Spune despre noi că, în ciuda faptului că nu vrem în ruptul capului s-o recunoaștem (și mă refer aici, desigur, la evanghelici), avem deja o lentilă interpretativă prin care citim Scriptura. Înțelegerea de care ni se pare că avem parte – fără niciun alt ajutor decât, probabil, cel divin – când citim Biblia e condiționată deja de o seamă întreagă de idei subînțelese: o considerăm inspirată divin (sau măcar bănuim că ar fi așa), o considerăm coerentă, o considerăm credibilă etc.

De asemenea, CTP e dovada că nu chiar toți cei care pornesc cu ideea de a demonta creștinismul și de a contrazice Biblia sfârșesc prin a se converti. Sau, dea Domnul să fie așa!, se prea poate ca omul să se afle într-o perioadă intermediară, într-o relație conflictuală cu credința creștină.

În orice caz, CTP nu are același punct de pornire ca restul creștinilor, iar pentru el Biblia este/(pare?) doar un text literar prin care se mișcă cu câtă dezinvoltură îi permite spiritul său cultivat și cu siguranță iconoclast. Foarte important, el are tot dreptul să citească astfel Biblia, ba chiar s-ar putea să nici nu știe în această etapă s-o citească altfel.

Știu că e puțin forțat, dar nu e chiar așa departe de adevăr pe cât pare, să spun că, la nivel de atitudine, CTP procedează ca un protestant radical care-și alege el însuși cum să citească Scriptura, ignorând regulile de bun simț și de bună credință pe care alții, cu îndreptățire, au luptat să le stabilească înaintea lui. Citește mai mult »

Să reintroducem religia în biserică

By tango7174 (sursa)
By tango7174 (sursa)

E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.

Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.

Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles prin „religia adevărată” (Iacov 1:26-27), iar definiția lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.

Pare relativ simplu. Dar ia încercați să vedeți ce iese. Încercați să „implementați” în orice biserică, indiferent de confesiune, „înfrânarea limbii”. Sunt foarte curios câți sunt cei care atunci când le vine să bârfească sau să dea sfaturi altora sau să judece sau să jignească ar fi dispuși pur și simplu să tacă. Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?Citește mai mult »

Se vorbește prea mult despre iubire în creștinism?

(sursa)
(sursa)

Aud în ultimii ani voci îngrijorate că prea mult se vorbește despre iubire în creștinism. Că prea se pune accent pe iubire (și că, din pricina asta, ar fi alte realități care ar avea de suferit). Că e prea multă iubire și prea puțină dreptate, să zicem, sau prea puțin adevăr. Ori prea puțină sfințenie.

Și mărturisesc că am fost uneori tentat să dau dreptate celor îngrijorați de acest… exces. Pare necesar ca lucrurile să fie cumva echilibrate, să nu se basculeze miza numai într-o singură parte.

Asta până când am încercat să îmi dau seama ce ar putea însemna să iubești „prea mult”. De aici încolo, lucrurile mi s-au cam încurcat în minte, fiindcă am realizat că nu prea mai înțeleg mare lucru nici despre dreptate, nici despre adevăr… nici despre viață.

Chiar așa, vouă ce vă vine în minte când auziți despre „prea multă iubire” sau chiar și despre „a vorbi prea mult despre iubire”, care, evident, e o etapă teoretică, inferioară?

Nu-i musai să împărtășiți punctul meu de vedere, dar propun niște răspunsuri posibile la întrebarea: ce înseamnă să iubești „prea mult”?Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (8) – Ce le spunem copiilor despre iad

(Sursa)
(Sursa)

Avertizare: Acest text nu este pentru cei care cred în dubla predestinare, fiindcă la ei lucrurile trebuie că sunt foarte clare deja.

Când eram copil, auzeam adesea că iadul e un loc unde merg oamenii răi, iar „răutatea” includea adesea și năzbâtiile curente ale copiilor. Și „învățătura” asta încă mai este populară. Pe urmă, am auzit că acolo merg doar cei „nemântuiți”. Dar, în esență, prin asta se înțelegea că iadul e pentru cei care nu cred ca „noi”, căci mântuirea era limitată la un singur model posibil, definit confesional.

Recent, în toate scandalurile legate de includerea sau eliminarea orelor de religie în/din programa școlară, unul dintre argumentele pe care le invocă tabăra „secularistă” este acela că iadul ar fi o idee care îi traumatizează pe copii.

Ar fi multe de discutat, dar mă rezum la a spune că obsesia de a nu traumatiza poate deveni cea mai gravă formă de traumatizare indirectă: creează niște oameni firavi care nu se vor descurca atunci când vor primi în plin traumele inevitabile ale realității.

Am încercat să-mi amintesc însă dacă, la rândul meu, am fost și eu „traumatizat” de aceste idei religioase. Și, dacă e să fiu sincer, cred că am fost. Dar nu de ideea de iad ca atare, ci de felul în care era prezentată această idee.

Nu faptul în sine că răii și bunii (v-am spus că de aici am pornit) sunt separați cândva, într-o existență viitoare, mi se părea de speriat, ci faptul că, în străfundurile sufletului, presimțeam că nu mă calific pentru categoria celor „buni”. Cârcotașii cu o brumă de cultură psihanalitică, o să sară repede să îmi spună că relația cu tata a fost de vină.

Tocmai de aceea mă grăbesc să spun că, cu timpul, am înțeles că în iad nu se duc cei răi, nici cei „nemântuiți” (în sensul în care am discutat mai devreme). Există cel puțin un caz de individ rău la modul aproape absolut care a ajuns în rai –Citește mai mult »

Butoiul cu fericiri

(Sursa)
(Sursa)

if God wants us happy then why is there a problem with

(fragment dintr-o scrisoare a unei femei gay)

…ziua când devin „martiri” este cea mai fericită zi din viață…
numai Allah poate da asemenea fericire

(parafrază după declarațiile familiilor și ale „martirilor” islamiști)

Da, un titlu mai șugubăț, pentru că prea se vorbește sobru despre fericire. Prea se ia în serios idealul suprem al fericirii. Și nu cred că de la constituția SUA ni se trage. Poate că aia-i doar un simptom. Atât de serios a ajuns acest subiect, că și Dumnezeu e tras la rindea în funcție de capacitatea de a ne face sau nu fericiți. Asta pare cea mai grozavă superputere pe care trebuie să demonstreze că o are.

Ca să nu-I cerem demisia pe motiv de insensibilitate, am văzut că se practică să decretăm din start că Dumnezeu ne vrea fericiți. God wants us to be happy! Dacă nu vrea asta cu orice preț, atunci e un Dumnezeu rău, de care n-avem nevoie și ar face bine să se conformeze așteptărilor.

Pentru ca viața să-și păstreze nuanțele rozalii, iar creștinismul să nu rămâie repetent la capitolul fericirii (unul dintre cele mai în vogă!), se subînțelege, de comun acord, că e mai bine ca sub acest cuvânt – fericire – să lăsăm spațiu de manifestare pentru imaginația fiecăruia.

Iar dacă Dumnezeu ne vrea fericiți, așa cum deja am stabilit și nu revenim asupra deciziei, atunci musai să-și pună ștampila peste toate fanteziile pe care le aruncăm în butoiul etichetat cu fericire, fantezii despre care vom spune că sunt condițiile noastre pentru a deveni cu adevărat fericiți, împliniți – că vom atinge maximul potențialului nostru uman.

Adesea, îndemnurile de convertire la creștinism sunt livrate la pachet cu ferme promisiuni de fericire și aici, și dincolo. Cum ce fel de fericire? Aia după care tânjești tu și care reprezintă totodată suprema treaptă a dezvoltării personale și desăvârșirea ultimă a realizării sinelui.

Mai explicit sau mai moșmondit, se întâmplă nu foarte rar ca aceasta să fie sugestia din subtextul promisiunilor prin care creștinismul e făcut mai apetisant. Păi, ce fraților, nu avem noi o fericire care să dea de pământ cu toată gândirea pozitivă și cu toată rațiunea de a fi a literaturii „motivaționale” sau de „dezvoltare personală”?

Vreți sănătate? Avem garantată. Vreți huzur? Numai să vă imaginați culoarea mașinii și suprafața utilă a casei. Vreți celebritate? Se poate aranja și asta. Creștinismul vă poate facilita acum accesul la toate chestiile la care ați râvnit de-o viață, iar peste toate (peste toate??) vă garantează și o conștiință ușoară! Beat that!Citește mai mult »

Triste jucării care ne fac să râdem

Robin Williams, by Eva Rinaldi (sursa)
Robin Williams, by Eva Rinaldi (sursa)

Moartea unei vedete în condiții neobișnuite e adevărată mană cerească. Tabloidele îi dezgroapă trecutul, îi inspectează cazierul, fac teste de paternitate, îi cercetează istoricul medical, îi scormonesc prin jurnale, îi citesc în astre, îi vânează familia până la a treia și a patra spiță de rudenie. Doar-doar s-o găsi ceva mai senzațional.

Dacă am crede că numai tabloidele se reped asupra unei prăzi așa valoroase, ne-am înșela, fără-ndoială. Sinuciderea lui Robin Williams are suficiente ingrediente încât să atragă și alte tipuri de exploatatori.

Pe cadavrul lui abia răcit se testează fel și fel de teorii în vogă. A fost alegere? A fost curaj? A fost lașitate? A fost o fatalitate? A fost un gest premeditat? Poartă omul vreo răspundere? Îl absolvim de orice vină? Etc.

Odată mort, starul e la fel de material didactic și pentru unii creștini, care-și pot testa pe cheltuiala lui teoriile privitoare la viața de apoi și la păcat. E folosit ca studiu de caz ilustrativ.

Există și experți în destinul veșnic al oamenilor care știu precis unde s-a dus Robin Williams sau Philip Seymour Hoffman. Unii parcă abia așteaptă să li se confirme teoriile lor hiperspiritualizate, ca să mai trimită o celebritate pe fundul infernului.Citește mai mult »