Moartea creștinismului și viitorul său

„De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți
fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.”
(G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?

Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.

Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut. Un viitor revigorat, care poate aduce și lumii perspectiva speranței.

Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religiei a speranței, vieții și învierii.

Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la final. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.

Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului – sub presiunea progresistă sau musulmană –, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat obiectul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile noastre.

Publicitate

Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața.

Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre

Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război.

Când toți devin romani și vor sânge

(Sursa)

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni.

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?

Sărbătoare, bucurie, exces

Paolo Veronese – Ospățul în casa levitului (sursa)

Unii au impresia că sărbătoarea înseamnă exces de mâncare, de băutură și de distracții. Și ce dacă? Sunt două lucruri care îmi vin în minte acum vizavi de sărbătoare și de bucuria ce însoțește sărbătoarea.

Când vorbește despre Înviere, Ioan Gură-de-Aur (altminteri foarte sever în sentințele sale morale) pare să comită un… exces de zel. El se concentrează atât de tare pe momentul sărbătorii și pe bucuria aferentă, încât e dispus să permită și celor care nu s-au pregătit să ia parte la celebrare. Ba chiar mai mult, ca să nu existe dubii, insistă și descrie excesul care caracterizează acest praznic.

Tot ceea ce contează este arătarea harului și bucuria Învierii, iar cel mai mare păcat devine, în acest moment, neparticiparea sub diverse pretexte (inclusiv cel al lipsei de pregătire adecvată!). Păcătoșii și virtuoșii deopotrivă sunt invitați să nu se mai uite la ei înșiși, ci la privilegiul care li se oferă. A te bucura de Dumnezeu devine mai important și mai urgent decât a te tângui pentru păcate. A te înfrupta din rodul Învierii este mai presus de orice altceva. E un exces al harului, o revărsare a luminii, o erupție a bucuriei.

La multe secole după Hrisostom, C.S. Lewis avea să-și scrie autobiografia în jurul ideii de bucurie. La el, bucuria aceasta apare mai degrabă ca o nostalgie permanentă, ca o tânjire după ceva care niciodată nu se arată pe de-a-ntregul, ca o permanentă neîmplinire care-l obligă să caute, să dorească. Bucuria este, în cazul său, „premoniția” întâlnirii cu Dumnezeu. Dar și după convertire, bucuria aceasta rămâne în bună măsură o promisiune pentru viața de apoi, un acont, dar și un stimulent.

Așadar, sărbătoarea vine la pachet cu excesul. Iar bucuria vine cu handicapul de a nu fi (și de a nu putea fi vreodată) completă, aici, pe pământ.

Răsplătirea imediată a națiunilor – o teorie șchioapă și insuficientă

Lot și fiicele sale – Luca van Leyden (sursa)

Încep cu afirmație care nu îmi e neapărat favorabilă: nu știu dacă și cum vin pedepsele divine peste țări, popoare, etnii, rase ș.a.m.d. Dar m-am confruntat de multe ori cu explicații destul de simpliste și mereu am avut senzația că ceva lipsește, că ceva nu se potrivește dacă privim mai atent la detalii. Iar în acest domeniu detaliile chiar contează.

Teoria la care mă refer – cea a răsplătirii imediate – spune în esență că unele popoare sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar altele sunt pedepsite pentru diverse acțiuni naționale cu conotații morale. Ca să dau un exemplu recent, mai multe voci din spațiul creștin american anunțau pedeapsa divină peste SUA din pricina adoptării unei legi care permite căsătoria între persoanele de același sex.

O altă explicație celebră din aceeași sferă este cea potrivit căreia civilizațiile s-au prăbușit din pricina declinului moravurilor publice. Sunt invocate ca exemple Sodoma și Gomora, Pompeiul (unde pedepsele divine sunt mult mai ușor de identificat), dar și civilizația greacă, cea romană etc. În general, aceste explicații mizează pe argumente extrase din Vechiul Testament, unde poporul era cel ales.

Nu pot spune că n-ar exista un sâmbure de adevăr în astfel de explicații. Dar pot spune cu certitudine că aceste teorii care mizează pe răsplătiri sau pedepse acordate de Dumnezeu simplifică foarte mult lucrurile. În sine, asta n-ar fi așa mare problemă, dar adevărata problemă e că, pentru a ajunge la aceste explicații simpliste, sunt sacrificate și ignorate fapte, date, realități.

Să luăm cazul recent al SUA. Vocile care anunță damnarea (care e posibilă, fără-ndoială, mai ales dacă privim ce candidați propun partidele pentru președinție…) se vor oarecum purtătoarele unui mesaj profetic de tip vechi-testamental. Dar aceste voci prevestesc pedeapsa numai după ce homosexualitatea a beneficiat de un verdict favorabil în Curtea Supremă.

Nu existau până acum suficiente motive care să atragă o eventuală pedeapsă peste SUA? Dacă recurgem la exemplul VT, acolo profeții înfierau frecvent alte câteva practici: idolatria, nedreptățirea văduvei și a orfanului (adică a celor fără apărare), lipsa de fidelitate față de Legământ. Venind la zilele noastre, America are pe conștiință cel puțin cazul sclaviei pe care a practicat-o cu argumente teologice. Asta deși pornea ca un fel de stat creștin ideal, fugind de Europa catolică unde adevărata învățătură creștină fusese compromisă.

Despre idolatrie, ce să mai zicem? Există societate modernă pe lumea asta care să nu aibă proprii idoli? Face America excepție? Cu siguranță nu. De ce atunci pedeapsa vine numai ca urmare a încălcării conduitei sociale și matrimoniale? Această întrebare ar merita să capete un răspuns solid argumentat biblic și teologic.

Dar putem face incursiuni și prin alte părți ale lumii. Japonia.

Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav,

De ce îl căutați pe Isus la CTP?

Screen capture

De o vreme, CTP își etalează „teologia” în editoriale în care amestecă (uneori cam confuz) de toate. Există la el și intuiții surprinzătoare, dar și interpretări catastrofale. Așa zicem noi. Adică cei care ne revendicăm explicit de la tradiția creștină și care o luăm „de bună”.

În ce mă privește, l-am citit și ascultat în multe rânduri cu folos pe CTP, formulând păreri pe diverste teme – n-am fost întotdeauna de acord cu ce spunea. Și, câtă vreme nu avem vreo dovadă contrară, îl consider onest și consecvent. Omul are damblalele lui, dar sunt ale lui, nu ale altuia. L-am auzit spunând lucruri cu adevărat interesante și pătrunzătoare despre natura umană.

Așa că, inclusiv în acest demers „teologic” al său, îl citesc cu același gen precauții ca și în alte dăți: că poate fi subiectiv, că poate greși (că doar e om), dar că nu minte deliberat în ceea ce spune.

Sunt însă câteva observații utile care, cred eu, se desprind din lectura textelor lui CTP mai ales pentru relația intelectualului ateu cu creștinismul.

1. Lectura individuală a Bibliei. Iată încă o dovadă ce se ridică împotriva unui mit ce persistă în ciuda contraargumentelor, și anume acela că oricine citește Scriptura poate să o înțeleagă și se va converti ca urmare a acestei înțelegeri. Lectura lui CTP spune despre noi cel puțin la fel de multe pe cât spune despre el însuși. Spune despre noi că, în ciuda faptului că nu vrem în ruptul capului s-o recunoaștem (și mă refer aici, desigur, la evanghelici), avem deja o lentilă interpretativă prin care citim Scriptura. Înțelegerea de care ni se pare că avem parte – fără niciun alt ajutor decât, probabil, cel divin – când citim Biblia e condiționată deja de o seamă întreagă de idei subînțelese: o considerăm inspirată divin (sau măcar bănuim că ar fi așa), o considerăm coerentă, o considerăm credibilă etc.

De asemenea, CTP e dovada că nu chiar toți cei care pornesc cu ideea de a demonta creștinismul și de a contrazice Biblia sfârșesc prin a se converti. Sau, dea Domnul să fie așa!, se prea poate ca omul să se afle într-o perioadă intermediară, într-o relație conflictuală cu credința creștină.

În orice caz, CTP nu are același punct de pornire ca restul creștinilor, iar pentru el Biblia este/(pare?) doar un text literar prin care se mișcă cu câtă dezinvoltură îi permite spiritul său cultivat și cu siguranță iconoclast. Foarte important, el are tot dreptul să citească astfel Biblia, ba chiar s-ar putea să nici nu știe în această etapă s-o citească altfel.

Știu că e puțin forțat, dar nu e chiar așa departe de adevăr pe cât pare, să spun că, la nivel de atitudine, CTP procedează ca un protestant radical care-și alege el însuși cum să citească Scriptura, ignorând regulile de bun simț și de bună credință pe care alții, cu îndreptățire, au luptat să le stabilească înaintea lui. 

Să reintroducem religia în biserică

By tango7174 (sursa)

E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.

Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.

Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles prin „religia adevărată” (Iacov 1:26-27), iar definiția lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.

Pare relativ simplu. Dar ia încercați să vedeți ce iese. Încercați să „implementați” în orice biserică, indiferent de confesiune, „înfrânarea limbii”. Sunt foarte curios câți sunt cei care atunci când le vine să bârfească sau să dea sfaturi altora sau să judece sau să jignească ar fi dispuși pur și simplu să tacă. Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?

Se vorbește prea mult despre iubire în creștinism?

(sursa)

Aud în ultimii ani voci îngrijorate că prea mult se vorbește despre iubire în creștinism. Că prea se pune accent pe iubire (și că, din pricina asta, ar fi alte realități care ar avea de suferit). Că e prea multă iubire și prea puțină dreptate, să zicem, sau prea puțin adevăr. Ori prea puțină sfințenie.

Și mărturisesc că am fost uneori tentat să dau dreptate celor îngrijorați de acest… exces. Pare necesar ca lucrurile să fie cumva echilibrate, să nu se basculeze miza numai într-o singură parte.

Asta până când am încercat să îmi dau seama ce ar putea însemna să iubești „prea mult”. De aici încolo, lucrurile mi s-au cam încurcat în minte, fiindcă am realizat că nu prea mai înțeleg mare lucru nici despre dreptate, nici despre adevăr… nici despre viață.

Chiar așa, vouă ce vă vine în minte când auziți despre „prea multă iubire” sau chiar și despre „a vorbi prea mult despre iubire”, care, evident, e o etapă teoretică, inferioară?

Nu-i musai să împărtășiți punctul meu de vedere, dar propun niște răspunsuri posibile la întrebarea: ce înseamnă să iubești „prea mult”?

Sfaturi pentru părinți (8) – Ce le spunem copiilor despre iad

(Sursa)

Avertizare: Acest text nu este pentru cei care cred în dubla predestinare, fiindcă la ei lucrurile trebuie că sunt foarte clare deja.

Când eram copil, auzeam adesea că iadul e un loc unde merg oamenii răi, iar „răutatea” includea adesea și năzbâtiile curente ale copiilor. Și „învățătura” asta încă mai este populară. Pe urmă, am auzit că acolo merg doar cei „nemântuiți”. Dar, în esență, prin asta se înțelegea că iadul e pentru cei care nu cred ca „noi”, căci mântuirea era limitată la un singur model posibil, definit confesional.

Recent, în toate scandalurile legate de includerea sau eliminarea orelor de religie în/din programa școlară, unul dintre argumentele pe care le invocă tabăra „secularistă” este acela că iadul ar fi o idee care îi traumatizează pe copii.

Ar fi multe de discutat, dar mă rezum la a spune că obsesia de a nu traumatiza poate deveni cea mai gravă formă de traumatizare indirectă: creează niște oameni firavi care nu se vor descurca atunci când vor primi în plin traumele inevitabile ale realității.

Am încercat să-mi amintesc însă dacă, la rândul meu, am fost și eu „traumatizat” de aceste idei religioase. Și, dacă e să fiu sincer, cred că am fost. Dar nu de ideea de iad ca atare, ci de felul în care era prezentată această idee.

Nu faptul în sine că răii și bunii (v-am spus că de aici am pornit) sunt separați cândva, într-o existență viitoare, mi se părea de speriat, ci faptul că, în străfundurile sufletului, presimțeam că nu mă calific pentru categoria celor „buni”. Cârcotașii cu o brumă de cultură psihanalitică, o să sară repede să îmi spună că relația cu tata a fost de vină.

Tocmai de aceea mă grăbesc să spun că, cu timpul, am înțeles că în iad nu se duc cei răi, nici cei „nemântuiți” (în sensul în care am discutat mai devreme). Există cel puțin un caz de individ rău la modul aproape absolut care a ajuns în rai –