Creștinismul evanghelic și simțul civic dezorientat

În ciuda fixațiilor apocaliptice cunoscute (și care lasă impresia că ar fi complet dezinteresați de această lume), creștinii din marea familie protestant-evanghelică se pot lăuda cu un pomelnic frumușel de activiști care au luptat în diverse moduri pentru libertăți civice ale celor marginalizați sau oprimați. Enumăr câțiva dintre cei mai cunoscuți: Jeremiah Evarts, William Wilberforce, Desmond Tutu, Martin Luther King, Frank Laubach, Marry Slessor sau, în România, Pavel Niculescu, Iosif Țon, Aurel Popescu, Constantin Caraman, Richard Wurmbrand.

Toți aceștia au considerat că nu e suficient doar să se roage și să aștepte să vadă ce se întâmplă, ci trebuie să și acționeze într-un anumit fel. Nu înseamnă că sunt prin însuși acest fapt mai buni decât alții. Dar sigur nu sunt nici mai răi sau mai necredincioși în pronia divină. Există un curent – și probabil că a existat mereu – de pasivi social care îi acuză mai cu nerv sau mai discret pe cei activi că se implică în lucruri care nu au blagoslovire divină. Și tot ei sunt, mai recent, deosebit de porniți împotriva ONG-urilor, ca și cum toate ar fi ale lui Soros. E totuși de observat și încă un alt aspect, pasivitatea socială îi lovește brusc pe unii atunci când ar trebui să ridice glasul împotriva unor acțiuni discutabile săvârșite de preferații lor electorali (vom reveni la asta).

Trebuie însă adusă aici o corecție la această perspectivă foarte învârtoșată: o grămadă de lucruri bune (de la adopții la îngrijirea muribunzilor) s-au făcut în România ultimilor 25 de ani prin fundații și asociații (adică ONG-uri). Nici nu contează așa de mult pe banii cui, bine că s-au făcut! Probabil că nu ar strica mai multă transparență în ce privește finanțarea acestor organizații. Dar cu siguranță ele sunt în mult mai mare măsură rodul unor inițiative libere, exact așa cum își dorește tot creștinul evanghelic occidentalizat: un loc în care omul să-și manifeste spiritul independent și în care statul să se amestece cât mai puțin.

Cu toate acestea, e interesant de urmărit cum această neîncredere în ONG-uri (care, dintr-odată, ne distrug morala tradițională – mai mult decât discutabilă, dacă efectiv analizăm istoria și trecutul), tratate destul de la grămadă, este dublată de o foarte mare încredere a evanghelicului în statul „mesianic” (coborât acum din cer în SUA, Polonia, Ungaria și, în unele momente, chiar în Rusia). Pe de o parte, așadar, avem dorința ca statul să stea cât mai departe, cât mai la distanță de viața individului, iar pe de alta dorința la fel de fierbinte ca statul să țină cât mai strâns dârlogii societății ca nu cumva lumea s-o ia pe arătura morală.

Și mai interesant e că, deși evanghelicul tipic nu crede decât într-o mântuire individuală (în sensul că fiecare e confruntat cu o decizie personală în ce privește propria mântuire), deodată unii cred și în creștinarea prin forța Statului. Altfel spus, pentru ca dezideratul unei societăți cu morală creștină să fie pus în aplicare, Statul beneficiază o încredere care-l pune într-o poziție în care i se scuză suspect orice intruziune în sfera inițiativelor civice câtă vreme demagogul de serviciu promite o încreștinare legislativă a societății.

Se suprapun aici mai multe lucruri surprinzătoare și divergente: (1) apetența pentru o lume constrânsă la morală creștină, pe fondul unor nevroze apocaliptice tot mai pronunțate (al treilea templul, imperiul mondial etc.); (2) renunțarea la condiția de minoritar neangajat în viața cetății (sau necontaminat de lume) pentru cea de gardian moral al unei societăți libertine; (3) sacrificarea inițiativei private independente la picioarele statului mesianic, ale cărui politici devin automat mesaj divin incontestabil pentru zilele noastre; (4) încrederea aproape oarbă acordată unei entități (Statul) care, în teorie, trebuie luptat ca să fie cât mai puțin implicată în viața cetățenilor de rând; (5) prioritatea acordată politicului ca mijloc de transformare socială în detrimentul și pe cheltuiala spiritualului.Citește mai mult »

Reclame

32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

Codul etic al dascălului

Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)
Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)

 

Dacă am fi într-o țară cât de cât normală, un cod etic al profesorilor și învățătorilor ar veni oarecum firesc (deși poate că nici măcar n-ar fi necesar), s-ar înscrie într-un pachet de bune practici și intenții ce reglează raporturile dintre școală și societate.

La noi însă, această propunere – în aparență onorabilă – are tot felul de fațete întunecate. Căci corupția consistentă, aia care aduce bani gârlă, nu e în straturile dascălilor simpli, a învățătoarelor devenite țațe și mahalagioace, ci mult mai sus, pe la directori, prin inspectorat, prin ministere.

Cazurile reclamate până acum mie mi se pare că nu dovedesc corupția sistemului, ci, cel mult, nesimțirea, proasta creștere, aroganța sau, de ce nu?, onestitea și acceptarea unei stări de fapt generalizate. De la fiecare ședință cu părinții se vine cu buzunarul mai ușor. Și foarte puțini sunt cei care dau „benevol”.

Oricine a avut de-a face însă cu inspectoratul pentru vreo problemă mai complicată știe că acolo lucrurile sunt așa cum le hotărăsc tartorii locali. Pentru că legea și metodologia lasă destul loc și pentru tocmeală. Ei te omoară și te înviază la loc dacă au nevoie de tine. Voi știați că un dascăl nu se poate transfera în primul an de muncă în sistem. Ei, aș! Se poate!

Și, mai presus de orice, ei sunt cei mai aproape și cei mai implicați în afacerile pe bani europeni. Dacă nu cei din minster, atunci cine (să-ți țină cursuri in/utile în după-mesele în care tu ai timp berechet de pierdut), dacă nu cei din inspectorate, atunci cine (să se dea sfară în țară și să transforme acele cursuri în cerințe și „puncte”), dacă nu prin directori, atunci cine (să forțezi profesorii să vină ca să poți justifica la urmă că banii au fost cheltuiți „cu folos”)?

Acești inși unși cu toate alifiile nu lasă, de pildă, ca legea să fie aplicată dur – să meargă banii exact acolo unde merge elevul (celebra finanțare „per capita”) – pentru că trebuie să țină în viță școlile a tot felul de piloși. Deși, judecate lucrurile în amănunt, și aici mai există nuanțe.

Sindicatele, de obicei, nu reprezintă decât o anexă profitabilă a inspectoratelor. Liderii de sindicat sunt tipi cu influență și se poate apela cu încredere la ei pentru a „rezolva” anumite probleme.

De ce sunt atât de convins că inspectoratele sunt corupte? Citește mai mult »

Niște mârlani

parlamentul
(© Moise Guran)

Scriu acest text nu ca să-mi descarc nemulțumirile. E adevărat că mă încearcă un acut sentiment de revoltă când văd ce se întâmplă, dar nu sunt surprins, pentru că niciodată nu m-am așteptat la ceva bun de la USL. În orice caz, nu la lucruri bune în sensul de nobile, ci doar la cârpeli care să dea bine pentru alegeri.

Texul îl scriu mai degrabă pentru a lua act de mârlănia parlamentarilor și pentru a înmulți numărul celor care-și exprimă consternarea și revolta. Desigur că un Vlad Petreanu, un Moise Guran sau un Cristian Pantazi grăiesc mai bine și mai convingător. Dar zic și eu în dreptul meu.

Nu mă deranjează faptul în sine că vor fi (probabil) amnistiați niște condamnați, fiindcă fiecare e un individ cu familie, cu suferințe, cu (poate) mustrări de conștiință. Însă nu e vorba aici despre orice fel de deținuți. Iar asta devine o problemă. Nu prea contează nici părerea pe care o avem despre RMGC și Roșia Montană.

Problematic e felul în care lucrează mârlanii. Vin în aceeași zi cu două legi controversate, după ce le-au dezbătut la adăpostul nopții (legea mineralelor și legea amnistiei). Peste astea două, introduc o a treia inițiativă, care le permite mârlanilor să scape de anchetele DNA. E foarte important și ce soartă vor avea aceste legi, dar e grăitor felul în care au fost mânărite în disprețul țării.

Dacă nici după asemenea manifestări de crasă nesimțire USL-ul nu pierde măcar o treime din votanți și mai ales votangii, atunci sigur imbecilizarea nației a atins cote practic ireversibile. Mă întreb când am fi aflat ce se mai dezbate prin Parlament în cazul în care presa „băsistă” (odioasa!) n-ar fi intrat foarte rapid pe fir.Citește mai mult »

Cândva credeam că există politicieni cinstiți…

itsenergystupid.ca

Corupția nu se uită la fața omului, ci la inima lui. Nu contează cum arată cineva, ci doar ce își dorește și cât e dispus să dea sau să încaseze. Corupția nu discriminează bătrânii, femeile, copiii, homosexualii, ungurii, țiganii, evreii. În fața ei toți sunt egali și oricine poate deveni oricând părtaș la masa ei bogată.

În fața corupției nu contează de care parte te afli, important e să fii în lanțul trofic. Totuși, e mai ferice să primești decât să dai sau măcar să și primești dacă tot e să dai. Corupția nu face caz nici de apartenența politică, deși e știut că mai bine e să fii cu Puterea decât cu Opoziția.

Toate cele de mai sus le dovedesc cu prisosință politicienii români. M-am săturat deja să fac distincția între politicieni buni și cutre, între politicieni care își promovează interesele fără rușine și pretinși politicieni cinstiți care, chipurile, ar urmări întâi de toate binele public. Căci, ori de câte ori se întâmplă ca un poltician să fie implicat într-o chestie dubioasă, nici un altul – indiferent de convingerile religioase sau înalta moralitate caracteristică – nu iese să-l sancționeze public, să demaște măgăria, să stigmatizeze năravurile proaste. Citește mai mult »

Șpaga egalității de șanse

Șpaga (sau mita) e încadrată la acte de corupție, pentru că vizează, în principal, obținerea unor beneficii prin mijloace necuvenite. Domeniile în care se dă/ia șpagă sunt nenumărate. Anumite forme de mituire au fost legalizate și au căpătat denumirea de lobby. Sună mișto și are imunitate juridică.

Celalalte poartă încă stigmatul ilegalității și pe cel al imoralității. Chiar dacă pentru unii lucrurile sunt limpezi – le e clar ce înseamnă șpagă și ce nu –, mă declar încurcat când vine vorba de a da sau a nu da mită în anumite situații.

De actualitate e, în prezent, cumpărarea BAC-ului. Însă ideea, după cum se va vedea, capătă aplicabilitate mult mai largă. Totul e să știi să faci adaptările necesare.

Eu plec de la premisa – nedemonstrabilă, dar devenită deja subînțeleasă și chiar imperativă – că examenul de bacalaureat se cumpără. E una dintre cumpărăturile absolut obligatorii pentru a putea păși cu dreptul în viața matură. Îi lăsăm d-lui Funeriu privilegiul să se amăgească și anul acesta cu un examen curat. Cei care am ajuns să supraveghem, care mai avem câte un văr, frate sau cunoscut în liceu știm bine cum stă treaba.Citește mai mult »

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.Citește mai mult »