Binele (mic) pe care îl văd în marele rău al manifestărilor „extremiste”

Patru furioși (sursa)
Patru furioși (sursa)

Am pus de la început cuvântul „extremist” între ghilimele, deoarece constat că aria lui de cuprindere este lărgită în permanență și asta chiar de către instituții serioase și cu autoritate. Practic, aproape orice manifestare euro-sceptică tinde să fie catalogată drept „extremism”.

Liniile pe care se merge sunt: religia, naționalitatea, rasa, sexul, morala și altele, culese pe parcurs. Apostolii corectitudinii politice caută mereu (și descoperă mereu) noi forme de „extremism” numai bune de trecute la noul index al progresismului stângist.

Acesta este unul dintre motivele pentru care adevăratul extremism devine tot mai greu de depistat și o tot mai mare parte a populației devine ținta denigrărilor și încadrărilor ideologice stupide. Să spui că o treime sau poate chiar jumătate din populația unei țări este „extremistă” devine hilar, căci cuvântul își pierde orice sens.

Plus că această încadrare – repet: ideologică! – evită în mod laș și păgubos o dezbatere necesară despre motivele care îi determină pe tot mai mulți europeni să voteze cu partidele „extremiste”. De asemenea, tot de aici decurge în parte și lipsa unor partide care să poată realmente da glas într-un fel convingător nemulțumirilor unui număr în creștere de cetățeni.

Când un partid naționalist adună 5% din voturi poți vorbi de extremism. Poate chiar și pe la 10%, în funcție de gradul cultura politică, istoricul, structura demografică a unei țări. Dar când bate deja pe la 25% și mai sus, e o aberație să consideri că toate frustările și revendicările unui segment atât de larg de populație pot fi ignorate și ascunse sub o etichetă convenabilă: extremism.Citește mai mult »

Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)
Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.Citește mai mult »

Elogiu Porcului

(Sursa)
(Sursa)

OUP (adecă Oxford University Press), editură de prestigiu și de referință, a hotărât să nu se mai facă referiri apreciative la adresa Porcului, fiindcă astfel ar jigni, chipurile, musulmanii și evreii (pe evrei cred că i-au adăugat numai să nu pară că măsura e cu dedicație specială).

Cum rămâne însă cu jignirea Porcului nostru… aproape național? Trebuie răzbunat sărmanul, fiindcă mult bine ne-a făcut.

Cum am putea uita că el adună, în fiecare an, familii întregi de români laolaltă la tradiționala „pomană a porcului” (aka „balul porului”, „diznotor” etc.)? Tot certat să fii cu frații și părinții, n-ai voie să ratezi, de ignat, un eveniment anual fără pereche.

Cum am putea neglija faptul că porcul îi ajuta pe românii noștri să traverseze iarna și să prindă la inimă vara, pe vremea recoltelor? Cârnați afumați, cârnați prăjiți în untură, șunci afumate, slănină afumată sau cu boia, costițe, răcituri (aspic), fasole cu ciolan și multe alte meniuri grase i se datorează toate Porcului.

El ducea greul mâncărurilor sățioase de-a lungul unui an întreg. Prăjelile în grăsimea lui se făceau (că ulei se găsea greu). Șnițele din ce să faci ca să te prezinți onorabil la vreun bairam familial? Sau ce te scotea mai bine în evidență decât un purcel la proțap sau la tavă?

Ar fi nedrept să uităm că nunțile trebuiau pregătite inclusiv în funcție de existența Porcului. Citește mai mult »

Azi pe cine ofensăm?

Autor - Polylerus (domeniu public) http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Profanity.JPG
Autor – Polylerus (domeniu public)
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Profanity.JPG

Dacă ar fi după mine, aș institui un program zilnic și obligatoriu de ofensare. Într-o zi creștinismul, într-altă zi islamul, într-alta ideologia militantă gay, în alta fundamentalismul ș.a.m.d. Înainte să dați cu baltagul, mai așteptați câteva rânduri.

Mai întâi, a se observa că n-am propus să jignim persoane, ci să ofensăm „-isme”, să zicem așa. Dacă ați înțeles cumva că asta înseamnă să bălăcărim oameni și credințe, atunci vă aflați în eroare. Ofensa se referă, mai nou, la atacul asupra ideilor sau convingerilor altora.

Așadar, nu avem de-a face cu clasica jignire, ce are legătură cu sentimentele, ci cu o chestie ideologică ce vizează exprimarea unui punct de vedere care poate fi foarte bine decent, însă, dacă nu e agreat de poliția actuală a gândirii și exprimării, atunci devine ofensă!

Pe vremea când toleranța presupunea dreptul fiecăruia de a spune orice dorește – iar decența impunea ca acest drept să nu fie folosit în mod bădăran și abject – ofensa ținea, e adevărat, de alte sfere ale vieții. Dar acum poți ofensa prin simplul fapt că gândești altfel și că exprimi acele gânduri.

În acest sens aș dori să ofensez zilnic pe câte cineva și copiii noștri să-și formeze obiceiul de a ofensa, neînregimentându-se docili în corul noii toleranțe, care nu are nimic în comun cu libertatea de exprimare sau cu libertatea de gândire.Citește mai mult »

Secretul rușinos al corectitudinii politice

libel.com

Știm cu toții cât de locvace sunt – în ultima vreme și la noi – portavocile nediscriminării. Chiar și CNCD-ul românesc și-a zburlit destul de frecvent coama în anii din urmă. Numai Becali a încasat nu știu câte amenzi. Dar, vorba lui, „să îmi dea amendă și 50 de milioane”.

Nu e chiar întâmplător faptul că am adus vorba despre acest incident, fiindcă el ilustrează foarte bine neputința CNCD-ului. Și merge taman la una dintre rădăcinile secretului rușinos ascuns sub tot felul de denumiri, măști și atitudini anti-discriminare.

Corectitudinea politică, sub toate formele mai agresive sau mai diluate, mărturisește prin însăși existența sa eșecul umanismului – generic vorbind. Care umanism credea în valoarea omului, în capacitatea lui de a face binele, în dorința și capacitatea lui de a progresa, de a deveni din ce în ce mai bun – pe toate planurile.

Or, dacă așa ar fi stat lucrurile, de ce ar mai fi nevoie azi de CNCD-uri și alte asemenea sperietori? Se pare că omul lăsat liber, să se dezvolte așa cum îi vine lui – doar libertatea era una dintre marile cuceriri ale rațiunii umaniste, nu? Nu așa am scăpat de „obscurantismul” religiei? – nu se dezvoltă neapărat în sus.

Eșecul este recunoscut însă mai abitir (și mai penibil totodată) prin instituirea cuvintelor tabu. Sunt tot mai multe cuvinte considerate „ofensatoare” sau „discriminatoare” sau „sexiste”. Așa că nu mai e voie să le rostești. Însă asta e tot ce se (mai) poate face: să fie interzise cuvintele. Fiindcă nimeni nu te oprește, în rest, să gândești acele cuvinte și să macini ideile din spatele lor. Importan e să nu spui.Citește mai mult »

Viitorul nostru va fi corect politic sau nu va fi deloc

După cum probabil că cei mai mulţi ştiţi, profesiile a căror denumire englezească cuprindea odiosul cuvânt „man” au fost cosmetizate în ton cu tendinţele corecte politic. Astfel s-a ajuns, de pildă, la „policewoman”, care, ne explică Webster Online, înseamnă „a woman policeman”. Ironică explicaţie. Se preferă, de asemenea, exprimările neutre gen „policeperson” sau „businessperson”. E mai trendy şi mai în ton cu moda cea corectă să foloseşti astfel de termeni.

Dar pun pariu că în cazul în care creierele luminate – unele intermitent şi cam în regim de avarie – ale stângii luptătoare pentru terminologie s-ar screme suficient, ar realiza cât de catastrofală este găselniţa lor actuală. „Person” este, nici mai mult nici mai puţin, noţiunea care se aplică în creştinism ipostasurilor Sfintei Treimi. Oricând spui „persoană” (ca să folosesc termenul tradus), te referi în mod involuntar la creştinism. Ce poate fi mai îngrozitor pentru un stângist militant? E ca şi cum ai spune deodată: pro-viaţă, rugăciune şi icoane în şcoli, Dumnezeu există etc… De-a dreptul scandalos! Sperăm să-şi dea seama de această gravă eroare şi s-o remedieze.

Iată câteva sugestii. Ar putea încerca să folosească termenul „people”. Ar suna mai în acord cu spiritul colectivist al socialismului: „policepeople”. Deşi nu ştiu dacă îndură gramatica asemenea născocire. Avantajele ar fi însă colosale. În fiecare profesie ne-am simţi cu toţi reprezentaţi. Am putea lărgi ideea de „family” la scară planetară. Cu siguranţă, folosind cuvinte cu atâta greutate, inevitabil ne-am iubi mult mai mult, am deveni mai umani, mai general umani, până la dispariţia definitivă a diferenţelor care în mod abuziv ne separă de atâtea milenii. Am renunţa la toate barierele inter-umane. Mai întâi am lepăda hainele, apoi trupurile şi mai pe urmă ne-am amesteca spiritele şi karmele în marele-tot-atoatecuprinzător.Citește mai mult »

Defectele Crăciunului

Crăciunul este creştin. Din start exclude aşadar alte religii sau alte concepţii despre viaţă, ridicându-se deasupra lor, prin faptul că pretinde a fi sărbătoarea care celebrează naşterea singurului Dumnezeu printre oameni. Discriminarea aceasta jigneşte orice altă convingere religioasă, odată cu pretenţia obiectivităţii şi veridicităţii istorice şi transcendente a faptelor prăznuite.

Crăciunul este masculin. Christos a fost un copil de parte bărbătească, deci încă o dată, supremaţia masculină a confiscat o sărbătoare. Femeia este doar Născătoare de Dumnezeu, care nici măcar nu are libertatea să se opună „voinţei divine”, ci trebuie să se declare obedientă, înfrântă (înaintea unui înger cu nume masculin). În felul acesta, Crăciunul aduce o ofensă făţişă femeii din toate timpurile. Mişcările feministe au cu siguranţă motive să conteste şi chiar să deteste această sărbătoare.

Crăciunul proclamă supremaţia familiei heterosexuale. Copilul S-a născut în familia Mariei şi a lui Iosif, nu în familia lui Iosif şi Levi sau în cea a Mariei şi Aşerei. De dragul echităţii, ar fi putut să aleagă măcar o familie monoparentală, dat fiind faptul că (zice-se) s-a născut în mod supranatural. Biblia consemnează suficient de clar că Iisus avea mamă şi tată. Mesajul implicit e că modelul respectiv reprezintă norma acceptabilă.

Crăciunul este pro-life. Fără-ndoială, militanţii împotriva avortului au regizat pasajul în care Maria acceptă – în urma unei apariţii, chipurile, supranaturale – să păstreze un copil pe care în primă fază nu părea prea convinsă că-l doreşte. Desigur că mijloacele tehnice nu prea i-ar fi permis atunci, dar sigur existau soluţii în cazul în care femeia era lăsată liberă să aleagă. Dar aceşti activişti pro-life au strecurat acolo până şi ideea că embrionul este deja o fiinţă.

Crăciunul legitimează dominaţia rasei albe. Judecând după datele pe care la avem, sunt foarte mici şansele ca Sfânta Familie să fi fost asiatică, africană sau americană. Poate să fi avut un ten mai măsliniu, specific zonei mediteraneene. Dar cu siguranţă nativii americani şi locuitorii Continentului Negru precum şi cei ai Orientului Îndepărtat au toate motivele să simtă presiunea rasei albe, care vrea să-şi adjudece această sărbătoare.

Crăciunul este un produs cultural iudeo-creştin. Europa, aflată sub influenţa nefastă a creştinismului născut în sânul iudaismului, a propagat această sărbătoare pentru a-şi extinde dominaţia politică şi economică asupra coloniilor din toată lumea. Acest „zeu” european a fost exportat tocmai pentru a impresiona populaţiile neştiutoare şi mai înapoiate din punct de vedere tehnic, consolidând astfel poziţia autoritaristă a cotropitorilor. Respectiva dominaţie continuă şi azi într-o formă mai subtilă: globalizarea comercială a Crăciunului.

Crăciunul este imperialist. Această trăsătură se desprinde din cea anterioară. E limpede în prezent dominaţia americano-europeană asupra lumii. Dar, mergând la evenimentele din trecut, în faţa Copilului evreu se spune că s-au închinat trei magi veniţi din est. Altfel spus, asiaticii sunt datori să se supună evreilor şi creştinilor care au inventat această sărbătoare. Tot ce e la răsărit de Marea Mediterană trebuie să asculte de Occident – iată mesajul subliminal care se ascunde sub fastul sărbătorii.

Crăciunul promovează inegalitatea socială. Chiar dacă se face mare tevatură că Iisus s-ar fi născut într-o iesle, ciobanii (din cauza originii lor umile) apar într-o lumină proastă: merg şi se închină unui copil. De parcă nu le era de ajuns că făceau parte dintr-o clasă exploatată, care trebuia să muncească şi în schimbul trei, în condiţii grele (dar, cel mai probabil, fără să beneficieze de sporurile aferente). Nişte aşa-zişi îngeri le dau ordine să călătorească şi să aducă ofrande unui rege. Sub masca umilinţei extreme, se ascund, iată, pretenţii monarhice. Iar cei oprimaţi, rămân oprimaţi. În plus, li se mai spune şi să se bucure, ca şi cum li s-ar face un favor. Cei din clasele exploatatoare au ştiut mereu să pozeze în binefăcători providenţiali.

Crăciunul este imoral. Deşi stă la temelia unei religii ce se pretinde fundamental morală, asupra acestei sărbători planează mai multe suspiciuni. Mai întâi, se spune despre Copil că nu ar fi avut un tată pământesc. Lucru greu de crezut, cu siguranţă. Dar să acceptăm acest fapt ca atare. Totuşi, despre Iosif, logodnicul Mariei se zice că era un evreu pios, dar care, când a aflat că logodnica lui e însărcinată, în loc să o omoare cu pietre (cum prevedea Legea Mozaică), a hotărât să ascundă adevărul. Unde mai pui că în arborele genealogic al lui Christos sunt trecuţi bărbaţi şi femei cu o moralitate cel puţin îndoielnică (David, Iuda, Rahav etc).

Crăciunul este antiumanist. Evangheliştii susţin că Maria şi Iosif n-au fost primiţi în nicio casă. Aşadar, se doreşte evidenţierea răutăţii omului, care n-ar fi vrut să-L primească pe Dumnezeu. Acest fapt nu are cum să nu se opună viziunii umaniste care proclamă, dimpotrivă, bunătatea şi aplecarea firească spre virtute a omului. Este limpede aici dorinţa de a induce anumite complexe şi false vinovăţii întregii rase umane. Aceste relatări răuvoitoare vor să prejudicieze imaginea de sine a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul, ar putea să le dea crezare. Tipul acesta de discreditare a fiinţei umane poate genera crize grave, soldate cu dezamăgiri, depresii, acte suicidale. Totodată loveşte la temelia ideii că omul merită să fie fericit şi că poate realiza prin sine însuşi tot ceea ce îşi propune.

Crăciunul este antimaterialist. Prin aceasta se opune uneia dintre cele mai de bun-simţ filosofii de viaţă. Spiritul ştiinţific se ridică împotriva legendelor şi superstiţiilor care au ţinut oamenii robi timp de secole. Să continui să proclami asemenea idei ţine de plăcerea (inexplicabilă) de a trăi retrograd şi de a-i convinge şi pe alţii să involueze intelectual. Este un deserviciu evident adus progresului umanităţii. Toată poliloghia despre miraculoasa întrupare, despre îngeri şi stele umblătoare ţin de o vârstă a omenirii deja depăşită şi clasată definitiv. Resuscitarea acestei concepţii se explică prin nostalgia unora pentru vremurile când oamenii puteau fi speriaţi (şi, în consecinţă, controlaţi) cu viaţa de apoi şi cu pedepse pe care o Divinitate atotcunoscătoare le-ar administra.

Crăciunul instigă la violenţă. Cu siguranţă, moartea celor două mii de copii a fost mai violentă decât multe filme interzise celor mici. Asemenea lecturi nu sunt sănătoase pentru cei care reprezintă viitorul acestei lumi. Dimpotrivă, s-ar putea să le inducă idei şi comportamente agresive. De fapt, întreaga poveste este învăluită într-o atmosferă de perpetuă ameninţare. Nu e lipsit de importanţă nici faptul că cei mici nu au nicăieri vreun cuvânt de spus, ci apar numai ca personaje la cheremul adulţilor, în deplin dezacord cu orice norme legate de drepturile copiilor. Pruncii trebuie feriţi de asemenea influenţe nefaste.

Crăciunul nu ţine cont de protecţia animalelor. Indiferent că ne raportăm la relatările evangheliştilor sau la Moş Crăciun, există dovezi clare de umilire a animalelor. Se spune că Maria era însărcinată şi călătorea pe un măgăruş. Cam ce greutate trebuie să fi suportat bietul animal? Dar cămilele celor trei magi? Ca să nu mai vorbim de renii lui Moş Crăciun, care sunt obligaţi să străbată, într-o singură noapte, întreaga lume. Chiar dacă nu dăm crezare acestor poveşti, ele induc copiilor (în special) ideea că animalele sunt menite să fie la dispoziţia omului, că pot fi folosite de acesta după bunul plac.

Toate aceste defecte fac din sărbătoarea Crăciunului un eveniment incorect politic, indezirabil din punct de vedere intelectual şi inconsecvent cu valorile pe care le proclamă. Crăciunul, în însăşi esenţa sa, se opune multiculturalismului, contestă pluralismul şi afirmă ierarhii axiologice de multă vreme abrogate. Ca să reziste viitorului, probabil că va trebui pieptănat de toate hibele care l-ar putea compromite defintiv.