Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Sărbătoarea controversată a unui sfânt fără aură

www.allmercifulsavior.com
http://www.allmercifulsavior.com

Nu mai poți fi nici pro, nici contra Valentinului pentru că te înscrii, orice ai face, într-o modă. E foarte la modă și să sărbătorești și să blamezi de Sf. Valentin. Așa se face că nimeni nu mai scapă. Poate doar cei complet indiferenți, dar nu-i sigur că nu există și o modă a indiferenților.

Așadar, dacă, fie că vrem, fie că nu, tot avem sărbătoarea asta și nu scăpăm de obsesia ei, hai să vedem puțin ce-i cu ea. N-am pretenția că ce spun eu e normă, ci doar fac câteva remarci de altfel cât se poate de evidente.

Numele oficial al sărbătorii este Sf. Valentin, cu precizarea imediată că sărbătorim „ziua îndrăgostiților”. Asta în condițiile în care mai avem Ziua Femeii și Ziua Bărbatului (asta de puțină vreme), ca sărbători pe care le și luăm în calcul.

Merită remarcat că societatea noastră n-are o sărbătoare general recunoscută a familiei, ci, în ce privește cuplul, se oprește la Ziua Îndrăgostiților. Aici nici Dragobetele, chiar dacă-i neaoș, nu-i cu nimic mai breaz. Sărbătorim, deci, iubirea ca potențial, iubirea în faza ei de puiet, de mugure, nu iubirea matură, angajată, fidelă.

E foarte simplu să sărbătorești Ziua Îndrăgostiților, pentru că ești amoral. Nu contează cine cu cine se iubește, ci numai că respectivii pretind că s-ar iubi. La unii e adevărat, la alții e doar o confuzie, iar la alții, prefăcătorie pură. Sărbătoarea îi încape pe toți.Citește mai mult »

Creștinul consumator (III)

via: enough.org.uk

Nu vreau să închei înainte să mai aduc niște aspecte în discuție. La baza consumerismului stau, de cele mai multe ori, niște nevoi legitime care au suferit diverse denaturări. Poate că tocmai aici e cheia unei posibile soluții: în identificarea rădăcinilor unor nevoi juste și distingerea lor de false nevoi și de capricii sau interese meschine.

Dacă admitem că există un set de așteptări îndreptățite ale enoriașului, atunci ele trebuie recunoscute ca atare și scoase de sub spectrul condamnării. Demersul presupune însă o muncă laborioasă de autocunoaștere personală și comunitară (aici e vorba și de comunitatea locală, dar și de istoria Bisericii). În acest proces, enoriașii de rând trebuie conduși de către un îndrumător priceput și liber de chingile unor interese colaterale (financiare, de imagine, de carieră etc.).

Apoi, e limpede că discursul culpabilizant, pe care însăși sintagma „creștin consumator” îl sugerează, nu face decât să adauge la sarcina cu vinovății o nouă povară indisolubilă. Din consumerismul economic nu prea știe nimeni cum se scapă cu fața curată, dovadă stă criza. Mă îndoiesc că în domeniul eclesial ar fi mult mai simplu de conceput o soluție, căci, după cum am încercat să argumentez, molima e destul de răspândită.

Abordările care propun ca rezolvare o participare mai activă și mai frecventă la activitățile vizibile ale bisericii locale tind să devină simple exerciții behavioriste, care modifică un comportament indezirabil, dar nu reușesc să preschimbe motivații și predispoziții interioare. Critica și dăscăleala nu prea sunt de mare folos. Recunosc că e dificil de așteptat ca fiecare individ să se transforme – în ritmul lui – într-un om mai bun, mai disponibil, căci această alchimie interioară ține de lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu sufletul omului. Poate dura luni, ani, decenii…Citește mai mult »

Creștinul consumator (II)

by Jocelyn K. Glei, via the99percent.com

Ce-ar fi consumerismul fără publicitate? Reclama e sufletul comerțului. Iar reclama religioasă e sufletul… nu mă aventurez să spun cui, însă ea există. Ortodocșii și catolicii au locuri de pelerinaj, icoane făcătoare de minuni, moaște etc. Ele au funcționat tot timpul în biserică, dar acum beneficiază de reclamă, de mediatizare, de promovare. Totul se face organizat, așa încât să aducă niscai profit la buget.

Evanghelicii au și ei slăbiciunile lor. Când un pastor mai cu renume se anunță într-o anumită biserică, de obicei localul devine neîncăpător. Firește că fiecare pastor cam știe unde să se ducă și unde să nu se ducă. În orice caz, enoriașii sunt deosebit de receptivi la faima oratorului. Și toată lumea știe asta, chiar și oratorii care par indiferenți la mărimea audienței.

Aplecarea spre publicitate se regăsește și în felul în care Dumnezeu este promovat ca un produs de marketing. Am ascultat destule predici în care Cristos era ambalat în veșminte atât de contemporane încât devenea un soi de star de cinema, gata să-și lanseze cel mai recent film. Care film era fie un manifest revoluționar, fie un protest social, fie un monument de artificii lingvistice năucitoare etc.

Această tendință bine împământenită în zestrea genetică protestantă e dublată de disprețul fudul pentru orice tradiție, pentru orice lucru vechi. Adesea, mai ales printre tineri, vechimea e un cusur fundamental, un rău sadea, în vreme ce orice lucru nou e considerat inerent bun în virtutea noutății lui. Or ce poate fi mai asemănător cu consumerismul care tocmai pe această teză fundamentală își întemeiază propășirea? Nu spun toate reclamele că noul detergent, noul model, inovația recentă sunt cele mai grozave?

Citește mai mult »

Creștinul consumator (I)

Via: thetinylife.com

De câțiva ani încoace, prin mediile evanghelice mai receptive la „semnele vremurilor”, a făcut o adevărată carieră preocuparea pentru influențele exercitate de către spiritul consumerist asupra bisericii. Inițiativă e lăudabilă, consider, și se subordonează necesității de a separea cele sfinte de cele ale lumii.

Concluziile au însă, cel mai adesea, caracter localist sau sectar. Creștinul consumator ar fi, potrivit acestora, un ins care se prezintă la biserică și stă în bancă fără să participe la „viața bisericii”, deci un enoriaș apatic și (eventual) cârcotaș, un soi de parazit eclesial. E drept că principala îndeletnicire a unui consumator e… consumul. Însă, dacă tot e să conturăm un portret al creștinului consumator, el ar trebui să poată fi validat (măcar parțial) și în bisericile tradiționale. Altfel demonstrația e cam subțire și șchioapă, riscând să folosească altor scopuri decât adevărul.

M-aș încumeta să sugerez, fără prea mari pretenții, câteva direcții mai puțin exploatate. Nu îmi propun să contest concluziile altora (pastori sau lucrători bisericești), ci doar să lărgesc puțin cadrul discuției.

Consumerismul presupune standardizare, pentru că producția de masă nu poate fi concepută în absența unor modele reproduse în mii sau milioane de exemplare. Există însă aici două aspecte, unul ce ține de consum, iar celălalt de producție. Producătorul lucrează după șabloane, iar cumpărătorul devine și el dependent de ele, așteptările lui nu sunt decât niște opțiuni între mai multe modele stereotipe. Orice produs personalizat e mult mai scump, iar piesele unicat sunt o raritate. Prin urmare, sunt foarte greu accesibile.Citește mai mult »