Nevoia copiilor de părinți PREZENȚI

Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)
Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)

Tata, abia aștept să nu mai mergi nicăieri la lucru.

(Parafrază după spusa plină de încântare a Soniei)

Copiii au multe nevoi pe care le exprimă cum pot, potrivit vârstei și capacităților cu care sunt înzestrați. Din săraca mea experiență, trebuie să recunosc că sunt unele pe care nu reușesc să le înțeleg în spatele crizelor de plâns sau îndărătul unor manifestări mai… antisociale.

Există însă și nevoi exprimate extrem de transparent și care ar merita o atenție pe măsură. Dintre ele, nevoia copilului să stea cu părintele mi se pare una fundamentală și totodată foarte ușor de neglijat.

Dacă ar fi doar cazul meu, poate că m-ar încerca ispita să spun (deși sper că NU!) că probabil e o nevoie hipertrofiată, însă am mai văzut și la alții exact aceeași situație: copiii ar vrea ca părinții să nu fie atâta vreme plecați la serviciu (fiindcă nu discutăm cazurile de neglijare deliberată a copiilor pentru diverse scopuri mai mult sau mai puțin justificate), ci să poată sta mai mult timp împreună.

Dar, când banii nu te dau afară din casă, e foarte greu să îndeplinești această dorință a copilului, știind că, și dacă ar fi posibil logistic, ar presupune un preț destul de mare. Și aici trebuie să fac o mențiune ca să tai apa de la moara celor care te povățuiesc sfătos să te mulțumești cu mai puțin. Da, există și astfel de situații, după cum există și oameni care muncesc zi de vară până-n seară doar pentru asigurarea subzistenței. Să nu fim ipocriți și exagerat de dăscăloși, că nu se cade!

N-am soluții, asta ca să știți din start. Însă nu cred că toate problemele pe care le ridic trebuie să primească și soluție (de la mine). Uneori e destul să le avem în vedere și să căutăm – perpetuu și dinamic – o soluție zilnică, periodică, temporară, inedită, ingenioasă.

Textul acesta este scris, în primul rând, ca un tribut pentru copiii noștri care își doresc să stea cu părinții lor. Citește mai mult »

Cum să afli în ce (mai) crezi – 5 teste laice accesibile

Wenceslas Hollar - The Augsburg Confession (Detaliu - sursa)
Wenceslas Hollar – The Augsburg Confession (Detaliu – sursa)

Există creștini pentru care testul credinței și/sau al teologiei este unul de foc. Și mă gândesc acum la toți cei persecutați, începând din Coreea de Nord și până în zona de acțiune a ISIS sau Boko Haram. La ei, nu prea e loc de simplă teorie, ci convingerile atrag consecințe grave, costisitoare.

Pentru noi, ceilalți, e încă loc de predici teoretice, de învățături date din cărți sau din vârful limbii, de filosofări mai mult sau mai puțin folositoare. Nu spun că teoria (mai ales dacă ne referim la dogmă) ar fi de lepădat. Sau că discuțiile ar fi inutile. Nici vorbă. Spun însă că e mai greu să-ți testezi credința în confortul unei case frumoase, fără prea mari bătăi de cap și ducând o viață liniștită.

Creștinismul evanghelic nu cere nici ascetisme, ci, dimpotrivă, adesea ușurează viața, sporește bunăstarea materială sau cel puțin o consolidează. Mă declar sceptic cu privire la testul activismului – aproape singurul test disponibil în această zonă a creștinismului. Foarte activ și foarte prezent poți fi chiar dacă nu ai cine știe ce credință.

Dar sunt câteva teste care nu prea dau greș. Ele însă oferă instantanee, evaluări de etapă, nu calificative finale. Verdictele definitive și evaluările finale nu ne sunt accesibile. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem privi periodic în oglindă.

Unul dintre aceste teste este suferința. Acolo iese la iveală mult din ceea ce rămâne ca precipitat de calitate după ce toate combinațiile de idei teologice s-au dus și au fost uitate. Omul față în față cu propria suferință află multe despre sine. Și află multe și cei din jurul lui despre el.

Un alt test destul de concludent este cel al copiilor. Mai precis, raportarea la copiii care cresc. De pildă, dacă tu crezi că sfârșitul lumii va surveni în două săptămâni, dar pregătești tabăra copiilor de peste o lună, e foarte posibil ca ceea ce proclami sus și tare să nu aibă nici măcar o legătură tangențială cu ceea ce crezi cu adevărat.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Excludere si imbratisare

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.Citește mai mult »

Cristamela în parc

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Trag nădejde că n-ați dat-o uitării pe Cristamela, chiar dacă a apărut doar o singură dată pe acest blog. Cum viața e plină de neprevăzut, am tot amânat să vă mai povestesc despre simpatica noastră domniță.

Iată însă că a sosit vara și parcul este o atracție irezistibilă pentru Cristamela, care abia așteaptă să se dea pe hintă, să coboare pe tobogan sau să scurme în nisip și să și-l arunce în cap, respectiv să și-l bage la ceafă, la burtă etc.

O fi ea mică, dar să știți că fătuca noastră are o personalitate mare, gata s-o impună oricând oricui. Nu-i de mirare astfel că pot izbucni oricând conflicte între Cristamela și cei care, cu voia sau fără voia lor, se pun de-a curmezișul împlinirii dorințelor fetei.

După cum probabil că unii bănuiți, iar alții știți din pățaniile voastre, cele mai dese înfruntări apar în familie. Cristamela e în stare chiar și să… Dar tot mai bine ar fi să vă spun povestea și trageți voi concluziile.

Se lăsaseră umbrele peste parcul nostru fictiv, în care niciunul nu ați pășit vreodată și sigur nici nu ați trăit experiențe precum cea despre care urmează să vă povestesc. În sfârșit, soarele nu mai dogorea de să leșini, așa că mai mulți copii năvăliră de niciunde pe hinte, tobogane, cățărători, leagăne și alte instalații pregătite prin grija primăriei celei atotbinevoitoare.

Nisipul era cald încă, precum un cuib proaspăt părăsit de pasărea locatară. Copacii abia ce prinseră puțin a frămata, amintindu-și că sunt vii – pe cât poate fi o plantă de vie.

În această atmosferă de relaxare și revigorare generalizată, copiii își vedeau de giumbușlucurile specifice. Unii prindeau gândaci mici (din ăia roșii cu pete negre sau invers) și îi îndesau în crăpăturile din pământ, alții se cățărau pe scări sub privirile îngrijorate ale părinților, alții se pierdeau prin labirintul de tablă zincată ce se deschidea spre un tobogan pipernicit ș.a.m.d.

Cristamela scurma cu grebla și cu lopățica într-o doalmă de nisip, încercând să-l împrăștie cât mai tare și cât mai sus. La un moment dat, zări cu coada ochiului un alt copil (nu ne interesează pentru povestea noastră nici sexul, nici vârsta lui), care se juca mult mai pașnic, tot în nisip, dar avea, pe lângă lopățică și greblă, niște forme cu care să modeleze fel și fel de arătări.

Cristamela porni glonț spre noul punct de atracție. Năvăli asupra copilului precum barbarii peste Europa medievală și, la fel ca ei, începu să distrugă tot ce întâlnea în cale. Citește mai mult »

Creștinul consumator (II)

by Jocelyn K. Glei, via the99percent.com

Ce-ar fi consumerismul fără publicitate? Reclama e sufletul comerțului. Iar reclama religioasă e sufletul… nu mă aventurez să spun cui, însă ea există. Ortodocșii și catolicii au locuri de pelerinaj, icoane făcătoare de minuni, moaște etc. Ele au funcționat tot timpul în biserică, dar acum beneficiază de reclamă, de mediatizare, de promovare. Totul se face organizat, așa încât să aducă niscai profit la buget.

Evanghelicii au și ei slăbiciunile lor. Când un pastor mai cu renume se anunță într-o anumită biserică, de obicei localul devine neîncăpător. Firește că fiecare pastor cam știe unde să se ducă și unde să nu se ducă. În orice caz, enoriașii sunt deosebit de receptivi la faima oratorului. Și toată lumea știe asta, chiar și oratorii care par indiferenți la mărimea audienței.

Aplecarea spre publicitate se regăsește și în felul în care Dumnezeu este promovat ca un produs de marketing. Am ascultat destule predici în care Cristos era ambalat în veșminte atât de contemporane încât devenea un soi de star de cinema, gata să-și lanseze cel mai recent film. Care film era fie un manifest revoluționar, fie un protest social, fie un monument de artificii lingvistice năucitoare etc.

Această tendință bine împământenită în zestrea genetică protestantă e dublată de disprețul fudul pentru orice tradiție, pentru orice lucru vechi. Adesea, mai ales printre tineri, vechimea e un cusur fundamental, un rău sadea, în vreme ce orice lucru nou e considerat inerent bun în virtutea noutății lui. Or ce poate fi mai asemănător cu consumerismul care tocmai pe această teză fundamentală își întemeiază propășirea? Nu spun toate reclamele că noul detergent, noul model, inovația recentă sunt cele mai grozave?

Citește mai mult »

Insula istericoasă

 

Island of Conflicting Dreams (by mckenziebobby; deviantart.com)

Dacă se adună cu toții (baptiști, penticostali, adventiști etc.), evanghelicii nu reușesc să treacă de 1 milion, ca număr. Adică, reprezintă în jur de 5% din totalul populației României. O „comunitate” nu foarte numeroasă, dar foarte activă. Am pus comunitate în ghilimele, pentru că doar când își amintesc că sunt în fața unei covârșitoare majorități ortodoxe, evanghelicii reușesc cât de cât să facă „front comun”.

În ultima vreme, au cam uitat că reperul lor comun (convenit tacit) este biserica majoritară și au început să se ia de gulerașe. Vechi securi ale războiului au fost dezgropate. Dintr-odată, internetul a început să vuiască a scandal, după cum știm. În topurile wordpress, blogurile evanghelicilor au ocupat poziții fruntașe. Minoritatea părea să capete deodată o pondere nebănuită. Cam la fel ca atunci când a fost votat Wurmbrand.

De data asta însă, cyber-spațiul românesc a asistat nu la o mobiliazare exemplară (care oricum era discutabilă și problematică în cazul votului pentru Mari Români), ci la o dihonie exemplară. Nu știu dacă lumea s-a apucat să scrie pe bloguri de dragul traficului (că sigur faci trafic dacă pui numele sonore într-o postare) sau pentru că pur și simplu e interesată de problema în sine. Nici nu-mi propun să aflu, preferând totuși să cred că poate a doua ipoteză e cea care s-ar putea adeveri în cele din urmă.

Mă folosesc însă de acest puseu pentru a sesiza câteva simptome, care, în condiții normale, sunt mai ușor de tăinuit și chiar de negat. Mă opresc la patru dintre ele: autoamăgirea, ingnoranța, manipularea și gândirea dihotomică. Las în seama altora identificarea cauzelor, pentru că diagnosticele corecte sunt din ce în ce mai greu de pus și de acceptat.Citește mai mult »