„Se aude înăuntru!”

„Faras Saint Anne (detail)” by Anonymous (Faras) – Stanisław Lorentz, Tadeusz Dobrzeniecki, Krystyna Kęplicz, Monika Krajewska (1990). National Museum in Warsaw. Arkady. (Sursa)

Poate că voi n-ați pățit niciodată ca cineva să iasă dintr-o biserică și să vă spuie dojenitor: „Liniște, se aude înăuntru!” Mie mi s-a întâmplat mai ales când eram copil și am văzut că li s-a întâmplat (și continuă să li se întâmple) și altora.

Dojana este justificată, de obicei. Larma de afară tulbură ceea ce se întâmplă înăuntru. Demn de toată atenția mi separe însă este un alt aspect. Recunosc că folosesc atenționarea citată în titlu mai degrabă ca pretext, dar cu incontestabilă valoare simbolică.

În esență, cred că această formulare descrie foarte bine o atitudine. Pe de o parte, există partea bună (și începem cu ea, după cum am fost învățați ca mai întâi să apreciem, abia pe urmă să criticăm). Iar această parte bună spune că oamenii care se adună la slujba din biserică încearcă să-și facă liniște în gânduri și să-și concentreze atenția la cele sfinte. Că lasă grijile lumești afară, astfel încât acestea să nu-i distragă de la miza celor ce se întâmplă „înăuntru”. Și asta e bine!

Dar există și celălalt aspect, negativ. Îi putem spune surditate, autism, izolaționism, autosuficiență, ignoranță, sectarism, tribalism, ghetoizare, fiindcă ia chipuri diferite. Diverși termeni exprimă diverse nuanțe și intensități a ceea ce presupune dorința de a stabili o graniță între o comunitate și mediul ei.

Iarăși trebuie precizat că ideea de separare a spațiilor nu-i deloc rea în sine. Ba chiar există o tendință și o nevoie firească și sănătoasă de a delimita niște realități, niște lumi, niște universuri.

Rău e atunci când aceste separări sunt făcute după cum dictează orgoliile sectare, ignoranța, spaimele proprii ale unei comunități (frica de nou, frica de necunoscut), pizmele, disprețul, conflictele, lupta pentru influență, dorința de control, manipularea etc.

E rău, de pildă, când înăuntru nu se mai aude ceea ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă foarte vie în memorie replica „suntem singura biserică din cartier” (deși mai există una penticostală, una carismatică, una reformată, una greco-catolică, trei ortodoxe și una catolică).

Tot rău e atunci când fruntașii unei comunități nu vor să se audă înăuntru adevărurile dureroase din subteranele comunității.Citește mai mult »

Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)
By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Citește mai mult »