Cu tableta la biserică

By Viktor Hanacek (sursa)
By Viktor Hanacek (sursa)

Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.

Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.

Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.

Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.

Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.

Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.

Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.

Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâineCitește mai mult »

Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt - Întoarcere fiului risipitor (sursa)
Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și… Citește mai mult »

Povestind despre Ferenc Visky

Imagine preluată de pe pagina de FB  dedicată lui Ferenc Visky
Imagine preluată de pe pagina de FB dedicată lui Ferenc Visky

E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…

S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.

Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.

La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).

Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.

Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.

Citește mai mult »

Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși.Citește mai mult »