Eminescu – de voie, de nevoie

http://inconstantin.ro/

 

UPDATE: Dacă citiți textul până la capăt, o să puteți constata că am primit o nedorită dovadă în sprijinul a ceea ce am spus. E chiar nasol să te vezi confirmat în felul ăsta.

Plouă mocănește. În centrul Oradiei, în jurul statuii lui Eminescu, forfotă. Atunci îmi amintesc că mâine e 15. Deci d-aia! Un grup de școlari zgribuliți aglomerează treptele din fața postamentului. Doamnele îi ordonează pe mărimi, fiindcă au treabă. La câțiva metri în fața lor, un coleg se pregătește să-i fotografieze. Cu telefonul mobil.

Eminescu e însă mult prea sus, mare lucru dacă încape și el în poză. Numai piedestalul are către zece metri. Dar măcar inscripția tot o să iasă. Iar apoi elevul-fotograf o să descarce poza, așezând-o frumos într-un portofoliu. Al lor și al doamnelor. Cinstirea „poetului nepereche” a luat sfârșit. Și a fost bifată la catastif ca „activitate extracurriculară”.

Vorba lui Sid, din Ice Age: „They do this every year”. Alte doamne, alți școlari. Unii pe 14, ca să nu se înghesuie, alții pe 15, ca să-și dovedească abnegația. În toată țara, că doar e „poet național”.

Citește mai mult »

Reclame

Clișee vechi, spoială nouă: Twilight

Am reușit abia recent să vizionez filmul preferat al adolescenților, pe 2009. Asta cu preferința n-o zic de la mine, ci după topul întocmit de ei înșiși (11 premii la Teen Choice Awards). Le cer scuze celor care, deși adolescenți, nu împărtășesc entuziasmul congenerilor. Se pare însă că sunt majoritari fanii filmului (între cele peste 80 de milioane de votanți).

M-am uitat cu multă atenție, ca să pricep și eu ce anume face ca acest film să fie așa deosebit. Să-i surprind farmecul, ingeniozitatea, skepsis-ul sau, în fine, acel ceva inefabil care îi conferă savoarea. Mă confesez spășit și înfrânt că n-am reușit. Ba chiar mai rău de atât. Am dat peste tot felul de clișee deja consumate chiar și la Hollywood, dar fardate oleacă, minimal.

Cuplul protagoniștilor te trimite îndată cu gândul la avataruri similare, cu același schelet fundamental: un el misterios, neobișnuit, un alogen pripășit în condiții neelucidate pe niște meleaguri relativ ostile; o ea inadaptată, de preferință din familie disfuncțională, puțin predispusă către reverie, cu oarecare aplecare minimală spre bizara lume a… cărților.

Unde ați mai văzut ceva similar? Păi, cam orice film de acțiune de mâna a doua are un asemenea cuplu. La fel stă treaba și cu filme renumite sau superproducții. Fie că e vorba de Titanic, Batman, Superman, Matrix etc. Prin ce diferă Twilight de un film cu, să zicem, Jean Claude Van Damme? Prin faptul că eroul masculin poate citi gândurile, se deplasează foarte repede, e mult mai misterios și letal. JCVD ar fi intrat direct cu echipamentul din dotare în craniul oponentului ca să afle la ce se gândește.

Între noi fie vorba însă, Edward e la fel de macho ca orice Schwartzeneger însă într-un alt registru, la fel de protective, la fel de previzibil. Diferența e că el este cu ceva mai freek, dar moda ciudaților nu e deloc recentă. O regăsim în filmele lui Chaplin. Dar și la ciudați mai actuali precum perechea de adolescenți din American Beauty ori mai spectaculoșii X-men sau Hell-Boy. Așadar, oricât aș întoarce-o nu reușesc să scap de scheme deja tocite de atâta utilizare. Cum moda dictează ca ciudații să fie scoși în față și admirați, filmul se conformează și îndeplinește cerințele. What a cliché!Citește mai mult »