Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Protestanții, catolicii și ironia istoriei

papa biserica norvegiei

În urmă cu 500 de ani, protestanții proaspăt născuți considerau, prin vocea principalului lor purtător de cuvânt de atunci – Martin Luther –, că Biserica Romei se afla în „robia babiloniană”. Erau multe critici care, pe drept cuvânt, se puteau aduce catolicismului, așa cum arăta el la vremea respectivă.

Ironic e însă faptul că azi, la doar câteva zile distanță, Biserica Catolică publică documentul Amoris Laetitia, în care papa și sinodul catolic pentru familie (desfășurat anii trecuți) resping categoric căsătoria religioasă între persoanele de același sex (și totodată resping orice posibilă comparație între căsătorie și parteneriatele homosexuale), în timp ce unul dintre sinoadele luterane ale Occidentului (e vorba despre cel norvegian) decide să își dea acordul pentru căsătoria religioasă între persoane de același sex. În norvegia, luteranismul a înlocuit catolicismul, care avea pe atunci o vechime de 600 de ani, iar pe urmă a primit (după 1700) o puternică infuzie de pietism (vezi aici mai multe informații).  Ironia e una amară, desigur.

Iată articolul în versiunea oficială în engleză (sublinierea îmi aparține) din documentul catolic Amoris Laetitia:

In discussing the dignity and mission of the family, the Synod Fathers observed that, „as for proposals to place unions between homosexual persons on the same level as marriage, there are absolutely no grounds for considering homosexual unions to be in any way similar or even remotely analogous to God’s plan for marriage and family”. It is unacceptable „that local Churches should be subjected to pressure in this matter and that international bodies should make financial aid to poor countries dependent on the introduction of laws to establish «marriage» between persons of the same sex”.

Merită menționat, în paranteză, că, după ce mulți moraliști s-au agitat și învolburat peste măsură în timpul sinodului catolic pe tema familiei, speculându-se mai ales că se va da liber la căsătoriile între persoane de același sex, raportul final al acestui sinod (cel care stă la baza exortației papei) a rămas fără ecouri, în condițiile în care reafirma valorile tradiționale ale familiei. Unde sunt scandalagii și apocalipticii când ai nevoie de ei?

Raportul oficial al deiciziei luteranilor norvegieni poate fi citit aici. Rețin doar următoarele lucruri (cu sublinierile mele):Citește mai mult »

Infailibilii

Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii - Friedrich Stummel (sursa)
Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii – Friedrich Stummel (sursa)

Ne enervează infailibilitatea papei. Cum adică își permite el, ca om muritor cum îl știm, să-și aroge privilegiul (chiar dacă nu-l folosește decât rar) de a vorbi în numele lui Dumnezeu? Cum își permite să se considere locțiitor al lui Cristos, adică autoritate supremă a Bisericii întrupată într-o singură persoană?

Păi, dacă alții își permit, de ce nu și un papă, cu background-ul lui teologic și istoric? Care alții? S-o luăm băbește. Câți teologi evanghelici știți care să fi admis că au greșit într-o anumită privință sau că unele lucruri s-ar putea să nu fie deloc așa cum le afirmă ei? Câți vorbitori (pastori sau ne-pastori) știți să fi retractat o afirmație pe care au făcut-o și care s-a dovedit eronată teologic?

A, da, cunoaștem destule cazuri când un teolog (sau un pastor) și-a schimbat vederile, dar întotdeauna pentru un adevăr „mai suprem”, dacă mi se permite licența. Excepție fac, desigur, apostații. În rest, cei care au „progresat” în cunoaștere, au îmbrățișat noile adevăruri „mai supreme”, cel mai adesea fără să simtă nevoia să își facă vreo mea culpa pentru perioada de vedere parțială sau limitată. Și, în orice caz, noile adevăruri sunt afirmate cu aceeași atitudine categorică și absolutistă.

Dacă citim o carte de teologie, de obicei teologul trebuie să curețe terenul – adică să spună ce zic alții și să arate unde greșesc ei – apoi să vină cu cea mai actualizată și mai validă dintre toate formulările posibile. În parte ține de metodologie, și e normal. Dar atitudinea adesea se perpetuează și în afara lucărilor, devenind o subtilă și arogantă pretenție de infailibilitate. N-o să pretindă explicit că-i infailibil, că doar nu-i nebun, dar încercați să-l contraziceți și puteți ajunge până în pânzele albe, că el n-o să admită că n-are dreptate. E o formă de infailibilitate de facto.

Ca să nu mai spunem că fiecare evanghelic alege – în deplin acord cu rădăcinile lui, de altfel – pe cine și până în ce punct să creadă, dar alege dintre oameni care fiecare pretind, explicit sau implicit, că dețin adevărul absolut care trebuie urmat întocmai.

Așadar, dacă Biserica Catolică are un papă, evanghelicii au o puzderie de „papi”, care aleg din oferta religioasă ceea ce le convine, dovadă că au încredere cvasi-absolută în propriul discernământ. Citește mai mult »

Misterul euharistic – 5 tentative de elucidare

via: thegospelcoalition.org
via: thegospelcoalition.org

În curând urmează să apară, la Casa Cărții, volumul colectiv The Lord’s Supper. Five views (editat de Gordon T. Smith). Cartea conține perspectiva catolică (Brother Jeffrey Gros F.S.C.), lutherană (John R. Stephenson), reformată (Leane Van Dyk), baptistă (Roger E. Olson) și penticostală (Veli-Matti Kärkkäine).

Nu intenționez să fac aici o recenzie, ci doar să notez câteva observații personale. Ce m-a surprins de la bun început a fost diversitatea ce există în interiorul fiecăreia dintre tradițiile – putem deja vorbi despre tradiție chiar și în cazul penticostalismului – creștine inventariate.

De unde se poate deduce, cu ochiul liber, că subiectul este unul deosebit de complex și de disputat, pe de o parte, și cel mai probabil imposibil de tranșat definitiv, pe de alta. Aproape că putem invoca aici vorba populară „câte bordeie, atâtea obiceie”. Fiindcă, la baptiști, de pildă, aproape fiecare mărturisire de credință mai larg acceptată are particularitățile ei când vine vorba de Cina Domnului.

În ciuda acestei puzderii de concepții, se evidențiază o tendință certă de îndepărtare de sacramentalismul medieval. Mișcarea se produce pe două coordonate principale: istorică și denominațională.

Din punct de vedere istoric, de pe la 1520 încoace, se remarcă dorința tot mai înfocată de a explica rațional ceea ce se întâmplă la împărtășanie. Același trend se observă și în privința confesiunilor desprinse din trunchiul reformei: cu cât sunt mai departe de luteranismul inițial, grupările creștine sunt tot mai puțin predispuse să accepte sacramentalismul.

Trebuie ținut cont însă că am operat aici o generalizare care nu ia aminte la fiecare detaliu istoric și dogmatic. Însă, în linii mari, cam aceasta a fost direcția în care s-a mers.Citește mai mult »