Ray Bradbury despre… cum am ajuns unde suntem azi?

De fapt, Bradbury – în romanul Fahrenheit 451, publicat în 1953 – proiecta în viitor o distopie. Probabil că sesizase deja mugurii viitorului la vremea în care scria și a vrut să avertizeze omenirea. Dar e limpede că n-a avut pe cine. Și totuși el, care azi (și poate că și atunci) ar fi caracterizat drept „pesimist”, s-a dovedit a fi profetul.

Am spicuit frânturi din dialogul în care Beatty îi explică lui Montag cum s-a ajuns în situația actuală (actualitatea aceasta se referă la personaje și vremea în care au fost localizate narativ). Nu doar că a fost confirmat în intuițiile sale, dar civilizația noastră se străduiește să-i depășească chiar și cele mai sumbre previziuni:

„…cărțile [au devenit] din ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final…

Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute… mulți oameni nu știau despre Hamlet decât ceea ce spunea un rezumat de-o pagină, într-o carte care pretindea: Acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! […]

Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viața e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracțiile sunt destule! Ce rost are să înveți altceva decât să apeși pe butoane, să tragi de manete și să fixezi șuruburile în piulițe? […]

Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive și nu cer nici un efort de gândire, nu-i așa? […]

Cât mai multe cărți cu poze, cât mai multe filme!… Șoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulțimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. […]Citește mai mult »

Plagiat în colecția Biblioteca Adevărul? – cazul Mândrie și prejudecată

De la bun început am fost destul de sceptic vizavi de colecția de cărți pe care „trebuie să le ai”. Mi-am exprimat rezervele și cu altă ocazie. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că volumele publicate au două mari calități: sunt noi și sunt bine legate (deci rezistente în timp). Nu mă impresionează brizbrizurile de pe copertă, nici cele de interior. Nu-i mare lucru nici „pielea” în care sunt înveșmântate. A, și mai au o calitate: accesibilitatea sub raport financiar.

Când vine vorba despre conținut, lucrurile se schimbă. Un neajuns ar fi lipsa oricăror informații suplimentare (prefață, postfață, tabel cronologic) care ar fi îmbunătățit semnificativ ediția, i-ar fi dat o ținută intelectuală. Nici măcar o banală notiță biografică nu există. Cred că era util pentru cititorii cărților din această colecție – deci nu pentru posesorii lor – să afle când a trăit autorul și ce alte cărți importante a mai scris.

Acestea reprezintă însă totuși doar niște amănunte pentru marea masă a publicului țintă. N-ar fi cazul, așadar, să bag bețe în roate unei afaceri prospere și culturalizatoare. Am identificat însă și o problemă mai serioasă. Care, de asemenea, nu-i privește pe cititori în mod direct, dar are de-a face cu onestitatea și chiar cu legalitatea.

Am primit în anticariat un exemplar, pe care trebuie să-l am, din Mândrie și prejudecată. Așa că mi-am zis că ce ar fi să-l schimb pe cel de-acasă, care era cam ramolit. Zis și făcut. Dar, cum m-am mai ars cu traduceri recente, m-am pus să verific dacă textul tradus de Corina Ungureanu pentru Editura Adevărul Holding este unul de calitate. Și cum să te lămurești mai bine decât comparând între ele cele două variante. Iată ce a ieșit (am evidențiat cu culori deosebirile).Citește mai mult »

A murit J.D. Salinger

Sursă: Wikipedia

Am găsit ieri pe facebook un link (postat de Mircea Pricăjan) către un articol din WSJ, care anunță că a murit J.D. Salinger. Presupun că unii nu știați nici că autorul mai trăiește. Nu-i vina voastră, zic eu. De veghe în lanul de secară pare veche… de când lumea. Și, tot de atunci, celebră și bine vândută. A stat ani de zile în topul vânzărilor la Polirom și, cu toate astea, n-am rămas cu niciun exemplar nevândut din cele ajunse în anticariat. Se estimează că, în lume, s-ar fi vândut peste 65 de milioane de exemplare.

E surprinzător că un american faimos a decis să fugă de faimă. Sau s-o pun altfel, ca să nu fiu răutăcios: un contemporan celebru cu un simț al intimității neobișnuit de dezvoltat. Au fost mai multe tentative de a-l scoate din bârlog, de a-l zgândări cumva, dar cam toate eșuate. Doar o fosta iubită a mai domolit curiozitatea publicului avid de informații despre „favoriții” lui. La fel și fiica lui Salinger, care s-a declarat – cum altfel după Freud? – traumatizată de comportamentul părintesc al tatălui ei. Rămâne de văzut dacă cele două au spus adevărul sau au spus ce se știa că se vinde…

O altă chestie interesantă, pe lângă această retragere din societate (care a survenit la scurtă vreme după succesul romanului care l-a făcut celebru), e că nu a primit premii. Nu știu dacă nu au apucat să i le ofere sau pur și simplu nu a fost considerat suficient de bun încât să fie premiat. Nici Pulitzer, nici National Book Award (aici chiar a fost finalist în ’52, potrivit informațiilor oficiale), nici Nobel. Nimic. Cu toate că unii sunt de părere că ar fi cel mai mare autor pe care l-a dat America postbelică.

Se pare însă că omul nu a stat degeaba în cei 50 de ani de recluziune, ci a scris. Dacă e să dăm crezare unui interviu de prin 1974 înseamnă că a scris pur și simplu de plăcere și pentru sine însuși. Mulți autori zic asta, dar iată unul care a fost foarte serios când a zis-o. Și a luptat să rămână astfel lucrurile, netulburate de intruși.Citește mai mult »