Teologia și etica creditului bancar

http://en.wikipedia.org/wiki/Money
http://en.wikipedia.org/wiki/Money

În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.

Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.

Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de spus.

Dincoace, în zonele mai pestrițe, unde îndemnurile teologiei prosperității sunt privite oarecum cu jind și cu teamă precaută în același timp, cugetarea teologico-economică nu s-a dezvoltat prea tare. Se poate să existe niște studii de teologia administrării banului la secția de Management, din cadrul Universității Emanuel, dar sigur n-au căpătat prea mare popularitate.

Această deficiență se vede acum tot mai lămurit pe măsură ce românii nu mai sunt în stare să-și ramburseze creditele contractate de la bănci. Poate că o abordare teologică mai timpurie ar fi putut să-i scape pe unii de năpasta care i-a lovit.

Mi se pare însă că problema continuă să se pună acut, de vreme ce urmările și ponoasele se arată cu mai multă pregnanță abia acum. E adevărat că era mai bună o strategie de prevenție, dar nici tratamentul de urgență nu cred că e de lepădat.

Necesitatea unor discuții teologice pe marginea fenomenului financiar se străvede mai ales atunci când evoluțiile economice provoacă daune relaționale și afective considerabile. Încă de pe vremea exodului „căpșunarilor” se observa nevoia de repere religioase, însă dărnicia lor în Euro către biserici a cam lăsat discuția într-un plan secund.Citește mai mult »

Să nu mai meargă tati…

http://www.askmen.com

 

La cei doi ani și jumătate ai săi, așa își exprima copilul unui prieten frustrarea de a nu-și vedea tatăl decât seara târziu: „să nu mai meargă tati în N…”. „Tati” are o slujbă destul de solicitantă. Niciodată nu ajunge acasă înainte de ora 18.00. Însă, preț de o săptămână, fusese nevoit să suplinească absența unui coleg din altă zonă a orașului și se întorcea acasă numai pe la 21.00. Cel mic a observat imediat schimbarea și a diagnosticat-o cu toată naivitatea și gravitatea specifice vârstei.

Punem pariu că s-ar putea obișnui cu asta? Și încă fără prea multe probleme. În câteva luni sau cel mult câțiva ani, ar fi „dresat” și pregătit să accepte orice fel de absență, oricât de îndelungată. Știu însă că tatăl lui nu-și dorește deloc să permanentizeze această stare a lucrurilor.

De altă parte, viața e grea. Ne strâng cu ușa ratele, ne trebuie mâncare, vin facturile. Prea puține dintre lucrurile pe care le avem sunt un lux la care să ne permitem să renunțăm. Cele mai multe țin de subzistența noastră de orășeni care luptă pentru supraviețuire. Schimbări mari nu putem face, n-avem timp, fiindcă o lună fără serviciu, de pildă, poate aduce falimentul financiar al familiei.

Totuși, e ceva în neregulă cu orarele noastre. E anormal să trăim numai pentru a munci, iar casa/familia să funcționeze doar ca dormitor. Nu vorbim aici de cei dependenți de muncă (asta e o alegere voluntară sau compulsivă), nici – în partea cealaltă – de niște puturoși care vor posmagi gata înmuiați, ci de oameni care ar dori să poată petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii sau cu gândurile lor, însă nu le permite… sistemul. Unii, într-adevăr, de nevoie și-au luat încă o slujbă. Nu ca să huzurească, ci ca să răzbească oarecum.Citește mai mult »

Atitudinea corectă faţă de bogăţie

Titanicul nu a lăsat în urma sa doar suferinţă, groază, umilinţă, nedumeriri şi un film foarte celebru, ci şi mesaje către cei de pe uscat. Lolek şi Bolek au descoperit un asemenea mesaj înghesuit între scândurile unei vechi ambarcaţiuni cu vâsle care, pasămite, fusese folosită ca barcă de salvare în urmă cu aproape un secol. Aici trebuie să intervenim cu o explicaţie. Cei doi erau, la acel moment, deţinătorii unei afaceri prospere cu materiale reciclabile. Astfel că malul mării reprezenta pentru ei nu atât un prilej de agrement, cât o inepuizabilă sursă de venit. Drept pentru care îşi achiziţionaseră o insulă situată în zona în care curenţii transportă tone de deşeuri deversate în ocean.

După ce s-au căznit să înţeleagă şi să traducă mesajul, cei doi au hotărât să supună atenţiei publice acest document cu învăţături creştineşti adresate celor care se gândesc la bogăţie. Dacă reuşea să treacă oceanul, probabil că autorul lui ar fi devenit un profet în Lumea Nouă.

Manuscrisul (că era scris de mână) purta antetul RMS Titanic şi era datat 1 aprilie 1912.

––––––––––

Sporirea bunurilor şi a averii este – orice s-ar spune – o datorie sacră pentru fiecare om. Sărăcia aduce mizerie, frustrare şi crize relaţionale. Câte familii nu s-au destrămat din cauza lipsei banilor? Iar mizeria abrutizează fiinţa umană. Săracii suferă, în general, de complexe de inferioritate şi îi invidiază pe cei care sunt mai binecuvântaţi decât ei. Soluţia ar fi să aibă şi ei mai mult, iar dacă vor lucra cu mai multă înţelepciune, rezultatele nu vor întârzia să apară.

Diavolul urăşte bogăţia. El ar vrea ca toţi să fim săraci, de aceea se străduieşte prin toate mijloacele să ne scoată din minte ideea profitului. Nici firea noastră nu prea vrea lux şi abundenţă – în ciuda faptului că mulţi par să caute tocmai aceste lucruri –, ci preferă lenea şi mizeria. În aceste condiţii se cuvine să luptăm cu toată puterea pentru a păstra nestinsă flacăra dorinţei de a avea mai mult.

Iată câteva reguli simple, însoţite de explicaţii, care pot contribui hotărâtor la consolidarea situaţiei financiare proprii.Citește mai mult »

Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »