Creștinismul în slujba eticii individualiste

Giotto - Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)
Giotto – Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)

Câtă vreme creștinul sau creștinismul susțin valori „de dreapta”, cum ar fi libertatea individuală, libertatea de asociere și de inițiativă, stimularea inițiativei private, limitarea posibilităților statului (de orice culoare politică) de a se amesteca prea mult în treburile individului, nu am nicio problemă. Mi se pare just să fie apărat omul (privit ca persoană cu demnitate, nu ca obiect de propagandă sau ca simplu pion social) în fața leviathanului.

Încă mi se pare ok și când este apărat dreptul la proprietate individuală și chiar inviolabilitatea acestei proprietăți – ambele necesare capitalismului –, câtă vreme este agonisită în mod corespunzător, firește.

Dar când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.

Mai întâi însă vreau să formulez o obiecție metodologică. Am observat că, mai ales printre americani (sadea sau naturalizați), e la modă să susții dreapta politică cu toate pretențiile ei. Inclusiv cu conservarea discrepanțelor economice, pe principiul că așa a dat Dumnezeu să fie, și dacă nu ești bogat, pune frumușel mâna să muncești. Iar cine nu cântă în acest cor se cheamă că ar fi, vezi bine, în neregulă la creierașul său creștin.

Mă opun unei astfel de viziuni câtă vreme nu avem parte de o viziune politică revelată în mod direct și explicit. Cum n-am dat peste ea nicăieri în Scriptură, îmi rezerv dreptul de a considera abuzivă pretenția că orice creștin autentic gândește fix așa cum îi spune politicianul sau partidul de dreapta. Să nu încurcăm prioritățile și borcănașele, zic eu.

P-ormă, vreau să consemnez și care sunt obiecțiile mele de fond foarte specific în chestiunea inegalități economico-sociale. Că există niște inegalități care trebuie luate ca atare, putem fi de acord. Că aceste inegalități creează dezechilibre și tensiuni, iarăși e un fapt pe care nu avem cum să-l ignorăm. Dar că creștinul sau creștinismul ar trebui să consolideze aceste inegalități mai ales prin legitimarea teologică a diferențelor dintre săraci și bogați… ei bine, aici zic „pas”.

Prima observație, pe care mi-o extrag din zicerile lui Miroslav Volf*, e aceea că, până una-alta, cei avuți au la dispoziție un întreg arsenal mediatic și ideologic pentru a-și consolida și justifica poziția și privilegiile. Deci e mai degrabă just ca mesajul în care-și înveșmântează ei pretențiile să fie analizat cu un plus de atenție de către creștini.

A doua observație ar trebui să domolească niște potențiale neliniști. Nu sunt atât de revoluționar încât să susțin că creștinismul ar trebui să cultive suspiciunea față de bogați și să-i instige pe săraci împotriva acestora. Citește mai mult »

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro
jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.Citește mai mult »

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.Citește mai mult »

Văduva săracă și cei 2 bănuți inutili

gardenofpraise.com

E limpede, fârtaților, că fără niște sponsori babani Biserica lui Christos ar intra în faliment, iar creștinismul ar deveni istorie. Tot ce ne mai ține pe picioare sunt fondurile venite de la bogătanii creștinității.

Oricum ai lua-o, bogații sunt fruntea, după cum prea bine spune și Sfânta Carte: ferice de cei bogați, căci a lor este împărăția Cerurilor. Nici nu s-ar putea altfel. Gândiți și voi, că nu sunteți plante. Ce s-ar face misionarii fără sponsori? Vai de mama lor și de vocația lor!

Cine ar mai face biserici mari și încăpătoare cu ventilatoare și coolere care creează condiții optime? Iar dacă n-am avea astea, unde să se mai adune lumea în zilele dogoritoare ori în miezul iernii? Că doar nu suntem acum în Antichitate să stăm sub un sicomor sau în condiții rudimentare… Gradul nostru de civilizație (și de spiritualitate) presupune un anumit confort.

Imediat după tagma bogaților vine cea esențială a fund-reizărilor, cei care le amintesc bogaților că Dumnezeu rămâne olog fără contribuțiile lor generoase.

Să fim serioși. Doar nu mai putem crede în secolul XX, după ce am văzut și Schismă, și Reformă, și Contrareformă că se poate face marea cu sarea cu cei doi bănuți de la văduvă. E buni și ăștia, dar puși obligatoriu lângă niște milioane venite de la frații noștri bisnismeni. Oricum, contribuția lor e incomparabil mai importantă și mai lăudabilă. Drept pentru care se cuvine să îi și pomenim periodic în întrunirile publice.Citește mai mult »

Atitudinea corectă faţă de bogăţie

Titanicul nu a lăsat în urma sa doar suferinţă, groază, umilinţă, nedumeriri şi un film foarte celebru, ci şi mesaje către cei de pe uscat. Lolek şi Bolek au descoperit un asemenea mesaj înghesuit între scândurile unei vechi ambarcaţiuni cu vâsle care, pasămite, fusese folosită ca barcă de salvare în urmă cu aproape un secol. Aici trebuie să intervenim cu o explicaţie. Cei doi erau, la acel moment, deţinătorii unei afaceri prospere cu materiale reciclabile. Astfel că malul mării reprezenta pentru ei nu atât un prilej de agrement, cât o inepuizabilă sursă de venit. Drept pentru care îşi achiziţionaseră o insulă situată în zona în care curenţii transportă tone de deşeuri deversate în ocean.

După ce s-au căznit să înţeleagă şi să traducă mesajul, cei doi au hotărât să supună atenţiei publice acest document cu învăţături creştineşti adresate celor care se gândesc la bogăţie. Dacă reuşea să treacă oceanul, probabil că autorul lui ar fi devenit un profet în Lumea Nouă.

Manuscrisul (că era scris de mână) purta antetul RMS Titanic şi era datat 1 aprilie 1912.

––––––––––

Sporirea bunurilor şi a averii este – orice s-ar spune – o datorie sacră pentru fiecare om. Sărăcia aduce mizerie, frustrare şi crize relaţionale. Câte familii nu s-au destrămat din cauza lipsei banilor? Iar mizeria abrutizează fiinţa umană. Săracii suferă, în general, de complexe de inferioritate şi îi invidiază pe cei care sunt mai binecuvântaţi decât ei. Soluţia ar fi să aibă şi ei mai mult, iar dacă vor lucra cu mai multă înţelepciune, rezultatele nu vor întârzia să apară.

Diavolul urăşte bogăţia. El ar vrea ca toţi să fim săraci, de aceea se străduieşte prin toate mijloacele să ne scoată din minte ideea profitului. Nici firea noastră nu prea vrea lux şi abundenţă – în ciuda faptului că mulţi par să caute tocmai aceste lucruri –, ci preferă lenea şi mizeria. În aceste condiţii se cuvine să luptăm cu toată puterea pentru a păstra nestinsă flacăra dorinţei de a avea mai mult.

Iată câteva reguli simple, însoţite de explicaţii, care pot contribui hotărâtor la consolidarea situaţiei financiare proprii.Citește mai mult »

Să admirăm obsesia Elenei?

Ceaușeasca era, după cum știți, academician, doctor, inginer… de renume mondial. Știa totul despre polimeri, poliperi și polipruni – vorba bancului. Dar, serios vorbind, lucrările semnate de ea erau valide din punct de vedere academic, pentru că fuseseră muncite de profesori universitari prestigioși. Așa se explică, probabil, faptul că i-au fost acordate titluri și recunoașteri internaționale.

Ce mi se pare mie oarecum admirabil în această obsesie a ei este faptul că simțea nevoia să se legitimeze intelectual. Adicătelea, nu-i ajungea poziția politică și socială, ci considera necesar să-și completeze statutul cu niște diplome. Îmi imaginez o discuție cu consortul: „Nicule, dacă pun mâna și pe titlul ăsta de profesor, m-am aranjat! N-o să mai râdă de mine ăștia din sat că-s proastă.”

Fixația tovarășei pe academia – oare de ce și-o fi ales tocmai chimia când putea să facă fizică nucleară? – este însă un reflex generat de epocă. Atunci legitimitatea supremă venea pe urma unor studii strălucite. Altfel spus, deși toată lumea știa că poți să te faci mare pe pile, deși aparatul de stat se folosea masiv de mediocrități, consensul era că există valori ce se sustrag ierarhiilor politice. Că, adică, oamenii deștepți, chiar dacă nu reușesc să dobândească locuri bine poziționate ierarhic, merită toată prețuirea. Și că această stimă este mai de preț decât cea obținută prin forța unei funcții politice.

Așadar, Elena pare să fi avut un grăunte de materie cenușie activ și funcținonal. Ca să nu creadă țara că ea nu se pricepe decât să-i facă ouă-ochiuri dimineața lu’ tovarășu’ președinte, trebuia să dovedească și cu acte că e o „femeie capabilă” – Simone de Beauvoir ar fi fost mândră de ea, nu? Eu cred că e important că a ales ca domeniu de „excelență” chimia – o știință. Fiindcă cercetarea științifică are o consistentă doză de gratuitate. Poate e mai bine spus că avea. Savanții erau oameni cu pasiunea cunoașterii, în principiu dezinteresați (oricum nu ahtiați) de valorile materiale. Elena a dezvoltat o preocupare pentru noblețea spiritului, în ultimă instanță. De aici decurgea în chip firesc prestigiul chiar și în acele vremi.

Mutatis mutandis, există și în vremea noastră lucruri care aduc prestigiul. Să vedem: banul, puterea convertibilă în bani, influența convertibilă în putere și în bani, luxul care poate fi achiziționat cu bani. Deci… banul. Cel mai bine se vede asta la tinerele generații, care privesc la ce se întâmplă și trag concluziile logice: trebuie cu orice preț să ai bani. Nu importă cum. Au dreptate (?)

Citește mai mult »