Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt - Întoarcere fiului risipitor (sursa)
Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și… Citește mai mult »

Anunțuri

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.Citește mai mult »

Contribuții la CNAS pentru PFA

Imagine preluată de pe http://www.acus.org/

PFA-uri din toate părțile, uimiți-vă! Deși se poate că eu sunt ultimul care află chestia asta, tot o spun. Poate folosește PFA-urilor care vin din urmă. Că doar n-o fi secat izvorul persoanelor fizice autorizate din România.

Fiți atenți cum vine treaba (nu după facultăți, ci după buget). Toată lumea care și-a adăugat inițialele PFA după nume ca să poată deveni și instituție – filosofia acestei prefaceri trebuie să fie fabuloasă, dar mă las păgubaș, fiindcă am chestii birocratice mai stringente de lămurit – știe, sau ar trebui să știe, că are de depus, până cel târziu pe 15 ale lui mai, în fiecare an, o declarație. E vorba fie de o declarație ce privește venitul ESTIMAT (220), fie declarația privind veniturile REALIZATE în anul anterior (200).

De la D.G.F.P (adică de la „Finanțe”) mi s-a spus că, dacă am realizat venituri în anul anterior, nu mai e necesar să depun și declarația 220, ci doar 200. Așa mi se părea și mie logic, dar aici logica trebuie lăsată de fiecare dată la intrare. Așadar, pe baza declarației (200 sau 220) se eliberează o Decizie de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit (acesta e chiar titlul oficial al formularului 260).

Cu acesată decizie de impunere la braț, se umblă pe la Casa de Pensii și pe la CAS. De ce? Păi, după cum știți, în funcție de asta se stabilește cuantumul contribuțiilor plătite către instituțiile aminitite, în vederea unei bătrâneți minunate și a asigurării în caz de boală. În situația în care venitul dumneavoastră nu depășește însă plafoanele stabilite PRIN LEGE, atunci umblați a prostu’. Oricum veți plăti cât vi se cere, așa că nu mai comentați și faceți joc de glezne.Citește mai mult »

Cât valorează un CV?

Siviul este cea mai răspândită şi mai accesibilă formă de ficţiune. Toată lumea vrea sivi, toată lumea are sivi, toată lumea scrie sivi. Greşesc, nu chiar toată lumea scrie sivi. Aşa cum nu toată lumea scrie ficţiune. Unii apelează la cei care „se pricep” mai bine, să le scrie ei siviul. Există, așadar, experți în sivi.

Această foaie cu nume faimos este un paravan care camuflează minusurile şi pune în tuşe groase plusurile. Siviul devine astfel o modalitate de evaziune din calea realităţii dezamăgitoare. Eşti slab, nu te vrea nimeni, nu-i nimic, scrie un sivi şi te vei simţi mai bine. Aşadar, iaca și rolul cathartic al siviului. Ar putea fi utilizat în scop curativ de tot felul de depresivi, de la anorexice la sinucigași.

Prost să fii, sivi să ai. Pe bune! Nu interesează aproape pe nimeni dacă ai vocaţie de, să zicem, profesor. Câte puncte ai? Asta contează, aşa că, fârtaţilor, adunaţi puncte, de peste tot.

Poate, Doamne fereşte, vocaţia ta se leagă de activitatăţile instituţionalizate de fundaţii. Ştii ce trebuie să faci? Să trimiţi un sivi. Vocaţiile luate prea în serios pot fi de-a dreptul dăunătoare. După sivi, Maica Tereza n-ar fi putut „aplica” la vreo organizaţie caritabilă (nici măcar în România noastră…), fiindcă n-a făcut cursuri de asistenţă socială. Când te angajezi, când te dezangajezi, când taci, când vorbeşti, cel mai important lucru pe lumea asta este siviul.

Siviul ţine loc de creier. Siviul ţine loc de suflet. Siviul ţine loc de conştiinţă. E un dublu mult mai credibil şi mai interesant. Siviul e nasul din nuvela omonimă a lui Gogol. Numai că e multiplu, nu singular, are clone care circulă indepedent de posesor prin lume.

Citește mai mult »

Eul birocratic

Te naști. Bine faci, dar nu e de ajuns. Ca să fii recunoscut ca născut de către societate, îți mai trebuie și altceva. De ce ar trebui societatea să te recunoască? Păi… să nu anticipăm. Deocamdată să o luăm de bună (pe societate).

Deci, ca să fii recunoscut ca viu și să fii numărat nu e suficient că te-ai născut. Nu e suficientă nici mărturia tatălui și a mamei. Pot să vină toate neamurile, preotul paroh, primarele și cu toată suita de vecini. Vor fi doar niște pledoarii interesante pentru urechea unui curios. Însă tu ai nevoie de un document, ca să intri în rândul oamenilor cuantificabili.

Degeaba ești geniu, degeaba cânți la pian pe când încă n-ai renunțat la scutec sau faci matematici superioare la 7 ani. Degeaba cugeți. Dacă nu figurezi în catastif se poate spune că nu exiști. Prezența ta în carne și oase nu e un argument social și birocratic suficient. Ba chiar e un factor perturbator, fiindcă devii neîncadrabil.

După ce împlinești cei 14 ani regulamentari, te recomanzi cu buletinul. Aici ai deja și poză, și semnătură, pe lângă CNP și serie. Toate alea sunt mai convingătoare decât tine în persoană.

– Am venit să… îndrăznești tu.

– Să ce? îți răspunde burzuluită vocea ghișeului.

– Uitați aici, buletinul meu, adaugi sfios.

– Eeee, așa da, de ce n-ai spus de la început? se îmbunează puțin ghișeul și te privește altfel.

După ce ajungi major devii, dacă vrei, șofer. Tot așa, cu dublul tău birocratic în buzunar. Dacă ți se suspendă dublul, nu mai ai voie să conduci. Asta nu înseamnă că tu ai uitat, însă nu mai contează. Permisul de conducere te validează și invalidează ca șofer. Nu discut aici justețea măsurilor disciplinare, ci mijloacele prin care ele capătă concretețe.Citește mai mult »