Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)
Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)

Oricât de ortodoxă (în sensul de corectă dogmatic) sau de fantezistă ar fi o învățătură pe care o îmbrățișează, evanghelicul de rând arareori va cita o sursă de autoritate exterioară (un teolog, un învățător, un gânditor). Cel mai frecvent, se va duce la Biblie, de unde va culege niște versete cu care să-și susțină ideea la care a aderat.

Acest fapt se vede cel mai bine în cazul în care un ins dintr-o biserică evanghelică încearcă să facă prozeliți pentru o cauză sau pentru o credință dragă lui. El nu va spune că a auzit cutare învățătură de la cutare teolog, pastor, predicator itinerant, lider fără funcție, ci va sări repede cu texte biblice, ca și când el însuși ar fi făcut marea descoperire.

O altă ilustrare foarte grăitoare (încă mai) poate fi întâlnită la vorbitorii care, atunci când citează de altundeva decât din Biblie, spun adesea: „Citeam undeva că…” sau „După cum spunea cineva…” (sublinierile îmi aparțin). Așadar, citarea se face cu toate precauțiile necesare pentru a diminua importanța sursei.

În paranteză fie spus, există și unii care efectiv vin cu câte o idee realativ nouă, dar ei sunt puțini și, raportat la numărul total al enoriașilor, nu dețin procentual o pondere cu adevărat semnificativă. Însă devin semnificativi prin exponenții și adepții lor care însă, chiar dacă-i urmează, nu-i citează aproape niciodată explicit ca surse de influență sau de autoritate.

De fapt, problema se duce către un miez destul de delicat. În esență, evanghelicul de rând consideră că numai ceea ce el însuși acceptă sau propovăduiște este cu adevărat credibil, corect și biblic. Din puzderia de oferte, evanghelicul își alege el însuși ce autorități respectă. Dar își păstrează o independență funciară față de respectiva autoritate prin chiar felul în care o invocă: numai prin filtrul versetelor justificative.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (2) – Sursele de autoritate

cartoonaday.com

Se spune adesea că devenim, fără să vrem, copiile părinților noștri. Nu e greu de înțeles de ce. În momentul în care fostul copil se trezește la rândul său în postura de părinte, sunt o mulțime de elemente inedite cu care trebuie să se confrunte zi de zi. Iar atunci, cele mai adânc înrădăcinate rezolvări și comportamente sunt cele la care recurseseră odinioară părinții săi. Asta a văzut, a cunoscut pe propria piele, și asta îi vine cel mai la îndemână.

Dintr-odată, securea războiului dintre generații se îngroapă subit și parcă nu-i chiar așa de sumbru și traumatizant tratamentul pe care părinții ni l-au administrat în vremea copilăriei noastre. Dacă ne gândim mai bine, chiar am ieșit binișor, suntem indivizi onorabili în societate. Rezonabil de normali.

Iată, așadar, un prim pol de autoritate la care apelează părinții tineri în virtutea inerției. Analizată la rece, situația e puțin bizară, având în vedere intensitatea conflictului dintre generații și vehemența cu care adolescentul și tânărul adult reneagă validitatea metodelor de educație care i s-au aplicat doar ca la urmă să se întoarcă el însuși la aceleași practici.

Totuși, dincolo de ironia sorții care ne lovește ca spectatori, trebuie să admitem că nu e de ici de colo să schimbi fundamental un model atât de bine împământenit cu unul nou. Căci trebuie găsită o variantă alternativă și însușită pas cu pas, exersată decizie cu decizie.

Toți creștinii practicanți și interesați de relația creștinismului lor cu viața cotidiană vor susține că ei, de fapt, își educă odraslele potrivit Bibliei. Deși adesea nu vor face decât să ia niște decizii pe care să le justifice ulterior cu versete. Mi-a fost dat să aud foarte frecvent, copil fiind, versetul ăla cu nuiaua. Dar extrem de rar am auzit menționat (și niciodată explicat mai pe îndelete) versetul care îndeamnă părinții să nu-și întărâte copiii la mânie. La subiectul pedepsei voi reveni cu altă ocazie.Citește mai mult »

Stephen Hawking sau despre disoluția autorității

Imagine preluată via grafiko.ro

Se tot vorbește de o bună bucată de vreme că generațiile actuale au mari probleme cu acceptarea autorității, că sunt refractare la ierarhii, că mută orice autoritate exterioară în forul propriei subiectivități.

Tinerii sunt răzvrătiți, nu mai vor să asculte de părinții. Enoriașii nu mai vor să asculte de ierarhiile eclesiale. Subalternii își contestă șefii. Contemporanii contestă toată moștenirea predecesorilor. Tradiția este considerată o autoritate desuetă și împovărătoare.

Întregul eșafodaj de structuri ierarhice și relații de subordonare (caracteristice pentru secolele și mileniile trecute) este contestat, reevaluat, bălăcărit, persiflat și, în cele din urmă, repudiat ca fiind mult sub demnitatea noastră și a evului aprins în mijlocul căruia trăim.

Ideea că soția ar putea să se supună soțului este o blasfemie. Nici măcar profesorii nu mai sunt ce-au fost odată. Tot mai des li se contesă dreptul de a evalua și departaja între elevi/studenți. Astfel că unii propun ca orice formă de evaluare să fie eliminată, pentru a nu produce traume ireversibile celor pe care ierarhia aferentă procesului i-ar dezavantaja.

Autoritatea, sub toate formele ei e în criză, ai zice. Dar, la privire mai atentă, doar autoritățile de tip tradițional par să fi intrat în dizgrația contemporanilor. Orice alt tip de autoritate e mai mult decât binevenită.Citește mai mult »

„Știe mă-ta că ești prost?”

 

http://www.cantrip.org/stupidity.html

Când eram prin gimnaziu, ne adresam, între colegi, o întrebare care azi îmi apare ca fundamentală: „Știe m(aic)ă-ta că ești prost?”. Oricât de ridicolă vă pare sau de ofensatoare, credeți-mă că nu-i tocmai așa. Prostia are nevoie de aceste două lucruri pentru a fi ținută în control: de autoritate și de conștientizare.

În momentul când afli că ești cel mai dăștept din toată scara blocului, din toată curtea, de pe toată strada, din toată blogosfera, e numai bine să stai și să cugeți. Cu siguranță, dacă nu poți fi în niciun fel stopat din galopul propriei inteligențe trebuie să-ți pui serios problema genialități. Dacă n-ai primit încă nicio confirmare a geniului tău poate înseamna că, pe nesimțite, ascuns de ochii lumii, în taina cutiei tale craniene, ai fost blagoslovit cu asupra de măsură. Fără ironie! Cu timpul, nu-ți face sânge rău, te vom recunoaște cu toții. Chiar dacă post-mortem (există și riscul ăsta).

În această situație se află, fără îndoială, puțini, procentul de genii nefiind deosebit de mare raportat la populația lumii. Ceilalți luptăm cu porția de prostie personală. Sensul luptei este aici dublu: fie luptăm folosind prostia ca armă, fie ne luăm la trântă cu prostia din noi. Dar mi se pare că deja anticipez mai mult decât e cazul la acest nivel.

Să începem de la premisa că „molima” genialității nu s-a întâmplat să se lege și de scăfârlia noastră. Nu suntem nici dintre cei foarte sclipitori, care „scuipă intelingență”. Ne încadrăm în limite normale. Așadar, avem șanse considerabile să deținem o oarecare doză de prostie. Poate o cantitate neglijabilă, dar ia, acolo, cât să nu-i ducem dorul. Să presupunem și că nu știm cât de proști suntem. Și să mai adaugăm, de dragul demonstrației, și supoziția – tot mai puțin plauzibilă – că am vrea totuși să ne știm limitele.Citește mai mult »

Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.Citește mai mult »