Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Citește mai mult »

Anunțuri

Răsplătirea imediată a națiunilor – o teorie șchioapă și insuficientă

Lot și fiicele sale - Luca van Leyden (sursa)
Lot și fiicele sale – Luca van Leyden (sursa)

Încep cu afirmație care nu îmi e neapărat favorabilă: nu știu dacă și cum vin pedepsele divine peste țări, popoare, etnii, rase ș.a.m.d. Dar m-am confruntat de multe ori cu explicații destul de simpliste și mereu am avut senzația că ceva lipsește, că ceva nu se potrivește dacă privim mai atent la detalii. Iar în acest domeniu detaliile chiar contează.

Teoria la care mă refer – cea a răsplătirii imediate – spune în esență că unele popoare sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar altele sunt pedepsite pentru diverse acțiuni naționale cu conotații morale. Ca să dau un exemplu recent, mai multe voci din spațiul creștin american anunțau pedeapsa divină peste SUA din pricina adoptării unei legi care permite căsătoria între persoanele de același sex.

O altă explicație celebră din aceeași sferă este cea potrivit căreia civilizațiile s-au prăbușit din pricina declinului moravurilor publice. Sunt invocate ca exemple Sodoma și Gomora, Pompeiul (unde pedepsele divine sunt mult mai ușor de identificat), dar și civilizația greacă, cea romană etc. În general, aceste explicații mizează pe argumente extrase din Vechiul Testament, unde poporul era cel ales.

Nu pot spune că n-ar exista un sâmbure de adevăr în astfel de explicații. Dar pot spune cu certitudine că aceste teorii care mizează pe răsplătiri sau pedepse acordate de Dumnezeu simplifică foarte mult lucrurile. În sine, asta n-ar fi așa mare problemă, dar adevărata problemă e că, pentru a ajunge la aceste explicații simpliste, sunt sacrificate și ignorate fapte, date, realități.

Să luăm cazul recent al SUA. Vocile care anunță damnarea (care e posibilă, fără-ndoială, mai ales dacă privim ce candidați propun partidele pentru președinție…) se vor oarecum purtătoarele unui mesaj profetic de tip vechi-testamental. Dar aceste voci prevestesc pedeapsa numai după ce homosexualitatea a beneficiat de un verdict favorabil în Curtea Supremă.

Nu existau până acum suficiente motive care să atragă o eventuală pedeapsă peste SUA? Dacă recurgem la exemplul VT, acolo profeții înfierau frecvent alte câteva practici: idolatria, nedreptățirea văduvei și a orfanului (adică a celor fără apărare), lipsa de fidelitate față de Legământ. Venind la zilele noastre, America are pe conștiință cel puțin cazul sclaviei pe care a practicat-o cu argumente teologice. Asta deși pornea ca un fel de stat creștin ideal, fugind de Europa catolică unde adevărata învățătură creștină fusese compromisă.

Despre idolatrie, ce să mai zicem? Există societate modernă pe lumea asta care să nu aibă proprii idoli? Face America excepție? Cu siguranță nu. De ce atunci pedeapsa vine numai ca urmare a încălcării conduitei sociale și matrimoniale? Această întrebare ar merita să capete un răspuns solid argumentat biblic și teologic.

Dar putem face incursiuni și prin alte părți ale lumii. Japonia. Citește mai mult »

De ce îl căutați pe Isus la CTP?

Screen capture
Screen capture

De o vreme, CTP își etalează „teologia” în editoriale în care amestecă (uneori cam confuz) de toate. Există la el și intuiții surprinzătoare, dar și interpretări catastrofale. Așa zicem noi. Adică cei care ne revendicăm explicit de la tradiția creștină și care o luăm „de bună”.

În ce mă privește, l-am citit și ascultat în multe rânduri cu folos pe CTP, formulând păreri pe diverste teme – n-am fost întotdeauna de acord cu ce spunea. Și, câtă vreme nu avem vreo dovadă contrară, îl consider onest și consecvent. Omul are damblalele lui, dar sunt ale lui, nu ale altuia. L-am auzit spunând lucruri cu adevărat interesante și pătrunzătoare despre natura umană.

Așa că, inclusiv în acest demers „teologic” al său, îl citesc cu același gen precauții ca și în alte dăți: că poate fi subiectiv, că poate greși (că doar e om), dar că nu minte deliberat în ceea ce spune.

Sunt însă câteva observații utile care, cred eu, se desprind din lectura textelor lui CTP mai ales pentru relația intelectualului ateu cu creștinismul.

1. Lectura individuală a Bibliei. Iată încă o dovadă ce se ridică împotriva unui mit ce persistă în ciuda contraargumentelor, și anume acela că oricine citește Scriptura poate să o înțeleagă și se va converti ca urmare a acestei înțelegeri. Lectura lui CTP spune despre noi cel puțin la fel de multe pe cât spune despre el însuși. Spune despre noi că, în ciuda faptului că nu vrem în ruptul capului s-o recunoaștem (și mă refer aici, desigur, la evanghelici), avem deja o lentilă interpretativă prin care citim Scriptura. Înțelegerea de care ni se pare că avem parte – fără niciun alt ajutor decât, probabil, cel divin – când citim Biblia e condiționată deja de o seamă întreagă de idei subînțelese: o considerăm inspirată divin (sau măcar bănuim că ar fi așa), o considerăm coerentă, o considerăm credibilă etc.

De asemenea, CTP e dovada că nu chiar toți cei care pornesc cu ideea de a demonta creștinismul și de a contrazice Biblia sfârșesc prin a se converti. Sau, dea Domnul să fie așa!, se prea poate ca omul să se afle într-o perioadă intermediară, într-o relație conflictuală cu credința creștină.

În orice caz, CTP nu are același punct de pornire ca restul creștinilor, iar pentru el Biblia este/(pare?) doar un text literar prin care se mișcă cu câtă dezinvoltură îi permite spiritul său cultivat și cu siguranță iconoclast. Foarte important, el are tot dreptul să citească astfel Biblia, ba chiar s-ar putea să nici nu știe în această etapă s-o citească altfel.

Știu că e puțin forțat, dar nu e chiar așa departe de adevăr pe cât pare, să spun că, la nivel de atitudine, CTP procedează ca un protestant radical care-și alege el însuși cum să citească Scriptura, ignorând regulile de bun simț și de bună credință pe care alții, cu îndreptățire, au luptat să le stabilească înaintea lui. Citește mai mult »

Da, sunt de acord să predea „evoluția” în biserică

religie si evolutie
(Decupată dintr-o poză care circulă pe FB)

De la atei am pretenții mai mari, pentru că ei înșiși pretind că sunt mai luminați de lumina rațiunii. Or, lumina rațiunii – care se concretizează în coerența logică, printre altele – ne spune că raționamentul construcției de mai sus este greșit.

Prima eroare e aceea că sunt puse în opoziție religia și evoluția. Dacă e să fim riguroși – și așa ar trebui să fim în imperiul rațiunii – religia e un fenomen social (cel puțin) și un important aspect al realității, pe când evoluționismul (sic!) este o teorie științifică ce vrea să explice un fenomen destul de precis: evoluția biologică a lumii vii. Cum le compari?

Există o teorie care vrea să contracareze evoluționismul, dar aceasta poartă numele generic de „creaționism”. Nici nu are rost menționat că în intervalul dintre cei doi poli există o grămadă de poziționări intermediare, care fac ca opoziția să nu fie nici pe departe atât de puternică pe cât se sugerează.

A doua eroare e aceea că se acreditează ideea că a fi creștin presupune automat excluderea evoluției. Or este știut că au fost și în trecut și sunt în prezent creștini care îmbrățișează teoria științifică evoluționistă, dar nu și filosofia aferentă ei, care se extinde într-un mod ilicit până la a postula că Dumnezeu nu există. Știința nu are mijloacele să demonstreze existența sau nonexistența lui Dumnezeu, ci trebuie să se limiteze strict la realitățile palpabile, cognoscibile.

O a treia eroare este mai gravă decât primele două prin implicațiile ei. Școala își propune să pregătească oameni pentru viață și pentru societate. Dar religia este un fenomen social și o realitate cu pondere însemnată în prezentul și mai ales în trecutul nostru. Deci școala trebuie să vorbească și despre religie, fiindcă, dacă o ignoră, îi văduvește pe copii de o importantă cheie de înțelegere a lumii în care trăim.

Cum poți vorbi despre Evul Mediu, fără să te raportezi la religie? Cum poți să discuți istoria Americii și să excluzi religia? Cum poți să vorbești despre abolirea sclaviei și să excluzi religia? Falsificând istoria precum comuniștii. Altă șansă nu există.Citește mai mult »

Doar babele se mai duc acolo

www.baywideweb.com
http://www.baywideweb.com

La biserică. Numai ele, că-s superstițioase. Numai ele și, prin extensie, toți bătrânii care nu prea mai au ce face, care nu prea mai au cu cine să stea de vorbă. Așa că se duc la biserică și stau acolo, se roagă.

Dar ar putea la fel de bine să meargă în altă parte. În parc, la pescuit, în vecini la o bârfă bună. De ce tocmai la biserică? Cât de mare poate fi această „superstiție” dacă îi scoate din casă și iarna și pe căldură?

Oare cum se face că din creierul bătrânilor n-a fost extirpată nevoia de religie? Cum se face că, vorba lui Vasile Tomoiagă, evoluția n-a putut s-o eradicheze după ce tot ea, potrivit dogmei evoluționiste, a introdus-o nu se știe cum acolo?

Sau cum se face că tot scepticismul comunist și toată îndobitocirea otevistă n-a eliminat din bătrâni dorința de a se înfățișa duminică de duminică la biserică?

E drept, poate că-i doar un obicei. Dar bătrânii renunță la multe obiceiuri pe care nu-i mai ajută puterile să le practice. De ce nu renunță și la asta? Cu atât mai mult cu cât sunt spre capătul vieții și realmente nu mai au nimic de apărat, nimic de pierdut, nimic de demonstrat.

Ce-i cu nevoia asta compulsivă de a căuta un loc în care se presupune că te întâlnești cu Cineva transcendent, invizibil, cu o plăsmuire – cum cred unii – a unor minți primitive și a unor imaginații înfierbântate.

Nu vreau sub nicio formă să sugerez că babele bisericoase ar fi vreun argument că Dumnezeu există sau că religia e necesară. Nici vorbă. Dar cred că aceste babe și cu moșii lor ar merita să fie studiați cu mare atenție.Citește mai mult »

Marota războaielor religioase

thearma.org

De câte ori i se întâmplă câte unui agnostic, ateu sau anti-religios mai înfierbântat să înfiereze religia pe motiv că a provocat cele mai mari războaie din istorie, am observat că mulți creștini (că alte religii nu prea avem prin țară) pleacă privirea spășiți în semn de recunoaștere și asumare a acestui teribil adevăr.

Dar, dacă e să fim cinstiți cu istoria, singurele războaie care au cuprins prin amploare toată lumea n-au avut nimic religios în ele. Oricât de ingenios ai fi, e imposibil să demonstrezi că Puterile Centrale s-au aliat pe motive religioase, căci nu văd cum s-ar putea găsi o relație religioasă între protestantismul german, mahomedanismul otoman și catolicismul italian. Sau între ortodoxismul rus și protestantismul american.

Sau ce legătură va fi existat, din punct de vedere religios, între anglicanismul britanic și ateismul uresesist din tabăra aliaților? Ori între protestantismul pro-nazist german și șintoismul nipon? Cum se justifică religios alianțele României? Nu vi se pare evident că e stupid să susții așa ceva?

Singurele războaie cu adevărat religioase par să fie cruciadele. Dar acestea nu făceau excepție, ca modalitate de desfășurare, de la orice altă înfruntare militară a vremii – mai puțin cruciada copiilor, care a fost o monstruozitate demnă să fie condamnată ca atare. Triburile musulmane se căsăpeau între ele, independent de faptul că erau șiite sau sunite (deși exista o oarecare afinitate pe acest criteriu). Tot astfel, popoarele europene purtau războaie între ele chiar dacă împărtășeau aceeași credință.

Chiar e atât de greu de observat că în Coreea, în anii ’50 nu se înfruntau două religii? Că nici în Vietnam nu era în joc Dumnezeul creștin și ființele supreme orientale? Că nici în criza rachetelor din Cuba – care era să arunce lumea în dezastrul apocaliptic nuclear – nu aveam două religii în tranșee?

De unde atunci concluzia că religia e la originea tuturor sau a celor mai importante? Și ce-i cu atitudinea asta timorată a creștinilor care se simt cu musca pe căciulă, deși n-au ce să-și asume, în ultimă instanță, decât ceea ce Biblia numește „natură păcătoasă”?

Pe scurt, e o mare bazaconie să vorbești despre religie ca factor esențial generator al tuturor războaielor pământului. La fel cum e o bazaconie să sugerezi că în prezent religia e factorul declanșator al conflictelor armate. Orice om cât de cât inteligent știe că religia poate fi utilizată ca element manipulator. Dar la fel de bine se poate folosi orice altă ideologie.Citește mai mult »

Literalism nenorocit

http://www.cyber-tec.org/

 

 

În sens strict, literalismul se referă la un anume fel de a interpreta Scriptura. Prin extensie, literalismul se poate aplica oricărui tip de text și ar desemna o interpretare literală sau predilecția pentru sensurile imediate, primare, denotative chiar ale cuvintelor. Însă nu doar cuvintele necesită interpretare, ci întreaga realitate este un mesaj amplu, cu un anumit cod ce se cere descifrat. Deci literalismul se poate extinde la orice tip de mesaj.

Nenumăratele concepții filosofice, religioase, artistice, morale stau mărturie a faptului că oamenii simt nevoia să interpreteze realitatea. Că ea nu poate fi receptată altfel, nu poate fi pur și simplu înghițită, asimilată. Nimeni – oricât și-ar dori unii să se/ne convingă de asta – nu e tabula rasa atunci când interacționează cu realitatea. Are o seamă de condiționări genetice, dar și achiziții etice, culturale fie ele chiar și involuntare. Atât de insultatele prejudecăți (de care e o iluzie că ai putea scăpa) sunt astfel de lentile prin care recepționăm realitatea.

Cu cât aceste filtre de percepție sunt mai rafinate, cu atât realitatea căpăta sensuri mai complexe și mai nuanțate. Cu cât filtrele sunt mai rudimentare, cu atât individul este mai predispus către perceperea sensurilor imediate și primitive ale realității. E ca și cum ai avea probleme de vedere, însă, datorită ochelarilor nepotriviți, sesizezi doar obiectele mari, pierzând din vedere și frumusețea și complexitatea lor.

La acest nivel elementar al percepției se situează, de pildă, nevoile primare, ce se constituie ca mesaje pe care orice ființă rațională le poate înțelege repede și se poate folosi de ceea ce a înțeles pentru a-și îndeplini diverse țeluri. O paradigmă morală proiectată asupra lor, adaugă deja niște sensuri suplimentare, modifică interpretarea, dar influențează și comportamentul.

Ca să nu rămânem doar în sferele teoriei, să luăm, de exemplu, umorul. Căci umorul se întemeiază întotdeauna pe interpretare. Citește mai mult »

Creștinismul în pericol

 

toonpool.com

 

 

 

Creștinismul se află, așa cum vă pot asigura cu asupra de măsură vocile alarmiste și îngrijorate, sub asediu. Nu mă gândesc acum în primul rând la cipuri și la fiara care stă să ne devoreze din pașaport. Asta e doar o chestie recentă și despre care nici nu prea știm cum arată. Ci mă refer la „descoperirile” lui Dan Brown sau la „documentarul” lui James Cameron ori la „sfânta” evanghelie a lui Iuda. Adăugați-l dacă doriți și pe Richard Dawkins, cu The God Delusion. Demersuri de răsunător succes și cu maaaaare priză la public.

Judecând tocmai după acest succes, deduc, în mod logic, că nu se poate nicidecum susține teza potrivit căreia creștinismul este pe ducă, este desuet, este consumat. Acești iluminati care ne scot din beznele obscurantismului nu fac decât să dovedească opusul: că sunt mulți oameni puternic legați de creștinism. Tocmai de aceea au „nevoie” de aceste „dezvăluiri” pe care Biserica le-a ținut, chipurile, la mare taină, iar acum le-a scăpat datorită unei inexplicabile lipse de vigilență. Sau datorită priceperii detectivistice a autorilor lor cărora le-a izbucnit vulcanic rațiunea sub șapcă și le-a descoperit cărările neumblate și portițele lăsate nestrăjuite de către creștinism.

E și foamea de senzațional care-și ia obolul aici, dar există mai mult de atât. Se spune că au fost destul de numeroși cei care „și-au pierdut credința” după ce l-au citit pe Dan Brown. Mă tem că exprimarea este totalmente nefericită. În cazul în care prin credință se înțelege un set de enunțuri acceptate rațional, atunci poate că-și vor fi pierdut-o. Însă dacă credința este ceva ce transcende simpla adeziune rațională la o platformă ideologică, atunci e greu de priceput cum „au pierdut-o” pe urma unui exercițiu de fotoliu. Dacă am discuta despre catastrofe naturale sau conflagrații, atunci e mult mai plauzibil să-ți pierzi credința. Așa… ce să pierzi?

În elanul lor demitolgizant, acești apostoli ai evangheliilor oculte, s-ar putea să facă un mare bine creștinismului. S-ar putea ca mulți dintre cei care le dau lor crezare să fi fost numai simpli impostori – involuntari, poate – ai creștinătății, credincioși de ocazie, creștini numai prin apartenența teoretică la o formă de religie. Că, de, e bine să ai o legătură – dacă e posibil superstițioasă – cu o formă de spiritualitate și cu un soi incert de divinitate. Acești impostori – poate e dur spus, în fine, acești indeciși – au trecut în tabăra adepților lui Dawkins, Brown&co. Nu e o „recoltă” de care să fii mândru, domnilor. ’Geaba vă simțiți victorioși. E ca și cum cineva s-ar lăuda cu niște dezertori.Citește mai mult »