Infailibilii

Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii - Friedrich Stummel (sursa)
Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii – Friedrich Stummel (sursa)

Ne enervează infailibilitatea papei. Cum adică își permite el, ca om muritor cum îl știm, să-și aroge privilegiul (chiar dacă nu-l folosește decât rar) de a vorbi în numele lui Dumnezeu? Cum își permite să se considere locțiitor al lui Cristos, adică autoritate supremă a Bisericii întrupată într-o singură persoană?

Păi, dacă alții își permit, de ce nu și un papă, cu background-ul lui teologic și istoric? Care alții? S-o luăm băbește. Câți teologi evanghelici știți care să fi admis că au greșit într-o anumită privință sau că unele lucruri s-ar putea să nu fie deloc așa cum le afirmă ei? Câți vorbitori (pastori sau ne-pastori) știți să fi retractat o afirmație pe care au făcut-o și care s-a dovedit eronată teologic?

A, da, cunoaștem destule cazuri când un teolog (sau un pastor) și-a schimbat vederile, dar întotdeauna pentru un adevăr „mai suprem”, dacă mi se permite licența. Excepție fac, desigur, apostații. În rest, cei care au „progresat” în cunoaștere, au îmbrățișat noile adevăruri „mai supreme”, cel mai adesea fără să simtă nevoia să își facă vreo mea culpa pentru perioada de vedere parțială sau limitată. Și, în orice caz, noile adevăruri sunt afirmate cu aceeași atitudine categorică și absolutistă.

Dacă citim o carte de teologie, de obicei teologul trebuie să curețe terenul – adică să spună ce zic alții și să arate unde greșesc ei – apoi să vină cu cea mai actualizată și mai validă dintre toate formulările posibile. În parte ține de metodologie, și e normal. Dar atitudinea adesea se perpetuează și în afara lucărilor, devenind o subtilă și arogantă pretenție de infailibilitate. N-o să pretindă explicit că-i infailibil, că doar nu-i nebun, dar încercați să-l contraziceți și puteți ajunge până în pânzele albe, că el n-o să admită că n-are dreptate. E o formă de infailibilitate de facto.

Ca să nu mai spunem că fiecare evanghelic alege – în deplin acord cu rădăcinile lui, de altfel – pe cine și până în ce punct să creadă, dar alege dintre oameni care fiecare pretind, explicit sau implicit, că dețin adevărul absolut care trebuie urmat întocmai.

Așadar, dacă Biserica Catolică are un papă, evanghelicii au o puzderie de „papi”, care aleg din oferta religioasă ceea ce le convine, dovadă că au încredere cvasi-absolută în propriul discernământ. Citește mai mult »

Reclame

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Între badea Ion și Grigore Teologul

jairupa.com
jairupa.com

Un nărav, cu iz schizofren, care i-a ademenit pe unii absolvenți de teologie e acela de a compara credința omului simplu – generic numit aici nenea sau badea Ion – cu cea a marilor minți luminate din istoria dogmei – reprezentanți aici de Sf. Grigore Teologul.

Simplificat, lucrurile arată cam așa. Badea Ion este ridicat în slăvi pentru capacitatea domniei-sale de a păstra învățătura curată, credința adevărată sub directa călăuzire a Sfântului Duh. În vreme ce teologii se fac responsabili de tot felul de erezii și tulburări ale ortodoxiei și ortopraxiei.

Din confruntarea cu Grigore Teologul, nenea Ion este scos învingător și purtat ca un erou pe la amvoanele bisericești. Asupra motivelor care stau în spatele acestei manevre, n-am să mă pronunț.

Năravul însă ridică mai multe probleme serioase. Prima ar fi aceea că se compară credințele a doi oameni și se scoate unul mai presus decât altul. Acest tip de antagonism este nesănătos și în contradicție cu spiritul creștinesc care nu discriminează pozitiv, ci practică, în smerenie, unitatea în diversitate.

De altă parte, oricând dorești să scoți în evidență pe cineva, găsești un exemplu negativ în cealaltă tabără. Sunt mulți teologi care au luat-o pe arătură, fără-ndoială, dar sunt destui și oameni simpli care au procedat așijderea. Atâta că, nefiind persoane publice, nu află toată țara sau toată suflarea teologică despre ereziile lor.

Indiferent că vrem să scoatem în evidență credința bădiei Ion (promovând astfel o formă de ignoranță dezirabilă) sau că vrem să-l scoatem în evidență pe Grigore Teologul (promovând o formă de elitism religios), tot la discriminări generatoare de dezbinări ajungem.Citește mai mult »

Oamenii din Ardeal (și Banat) sunt mai sfinți

via deacondance.com

Astă-noapte a plouat frumos în jurul Oradiei. Nu am cunoștință de pagube materiale. Cu câteva zile în urmă a pluat și în Arad, Timișoara și în zonele limitrofe. Cu minime pagube materiale. Spun asta cu gândul la seceta care a distrus mii de hectare de culturi prin restul țării.

Care să fie explicația? Păi, e simplă, oamenii din vestul țării sunt mai credincioși decât restul populației din România. Aici sunt mai mulți evanghelici, care, evident, sunt mai evlavioși decât cei din alte zone. N-ați băgat de seamă că și cutremurele de pământ ne ocolesc pe cei care locuim în aceste regiuni păzite de Dumnezeu? Că nu avem nici inundații (decât arareori), nici alte calamități naturale?

Ei bine, dacă sunteți de acord cu ideile anterioare, aflați căCitește mai mult »

„Modestia este calitatea celor care nu au calități”

linebehind.com

Zilele trecute mi-a fost dat să văd pe pagina de FB a CBEE un citat din Napoleon care sună astfel: „Modestia este calitatea celor care nu au calități”. Cine a postat însă această vorbă de duh a adăugat și o întrebare: „Cum comentați această afirmație?”

Se poate presupune, deci, că zicerea nu este asumată, ci doar pusă în discuție. Cu toate acestea, a căpătat 7 like-uri. Adică sunt oameni cărora această afirmație li se pare firească și pe deplin adevărată. Nu știu – nici nu am de gând să aflu – cine sunt respectivii. Dar cred că întruchipează foarte bine spiritul epocii.

Legam, grație educației pe care am căpătat-o, modestia de bun-simț, de cumpătare, de smerenia creștină, de înțelepciune etc. O puneam în opoziție cu lauda de sine, cu aroganța, cu vanitatea, cu orgoliul, cu trufia, cu prostul gust și alte asemenea defecte.

Dar mi-e tot mai clar că greșesc. Nici măcar în biserică nu mai are trecere modestia (nu e singura virtute tradițională pusă sub semnul întrebării și chiar sancționată). Adesea e interpretată fie ca slăbiciune, fie ca delăsare, fie ca refuz al „implicării”.

Până și în biserică trebuie să te lauzi cu ceea ce faci, să aduci la cunoștința celorlalți cucernicele tale realizări, să îți justifici apartenența la comunitate. Se pleacă, desigur, de la prezumția de indiferență pe care trebuie iar și iar s-o infirmi.

Activitatea pe care o întreprinzi – poate cu discreție – în numele credinței și mânat de imbolduri ce răsar din ea trebuiesc prezentate cu toată publicitatea aferentă comunității locale, ca să nu existe niciun dubiu că ești un personaj suficient de activ și, prin urmare, credincios. Altminteri, atragi mereu atenția ca un ins imposibil de încadrat și, în consecință, suspect. De o spiritualitate discutabilă.Citește mai mult »