Moartea lui F.M. Dostoievski

Portret realizat de Ivan N. Kramskoy a doua zi după moartea lui Dostoievski http://i180.photobucket.com/albums/x70/kallewille/DostoevskyBier.jpg

 

Grație d-lui Ghiță Mocan, am aflat că ieri s-au împlinit 131 de ani de la moartea lui F.M. Dostoievski. Către sfârșitul anului 1880, romancierul tocmai reușise, potrivit însemnărilor din jurnalul soției, să-și achite în sfârșit toate datoriile. Ba chiar mai avea de încasat niște bani de la o revistă. Își scosese, așadar, familia la liman.

Reușise, de asemenea, să se impună în chip incontestabil și în conștiința societății zilelor sale. Până și crizele de epilepsie îl ocoliseră vreme de trei luni. Însă un mic incident casnic – a ridicat o etajară grea – i-a provocat o hemoragie pulmonară de la care avea să i se tragă decesul. În ciuda faptului că un important doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, în lumina stării sale de sănătate, Dostoievski știa mai bine cum stau lucrurile.

Iată cum descrie biograful Leonid Grossman ultimele ceasuri de viață ale marelui scriitor:

În ziua de 28 ianuarie [1881], la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna [Dostoievskaia] s-a trezit și a văzut că soțul o privește.

– Cum te simți, dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

– Știi, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soțiile decembriștilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”[1], înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

– Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor[2] (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.

(Leonid Grossman – Titanul. Viața lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)


[1] Matei 3:15. Anna Dostoievskaia explică într-o notă (în Amintiri) că era vorba de o versiune mai veche a Bibliei în care răspunsul lui Isus începea cu aceste cuvinte („nu Mă opri”), nu cum începe în versiunile mai recente („Lasă…). Dostoievski se pare că avea obiceiul de a deschide Evanghelia „când se gândea la ceva sau era cuprinse de o îndoială” și citea „ceea ce era tipărit pe prima pagină (din stânga)”.

[2] Acest episod nu este consemnat de Anna Dostoievskaia în Amintiri, Grossman bazându-se, probabil, pe mărturii ale copiilor sau pe alte surse. În orice caz, întâmplarea nu face deloc notă discordantă cu întregul parcurs al vieții lui Dostoievski, ba din contră, aș spune.