Papa ca anticrist

www.4shared.com
http://www.4shared.com

UPDATE 1: Papa lovește din nou în stil masonic: s-a plimbat printre enoriași, permițându-le să-l îmbrățișeze. De unde se vede că fie nu se teme de moarte, fie (ceea ce e mult mai plauzibil) lunetiștii iezuito-masoni îl păzeau cu vigilență de pe meterezele Vaticanului. A treia variantă (la fel de plauzibilă) ar fi că toți așa-zișii pelerini sunt iezuiți, masoni și ilumitati deghizați ca să inducă lumea în eroare.

Prima dată când am auzit că papa de la Roma ar fi anticristul în persoană era pe vremea pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Eram în școala primară și un zugrav cu multă vervă numeralogică făcea socoteli peste frigiderul încotoșmănit cu țoale vechi – ca să nu se murdărească de var – în care demonstra că din titlul (ne)oficial al papei se poate scoate un profetic 666.

Nu știam cum procedează (între timp am aflat) și îmi părea o adevărată vrăjitorie să iei niște litere, să le… socotești într-un fel numai de tine știut, iar la final să obții un număr. Și nu orice număr, ci cel ce a stârnit probabil cele mai numeroase patimi și spaime de-a lungul istoriei de la Cristos încoace.

Habar n-aveam cine-i papa, însă multă vreme am păstrat în minte acea imagine a unui lider bisericesc malefic îmbrăcat în straie de oaie. Când am ajuns să aflu despre faptele și vorbele lui Ioan Paul al II-lea, am fost nevoit să admit că, cel puțin din afară, pare un om de treabă, care îndeamnă credincioșii catolici la fapte bune și care promovează principii asemănătoare cu cele despre care mi se spusese că ar fi creștinești.

Problema zugravului revine însă la o altă scară acum, când cu alegerea noului suveran pontif. După un minuțios calcul nostradamic și, pe baza profețiilor lui Malachia, s-a ajuns la concluzia că acesta ar trebui să fie Petru Romanul, ultimul papă. Cum însă din conclav n-a ieșit picior de Petru, rămâne să vedem cum se vor recalcula papii și reinterpreta prorociile ca să ne putem hrăni spaimele.

Până atunci vă propun altceva. Pe blogul unui cunoscut pastor am descoperit, cu surprindere, un text denigrator la adresa iezuiților, cu destule trimiteri și recomandări „bibliografice”.

În esență, am aflat că iezuiții dețin cam toate serviciile secrete occidentale, mai mult de jumătate din teritorului Israelului, o bună (poate cea mai mare) parte din instituțiile financiare ale lumii, că ei sunt și masoni și iluminati, că i-au asasinat pe Lincoln și pe Kenedy. N-am cercetat, dar mă gândesc că tot ei vor fi scufundat și Titanicul. Probabil că, cu puțin efort, orice rele de pe lumea asta, din ultimii 500 de ani, pot fi puse în cârca iezuiților.

N-am studiat prea atent „documentele” – n-am rezistat mai mult de 15 minute –, dar ideea era că-i foarte rău că avem un papă iezuit (Francisc) și că Jorge Mario Bergoglio e un „lup în piele de oaie” care ascultă numai de ordinele maleficului Adolfo Nicolas, iezuitul-șef.

Ce urmăresc iezuiții prin toate aceste mașinațiuni? E simplu. La fel ca în toate filmele cu bandiți ce intră în posesia armelor de distugere în masă, la fel ca în desele animate cu Pinky and the Brain: THEY TRY TO TAKE OVER THE WORLD. Cine-ar fi crezut?

Acum am doar câteva întrebări care mă nedumeresc.Citește mai mult »

Febra apocalipselor

Chiar înainte să-i ştiu numele şi renumele, Tim LaHaye mi-a tulburat existenţa cu filmele ce au ieşit din romanele sale (seria Left Behind). Îmi amintesc că vreo două pelicule mi-au bântuit adolescenţa cu spăimoase viziuni apocaliptice. Neavând altă „sursă de informare”, am cam luat de bune ideile filmelor. Abia recent am realizat ce industrie poartă actualmente în spinare şi în vârful peniţei – ori în tastatură – autorul american. Între timp, atât fricile cât şi interesul pentru aceste viziuni de sfârşit mi s-au diminuat considerabil.

Din pricini profesionale, am fost nevoit, de curând, să iau din nou contact cu perspectiva lui LaHaye şi să mă îngrozesc, pe alocuri, câtă pasiune, câtă virulenţă şi câte şi mai câte se adună în jurul unor interpretări care, în marea lor majoritate, se vor dovedi mincinoase sau măcar inutile. Editura Cartea Creştină urmează să publice cartea Codul Apocalipsei de Hank Hanegraaff. Trebuie să spun că, dacă nu era nevoie să o citesc, probabil că n-aş fi dat niciodată banii pe ea, iar de citit, sunt minime şansele s-o fi citit. Acum că am făcut-o însă, n-aş putea zice că îmi pare rău.

Probabil că pentru cei deosebit de preocupaţi de sfârşitul vremurilor, lectura acestei cărţi se impune cu necesitate. Ca să nu mai lungesc vorba, divulg poziţia pe care se situează Hanegraaff: se opune făţiş şi cu multe probe teologiei implicite şi explicite a lui Tim LaHaye&co. Habar nu am câţi adepţi o fi strâns între timp Supravieţuitorii şi nici câţi dintre aceştia sunt români.

Una dintre tezele – argumentate în Codul Apocalipsei – ce strică multe teorii despre sfârşitul vremurilor este aceea că mesajele apocaliptice din Noul Testament (Matei 16, 24,… 1 Tesaloniceni, Apocalipsa) i-au avut ca destinatari pe creştinii din secolul I. Prin urmare, aceste oracole s-au împlinit deja, măcar în parte, în primul veac. Toate subiectele fierbinţi ale actualităţii – de la cipurile biometrice la apariţia îngrozitorului Anticrist – îşi pierd astfel din atractivitate şi sustenabilitate. Faptul că ele s-au împlinit însă în generaţia apostolilor nu înseamnă că n-ar putea să anunţe – tipologic – şi alte evenimente care stau să se întâmple. Cu toate acestea, miza cea mai consistentă a disputelor escatologice este subminată odată acceptate idei precum aceea că, de pildă, Nero era fiara (numele lui întrunind condiţiile numerice necesare: 666!).

Citește mai mult »

Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.