Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Reclame

Cea mai importantă știre a toamnei

Nu autodenunțul lui Turcescu e cea mai importantă știre a toamnei. Nici faptul că avem alegeri prezidențiale – erau prevăzute pentru acum și era previzibil că se vor înfrunta reprezentanții PSD și ACL. Nici arestarea unor mari corupți nu e cine știe ce.

În opinia mea, știrea toamnei (ba chiar una dintre cele mai importante din ultimii ani) e aceea că CEDO obligă România să reia cercetările în cazul mineriadei din iunie 1990. Iată cum sună o parte din textul deciziei:

„toate dovezile din acest caz indică existenţa elementelor constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai Guvernului şi militari cu grade importante”.

De ce e important acest lucru? Pentru că vine să confirme ceea ce știam mulți: că explicația oficială a perpetuat o minciună timp de un sfert de veac. Pentru că este prilejul nesperat de a restabili un adevăr vizavi de unul din momentele cheie postdecembriste.

Orchestrată de liderii de atunci ai țării, în frunte cu Ion Iliescu (care încă girează moral, din postura de președinte de onoare, PSD-ul), mineriada din iunie și cele care i-au succedat, este, alături de morțile misterioase de după fuga lui Ceaușescu și alături de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, una dintre crimele fondatoare ale noului regim din România.

Nu e adevărat că Băsescu i-a învrăjbit pe români. Semnalul a fost dat în urmă cu 25 de ani de către FSN! Atunci protestatarii din Piața Universității au devenit „huligani”, iar minerii au fost chemați să… planteze panseluțe în scuarurile „vandalizate”.

Atunci, „spiritul muncitoresc” era opus „elementelor fasciste”, atunci niște dudui cu spirit proletar aplaudau frenetic minerii care ieșeau victorioși din București, după ce snopiseră tot ce li se părea că aduce a figură de student sau intelectual (se vânau bărbi, ochelari, plete etc.).Citește mai mult »

Adevăratul războinic… al luminii(!?)

Sau: să nu uităm de mineriade…

Dacă admitem că lumina adevărată vine de la… Răsărit, atunci adevăratul războinic nu e Becali. El, sărmanul, jubilează și se simte ca Sf. Gheorghe când câștigă Steaua, când ia niște procente infime la alegeri, când dansează pe Maybach.

Însă adevăratul războinic e Iliescu. Fiindcă el a făcut tot ce a fost necesar să își păstreze puterea. Dacă unii s-au dovedit prea încăpățânați, n-a pregatat ca, prin intermediul „pârghiilor” pe care le-a avut la dispoziție, să-i înlăture chiar și fizic. Așa au pățit Ceaușescu, o parte dintre revoluționarii de după 21 decembrie, cei de la Târgu-Mureș (când Iliescu a moșit SRI-ul, ca să nu moară de foame foștii securiști). Pe cei care protestau în Piața Universității i-a etichetat huligani și a chemat minerii să-i „vindece” de huliganism.

Cristian Pațurcă, cel ce a scris și a cântat imnul huliganilor din Piața Universității, a avut un traseu simbolic pentru oponenții lui Iliescu. Nu spun că Iliescu i-ar fi trasat destinul. Nu, dar e de remarcat cum fostul „huligan” anticomunist s-a stins devreme, după ce a pierdut lupta cu tuberculoza, în vreme ce bătrânul comunist reformat e încă bine mersi.

E bine că omul încă-i sănătos, însă e nasol că amintirile nu-l chinuiesc. Nu oficial, în orice caz. Iar acum, dacă toate au trecut și s-au cam prescris, își permite să fie și generos, ca un mare învingător. S-a întâlnit la un moment dat cu Pațurcă, dar pe când acesta nu mai reprezenta nimic mai mult decât o amintire palidă a unor evenimente uitate. L-a primit pe rege în țară abia când a fost sigur că nu-i mai poate pricinui necazuri. Ba chair se arată cordial cu Majestatea-Sa, ca între foști „șefi de stat”.

Studenții și protestatarii din Piața Universități fie au luat calea străinătății, fie s-au înfipt în sistemul al cărui artizan suprem tot Iliescu e, dimpreună cu FSN-ul lui credincios. Mai sunt și dintre cei care au rămas pe dinafară, sastisiți și înăcriți. Sau cel puțin resemnați.

N-aș vrea să las să se înțeleagă că aș avea ceva cu persoana lui Iliescu. Dimpotrivă, mi-e chiar simpatic uneori. Însă el e exponentul prin care denumim tot comunismul travestit care s-a instaurat în locul comunismului manifest, explicit de dinainte de 1989. Iliescu e numele generic și tartorul sub care s-a produs redistribuirea de forțe.

El poartă o vină morală certă, chiar dacă vinile penale s-ar putea să revină altora. El știa exact ce se întâmplă și știe și în prezent. Însă mereu aduce vorba despre altceva. Când nu-ți asumi nimic din tot răul petrecut sub oblăduirea ta, când Justiția nu e încurajată să facă dreptate și curățenie în mizerii, nu se poate spune că ești inocent și imaculat.

Tot Pațurcă l-a descris cel mai bine în Măi, animalule (faceți abstracție de „ilustrații”):

Minerii și aplaudacii

Celebrând realizările minerilor (screen-shot)

Mi-am făcut un nărav (e deja al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am repetat. Scriu dintr-un soi de încăpățânare de a nu uita istoria recentă, răul făcut altora (ei sunt singurii în drept să-l ierte), reperele unei istorii subiective.

Reiau foarte pe scurt istoria. În 1990, la scurtă vreme după alegerea demagogului Iliescu (care declarase în vremea „revoluției” că nu va lua parte la alegeri) în fruntea țării, Piața Universității a fost ocupată de protestatari anticomuniști. La chemarea lui Iliescu, în București au sosit mai multe trenuri cu mineri din Valea Jiului. Aceștia au năvălit în Piață și au căsăpit pe cine au prins (mai ales dacă prezenta semnalmente mai „intelectuale”: barbă, plete, ochelari).

Mineriada respectivă n-a fost singura, ci se înscrie într-o suită de incidente cu mineri ai căror instigatori și autori morali au fost acoliții lui Iliescu din perioada ianuarie-iunie 1990. Au urmat însă și replici, minerii profitând de girul tacit al autorităților și forțând demisia guvernului Roman. Evenimentele au rămas neelucidate cu largul concurs al actualului PSD și al procurorului Dan Voinea. Recent, Asociția Victimelor Mineriadelor a cerut redeschiderea dosarelor trecute în uitare.Citește mai mult »

Întrebați-l de mineriadă

Cum „pe cine”? Pe Iliescu, desigur. Să nu scape nici anul ăsta neîntrebat. Poate îi iese din cap ideea că o să intre în istorie imaculat ca o fecioară politică. Din câte am înțeles eu, aceasta e miza lui cea mare: să fie primit în compania selectă a personalităților mitologizate ale istoriei naționale.

Dacă Iliescu n-ar fi liber-cugetător – adică: dacă eu cred în Moscova, ce vă doare pe voi capu’? –, sunt convins că s-ar aștepta ca, după „adormire”, să fie sanctificat. Dacă nu la nivel național – fiindcă patriarhul lui fidel l-a trădat și a plecat mai repede la cele veșnice – atunci măcar în câteva gubernii, pardon, județe. Iar niște babe pioase să treacă cu trei trandafiri sub braț să-i sărute cucernic icoana din care le va zâmbi (cum altfel?) chipul său trans-/des-figurat.

Întrebați-l cine a chemat minerii și el vă va întreba cine v-a „instigat”. Căci Iliescu nu poate concepe că un om ar putea să-și folosească creierul din dotare și să ajungă la concluzia că are ceva să-i reproșeze lui, personajul providențial al Revoluției Române. De altă parte, el mai știe că de la un anumit nivel în jos, se gândește numai la comandă de partid și de stat.

Întrebați-l câți au murit în acea perioadă și vă va întreba unde ați fost dumneavoastră în zilele respective. Altfel spus, de ce nu ați fost în piață să încasați niște toiege minerești. Cu dragoste, ca bătaia de la mama de-acasă. A, erați prea tânăr? Atunci ce vorbești, mucosule? Nu contează ce spui, ci cu câți ani te poți legitima în fața „venerabilului”.Citește mai mult »

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).Citește mai mult »