Copiii din ziua de azi nu mai citesc…

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Era o vorbă „dacă aș avea câte o sută de lei pentru fiecare dată când am auzit asta…”, atunci aș huzuri. Se potrivește de minune și pentru dățile în care am auzit (într-o formă sau alta) despre „dezinteresul elevilor față de lectură”.

Chiar dacă nu e în avantajul meu, mă văd silit să recunosc că nu sunt chiar surprins că elevii nu mai vor să citească. E ușor să constatăm că sunt dezinteresați (nu toți!), dar hai să răsturnăm puțin enunțul și să vedem ce motive ar avea să fie interesați.

Primul gând care îmi vine în minte este următorul: oare i-o fi educat cineva să citească? Nu știu cine: școala, părinții, bunicii – nici nu mă interesează să culpabilizez pe cineva. Și nu mă refer doar la educație din aia cu bâta și cu nota, ci prin exemplul personal, prin ademenire spre lectură, prin situarea lecturii într-o perspectivă mai amplă a vieții. Mi se pare un prim prag necesar al chestiunii, căci măcar așa știm cum stăm fiecare pentru discuția care urmează.

Iată câteva întrebări ajutătoare pe care m-am gândit să le ridic (și voi încerca și niște răspunsuri): de ce ar merita să citească?; ce să citească?; cum să citească?; când să citească?

De ce merită să citești? Hmmm. Nu cred că pot da un răspuns convingător la această întrebare (atâta vreme cât criteriile cele mai de preț sunt eficiența imediată și profitul maximalizat). Dar cine a ajuns să-și pună întrebarea la modul serios înseamnă că deja are o anumită atracție spre citit, dar nu știe la ce îi folosește și dacă să se lase furat de această preocupare. Mă agăț de acest firav cârlig și spun că merită să citești ca să nu rămâi prost (și să nu ți se atrofieze creierul). Este o condiție doar necesară, nu și suficientă.

E drept că societatea (prin modelele stupide pe care le cultivă) pare să spună altceva, dar cocalarii și pițipoancele sunt în ediție extrem de limitată, iar cei mai mulți oameni din țara asta își câștigă existența din niște profesii ce au presupus documentare (deci și citit). Chiar și la „coada vacii” de-ai vrea să stai, nu mai poți fi analfabet, dacă vrei să trăiești cât de cât decent. Încă nu s-a inventat altă metodă pentru însușirea anumitor cunoștințe decât cititul.

Ce să citești? Ei bine, aici îi înțeleg pe sărmanii elevi. Să le recomanzi Calistrat Hogaș!?!? Geo Bogza – reportaje?! Zău, așa! Mori până termini o descriere d-aia…Citește mai mult »

Reclame

Sfaturi pentru părinți (6) – Cum ne școlim copiii

via: www.urbankid.ro
via: http://www.urbankid.ro

Se știe că sistemul românesc de învățământ e cangrenat, e neglijat, e la pământ etc. În ciuda statisticilor și a performanțelor unor olimpici, realitatea nu îngăduie nimănui să se iluzioneze. Stăm prost și se face extrem de puțin (sunt optimist, știu!) pentru îmbunătățirea situației.

Așa că musai să ne întrebăm cum o să ne școlim copiii. Întrebarea își pierde din stringență pentru cei care au deja copii prin liceu sau în facultate. Dar pentru ceilalți, problema se pune din ce în ce mai acut și mai complex.

Ca fost profesor de română cu mărturisite simpatii pentru gramatică, înțeleg prea bine (din puținul pe care-l aflu conjunctural) că manualele încep să conțină din ce în ce mai multe aberații, că dascălii se întrec în a comite gafe din nevoia de a se ridica la o ștachetă de excelență ce nu există decât în mintea unor așa-ziși evaluatori (pentru care contează dosarul și hârțoaga), însă contrazisă de realități.

Cum problematica învățământului și soluțiile pentru situația actuală sunt chestiuni care mă depășesc, mă voi mărgini să îmi frământ neuronii cu deciziile pe care trebuie să le ia un părinte pentru copilul său.

Am văzut că e un curent de opinie care promovează homeschooling-ul ca alternativă la sistemul instituționalizat. Mă declar sceptic. N-am cunoscut personal încă un caz de elev școlit acasă cu succes incontestabil. Vorbim de România, nu de poveștile de succes de la alții.

Ce știu însă foarte sigur e că pentru homeschool e nevoie de 1) un părinte care să poată sta acasă permanent 2) un nivel de pregătire foarte bun al părintelui dascăl 3) o formație cvasi-enciclopedică a unui singur individ sau a câtorva.

Decurge repede din aceste necesități că, pentru a putea școli copiii acasă, e nevoie de un părinte care să câștige binișor – asta dacă nu cumva renunță la oraș și se retrage la țară, să lucreze pământul. Dar, ca unul care știe ce înseamnă munca în agricultură, opinez că e foarte improbabil ca un agricultor cu normă întreagă să aibă timp și de homeschooling.

Dacă luăm o familie obișnuită, sunt destul de mici șansele ca unul dintre părinți să fie atât de bine plătit încât să se poată descurca toți ai casei dintr-un singur salariu. Tot într-o familie obișnuită, dacă părinții n-au absolvit cine știe ce școli și n-au fost vreodată premianți sau măcar sârguincioși, șansele lor de a preda gramatică, matematică, chimie sau fizică sunt practic nule.

Materialele pentru homeschooling sunt în engleză, așa că prezintă o foarte slabă contextualizare geografică și culturală. De nivelul materialelor prefer să nu mă leg, dar am văzut manuale de biologie sau geografie în care era mai important să se facă propagandă religioasă decât știință (exact imaginea în oglindă a propagandei darwiniste).Citește mai mult »

La ce-mi folosește mie…?

via freshnerd.com

Am auzit de multe ori această întrebare pusă în legătură cu diverse materii studiate în școală. Am pus-o și eu în vremea când gândeam mai puțin și mai pătimaș. Răspunsul scurt e: la nimic. Dacă întrebarea se referă la beneficii concrete sau la un profit material, probabil că majoritatea lucrurilor chestionate în acest fel nu folosesc la nimic.

La ce folosește să studiezi Procesul de Kafka? La nimic! La ce folosește să știi formula apei? La nimic! La ce folosește să știi câți ani a domnit Ștefan cel Mare? La nimic! Toate astea pot fi folosite pentru a face paradă de cultura ta generală și poate te ajută să impresionezi niște fete sau niște pretendenți. În rest, nu folosesc la nimic.

Dar exact același lucru l-ar putea spune, dacă ar fi în stare, și urangutanii, și lăcustele, și sconcșii, și parameciul. Or, din câte înțeleg eu, noi ne distingem de regnul vecin (inferior) și prin această capacitate de a face lucruri fără să urmărim un beneficiu sau o necesitate fiziologică.

Așadar, răspunsul mai lung la întrebarea „la ce-mi folosește mie…?” ar putea fi formulat astfel: să te diferențieze de necuvântătoare. Dacă ăsta nu vi se pare un argument suficient, mai am câteva.Citește mai mult »

Profesorul de religie

Imagine preluată de pe http://schlissellaw.wordpress.com

Nu pot garanta că el este protagonistul întâmplării pe care vreau s-o relatez. Însă azi l-am reîntâlnit și avea aceeași privire tăioasă, aceeași barbă tunsă scurt, aceeași statură impunătoare. Doar că era ceva mai veștejit după trecerea anilor. Să tot fi trecut 15 ani și mai bine.

Eram elev în gimnaziu la una dintre școlile din centrul urbei. Zburdalnici – dar nu foarte zurbagii –, băieții băteam mingea în curtea școlii de câte ori aveam prilejul. Asta făceam și în ziua cu pricina. De pe marginea terenului cineva dădu însă de veste că vine profu’ de religie. Ortodoxă.

Atunci, un coleg din familie de penticostali începu un „aliluia” sau un „Doamne miluește”. Voia să-i ia peste picior pe colegii ortodocși. Nenorocirea lui a fost însă că un ins auzi „blasfemia”. Se repezi la colegul nostru, îl luă la rost foarte aspru, iar apoi îi arse vreo două scatoalce de abia mai reușea Iosif săracu’ să-și rețină lacrimile. Nu sunt convins că a înțeles nici măcar de ce s-a abătut asupra lui prăpădenia.

A rămas cu zâmbetul înghețat pe față, rușinat, privind tâmp și bodogănind neputincios. Privirea tăioasă îl fixa însă amenițător, deși proful de religie – el îl pălmuise – se îndepărta cu oastea lui pravoslavnică. Și noi, ceilalți copii din familii de „sectanți”, priveam stingheri așteptând ca beleaua să se abată și asupra noastră, nediferențiat. Nu știam dacă să râdem de confratele la ananghie sau să ne ținem cât mai la distanță de scena agresiunii.Citește mai mult »

Învățământul ca spectacol tv

Am asistat la câteva secvenţe televizate în care „expertul” pedagog Florin Călinescu îi furniza ministrei – nu vă scandalizaţi, că ş-aşa nu interesează pe nimeni dacă declinăm substantivul şi la fenimin – Andronescu soluţii practice pentru piciorul de lemn al învăţământului. Posesorul unei capacităţi unice de a domina – uneori – discuţiile prin gabarit verbal şi prin bădărănie, Călinescu ţinea piept şi nătângilor profesori, şi suavei ministre, şi moderatoarei, exhibând o înţelepciune incontestabilă şi devenind singur apărător al dreptei credinţe didactice. Cel puţin aşa lăsa se să înţeleagă.

Îmi amintesc de o ediţie a emisiunii „Chestiunea zilei” la care invitatul lui Călinesc era H.-R. Patapievici. Vorbind despre doctoratul său în fizică, Patapievici făcea elogiul unui profesor care, când a văzut o fisură prin care ţâşnea un firicel de apă din calorifer, s-a gândit imediat care ar fi formula care să descrie mişcarea jetului de apă. Cu o grosolănie absolut gratuită – motivată probabil doar de rating-ul emisiunii şi de menţinerea unui anumit public în faţa ecranului – Călinescu a găsit cu cale să remarce că atunci când vede un calorifer, singurul lucru care îi vine în minte ar fi cum să înghesuie o femeie lângă respectivul obiect. [Trebuia să pun vreu cerculeţ roşu sau triunghi, oare, pentru acest text?]

Nu degeaba am pomenit acest episod penibil şi derizoriu, de altfel. Aceeaşi atitudine ştregăresc-mitocănească o dovedea invitatul şi la emisiunea care m-a determinat să fac vorbire despre învăţământ. Nu că aş avea eu neapărat soluţii, dar măcar din experienţa proprie şi tot aş putea face nişte observaţii marginale. Prioritar era, în viziunea lui Călinescu, să li se dea dreptate elevilor, să fie lăsaţi să-şi aleagă materiile care le plac în programă. O idee cum nu se poate mai interesantă. Se pare că în zilele noastre oricine e suficient de capabil încât să-şi calibreze singur nevoile şi resursele. Nu ştiu dacă inteligenţa nativă sau „progresul” umanităţii ne-a înzestrat cu abilitatea de a nu mai avea nevoie de îndrumare în ce priveşte curriculumul pe care urmează să-l parcurgem.

Citește mai mult »