De ce-mi place Bono

 

By David Shankbone (detalii)
By David Shankbone (detalii)

Pentru că vorbește cu nonșalanță despre credința lui. Creștină! Inclusiv în publicații seculare. Și face asta fără eufemisme, chiar dacă unii (vezi CNN!) vor să scoată cu totul astfel de referințe din biografia lui.

Pentru că donează bani cu grămadă pentru diverse cauze umanitare. (Și cine sunt eu să judec dacă o face din dragoste creștinească sau e doar un mare filantrop ce vânează slavă deșartă?)

Pentru că se perindă cu dezinvoltură printre potențații planetei, apărându-și cauzele fără inhibiții sau complexe, vorbind despre ele oriunde și oricând. Și adesea îi eclipsează cu aparația lui.

Pentru că este un strateg și un diplomat care știe că una dintre cele mai importante calități ale sale trebuie să fie perseverența, iar el e dispus să aștepte și să insiste, și asta dă roade importante pe termen lung.

Pentru că nu se sinchisește cu ce ideologie este asociat, atâta vreme cât reușește să își ducă la îndeplinire obiectivele, iar singura ideologie care-i poate fi atribuită e cea a „samariteanului milostiv”.

Pentru că își folosește abil uriașul capital de imagine ca să ia bani de unde sunt în exces, ca să-i ducă acolo unde e nevoie de ei.

Pentru că a luptat, cu armele lui, pentru împăcarea protestanților cu catolicii din Irlanda de Nord.

Pentru că e în stare să cânte live și să improvizeze oricând e nevoie.

Pentru că preferă mereu să nu vorbească prea mult despre zgârcenia celor care dețin milioanele, ci să aprecieze fiecare gest mărunt de bunăvoință.

Pentru că este mereu o prezență tonică în aparițiile sale publice.

Pentru că are capacitatea să-și schimbe punctele de vedere chiar cu privire la chestiuni esențiale ale activității sale, cum ar fi relația dintre sărăcie și capitalism.

Pentru că acceptă distincțiile și premiile care i se oferă, profitând de prestigiul pe care i-l aduc și reinvestindu-l în acțiunile sale umanitare.

Pentru că eu cred că un creștin în postura lui cam asta poate face: să ajute cât poate și să atragă atenția asupra unor probleme, chiar cu riscul de a greși sau de a fi răstălmăcit.

Pentru că îi incomodează și enervează pe dogmatiștii din toate taberele, însă e prea vizibil ca să poată fi ignorat.

Pentru că e o apariție stridentă și extravagantă, care ți se lipește de retină, fapt ce contribuie la eficacitatea cu care mesajele sale ajung la destinatari.

Pentru că e din Dublin, la fel ca un alt irlandez celebru pe care-l citește și apreciează: C.S. Lewis.  (Later edit: Natan are dreptate, Lewis nu-i din Dublin 🙂 )

Pentru că e căsătorit cu aceeași femeie de peste 30 de ani.

PS: Acum aștept comentarii în care să mi se dovedească, fără putință de tăgadă, că, „potrivit Bibliei”, Bono nu este mântuit și că muzica rock nu poate fi „creștină”.

Și, pe lângă asta, aștept ca Voicu să-mi ofere gratis cartea despre U2 pe care a publicat-o la Aqua Forte, fiindcă tocmai i-am făcut reclamă. 🙂 Deși, cred că mai bine o cumpăr, la cât de prost merg lucrurile în branșa asta. 😉

U2

Reclame

Personalități de sărbătorit în 2014 (1)

 

Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)
Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)

Lista asta are un pronunțat caracter subiectiv. Dar reprezintă și un pretext pentru a citi câte ceva de/despre aceste personaje care au lăsat o urmă în istorie prin ceea ce au făcut (sau, uneori, au refuzat să facă). Alegerea numelor îmi aparține, iar lista finală e surprinzător de lungă.

1. Fratele Laurențiu al Învierii (1614 – 1691): 400 de ani de la naștere. A scris una dintre cele mai frumoase cărți de spiritualitate creștină. El se ocupa de bucătărie într-o mănăstire carmelită din Paris. Deși catolic credincios, nu a fost călugăr. Însă voia ca, în condițiile date, să se apropie de Dumnezeu. Rezultatul acestei dorințe este consemnat în cartea Viața cu Dumnezeu (titlul vechi: Practicarea prezenței lui Dumnezeu), ce reprezintă un manual de spiritualitate pentru oameni ocupați.

2. Antonie de Suroj (1914 – 2003): 100 de ani de la naștere. Abia când am descoperit cartea Școala rugăciunii am reușit să văd această îndeletnicire spirituală cu alți ochi decât eram obișnuit din educația aluvionară pe care o acumulasem în mediul evanghelic. A fost un gură de aer proaspăt și cu totul inedit. Merită!

3. G.K. Chesterton (1874 – 1936): 140 de ani de la naștere. Scriitor catolic și autorul câtorva cărți de referință: Ortodoxia, Everlasting Man, Heretics etc. Consider că Ortodoxia e o lectură obligatorie pentru orice creștin.

4. George MacDonald (1824 – 1905): 190 de ani de la naștere. Pastor protestant, antemergător al literaturii fantasy, precurs al lui J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. Mi-aș dori să am răgazul să citesc câte ceva din Unspoken Sermons, care au stat la baza unei antologii întocmite de C.S. Lewis. În românește i s-a tradus Prințesa și goblinii.

5. Augustin de Hippona (354 – 430): 1660 de ani de la naștere. Nu mă pot lăuda cu lecturi prea consistente din Augustin. Dar e cert că-i atât de mare încât nu se poate face teologie fără a-l pomeni. Până și Luther era, înainte să devină reformator, călugăr augustinian. Măcar Confesiunile tot ar trebui citite și de către nespecialiști.

6. Origen (184/185 – 253/254): probabil 1830 de ani de la naștere și 1760 de la moarte. A fost cel mai strălucit reprezentant al școlii catehetice de la Alexandria. Din pricina prostului renume de care s-a bucurat Origen și origenismul, cred că e foarte greu de estimat impactul pe care l-a avut asupra Tradiției Bisericii. În orice caz, am găsit de mai multe ori în scrieri recente ideea că Origen merită și trebuie reevaluat. Rețin din viața lui dorința arzătoare de a fi considerat vrednic de martiraj și durerea că nu avea parte de așa ceva. Totuși, se pare că moartea i s-a tras de la torturile suferite în timpul persecuției lui Decimus.

7. Toma din Aquino (1225 – 1274): 740 de ani de la moarte. Am citit că, cu doar vreo câteva săptămâni înainte de moarte, Toma a avut parte de o experiență mistică în urma căreia a ajuns să considere că toată opera lui teologică – fundamentală pentru Biserica Catolică – reprezintă niște „paie”. N-a mai apucat să scrie și altceva. În românește s-a tradus puțin, dar e în lucru Summa theologica.

8. Jean Calvin (1509 – 1564): 450 de la moarte. Nu-s deloc fan al calvinismului, dar, aproape de fiecare dată când am citit direct din scrierile lui Calvin, calvinismul mi s-a părut o interpretare adesea abuzivă a teologiei sale. Totuși, sunt câteva elemente care mi-l fac oricum mai antipatic decât, să zicem, Luther. Dar Calvin rămâne un reper al Reformei și orice prilej e bun pentru a-l mai răsfoi măcar o dată la câțiva ani.

9. Oswald Chambers (1874 – 1917): 140 de ani de la naștere. Chambers e unul dintre autorii care știu că sistemele raționale nu rezistă în fața realității, pentru că temelia vieții este una tragică, incoerentă, fără cursivitatea logică a discursurilor. Mi-a prins bine după cursurile de „sistematică”. Când a fost să conferețieze despre C.S. Lewis, dr. Jerry Root mi-a povestit că My Utmost For His Highest (tradusă în românește cu două titluri: Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt și Totul pentru gloria Lui) conține predici întregi din George MacDonald, pe care Chambers le copiase pentru că-i plăcuseră, iar soția lui Chambers le-a introdus în această carte de meditații zilnice, editată post-mortem, neștiind că textele nu-i aparțin, de fapt, lui Oswald.

10. Frank Laubach (1884 – 1970): 130 de ani de la naștere.

Citește mai mult »

Un anglican, o evreică și un catolic

 

2013 a fost un an în care anglicanul C.S. Lewis (1898-1963), evreica Simone Weil (1909-1943) și catolicul Gustave Thibon (1903-2001) au putut fi comemorați și rememorați, grație unor numere rotunde legate de viața lor.

Din păcate, n-am apucat să scriu despre fiecare dintre ei la vremea potrivită (e un mic regret al anului care se încheie). Cum mereu am avut impresia că există niște trăsături care-i unesc pe toți trei, în ciuda numeroaselor deosebiri dintre ei, am încercat să fac măcar un efort de sistematizare a câtorva asemănări pe care le consider deosebit de importante (lista nu e exhaustivă).

 E un gest minimal de prețuire pentru niște personaje de prim rang în gândirea creștină a secolului XX. Indiferent de eventualele afinități sau divergențe pe care, ca cititori, le putem avea cu acești autori, ei merită cunoscuți măcar prin scrierile ce sunt disponibile în limba română.

1. Curiozitate vie. Toți s-au remarcat printr-o curiozitate deosebită mai ales în ce privește cunoașterea ființei umane, dorința de a o înțelege și refuzul șabloanelor. Thibon, de pildă, a fost un autodidact care a ajuns să fie socotit filosof. C.S. Lewis a scris pe teme care nu aveau legătură directă cu specializarea lui.

2. Gratuitatea căutărilor. Simone Weil reprezintă modelul prin excelență de căutător complet dezinteresat de beneficii personale. Consemnările sale au rămas în grija lui Thibon, care s-a îngrijit ulterior să fie publicate. Pentru toți trei însă era mai important să înțeleagă și să aprofundeze, nu să obțină beneficii imediate (bani, titluri, popularitate, bani etc.) din rodul investigației lor.

3. Interesul pentru alte religii. Dacă am înțeles eu bine ceea ce am citit din scrierile lor, toți acești scriitori au privit mai degrabă cu bunăvoință mitologia păgână, considerând-o o formă de aspirație către revelația supremă a lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că ar fi promovat-o, ci o analizau ca pe o aproximare a adevărului revelat.

4. Deschiderea față de alte confesiuni creștine. Citește mai mult »

Darul lui Dumnezeu – poem de F.M. Dostoievski

Nașterea Domnului - Andrei Rubliev (sursa)

Nu știam că Dostoievski ar fi scris așa ceva! Am preluat integral textul de pe pagina de facebook Fyodor Dostoevsky.

An angel-child on Christmas Eve
Did God send to the world.
„As you walk among the pines,”
He said and then he smiled,
„Do cut a tree and, in my name,
Do give it to the kindest
And the sweetest child on earth.”
The angel-child was puzzled deep:
„Whom shall I give it to?
How shall I know which of the babes
Has earned the prize of our Lord’s grace?”
„You’ll know,” was all God said,
And the Heavenly Host did part.
The moon stood high and lit the road
That led into the city.
The air was full of happy song,
Joy awaited every child…
So with the tree upon his back
The cheerful angel boldly strode.
Now, take a look in every window:
What cheer in every room!
Christmas trees all burning bright
As they do on Yuletide night.
The angel now began to rush
And made his way from home to home,
So as to find that special one
Who would receive God’s gift.Citește mai mult »

Trei într-o… soartă

Photo by Getty (2); Corbis (sursa)
Photo by Getty (2); Corbis (sursa)

Pe 22 noiembrie mureau JFK (dar asta aproape sigur știți deja), Aldous Huxley și C.S. Lewis. Din princina circumstanțelor în care s-a petrecut din viață cel dintâi – ca urmare a unui asasinat nici azi lămurit pe deplin – decesele celorlalți doi au fost sortite să rămână în umbră.

După câte am citit de și despre C.S. Lewis, nu cred că l-ar deranja această discreție impusă. Cât despre Huxley, nu știu ce să vă spui. Cred că era suficient de lucid încât să își asume soarta – oricum, viața n-a fost prea blândă cu el.

E interesant de observat că, la nivel mediatic, JFK este mult deasupra celorlalți doi – care nu erau niște fitecine –, dar, dacă ar trebui să numesc ceva semnificativ legat de numele lui, cred că nu pot stoarce din memorie altceva decât criza rachetelor din Cuba. Așadar, probabil că lui Kennedy i se datorează (nu în totalitate, fără-ndoială), faptul că nu s-a ajuns la un al III-lea război mondial. În rest, mult mai populară e presupusa (ori dovedita?) relație cu Marlyn a lui JFK.

Este totuși un lucru despre care se vorbește mai puțin. După ce rușii au ieșit în spațiu în anii ’50 (celebra Laika a zburat în 1957) și chiar cu echipaj umane (Gagarin, în 1961), Kenedy a ținut un discurs prin care a dat un imbold deosebit învățământului tehnic (ingineria de vârf) în America și care a culminat cu trimiterea primei navete pe Lună (Armstrong, 1969). Și de la el ne-a rămas impresia că științele exacte și creierele de la NASA ar fi superioare celor din domeniile umaniste.

Despre Huxley se spune că a fost unul dintre părinții spirituali ai mișcărilor din anii ’60. Celebritatea i-a asigurat-o însă utopia neagră Minunata lume nouă și completarea survenită la vreo 30 și ceva de ani, scrisă sub formă de eseuri, Reîntoarcerea la minunata lume nouă, unde apar și niște sugestii de soluții.

Avea dreptate Huxley când spunea că el a văzut mai departe decât Orwell, care anticipase doar sistemele totalitare. Huxley a anticipat vremurile noastre și câteva dintre problemele ei fundamentale: uniformizarea, suprapopularea, controlul etc.

Recunosc însă că cel mai atașat sunt de C.S. Lewis și asta nu doar pentru faptul că e creștin. Ci și pentru că, ori de câte ori l-am citit, am fost silit să privesc lumea dintr-o altă perspectivă. Și acest imperativ se permanentizează, obligând cititorul atent să evalueze mereu realitatea și dintr-un alt punct de vedere decât era obișnuit.Citește mai mult »

„Și-a iubit Dostoievski soția?” și alte întrebări despre Dostoievski

Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski - Vasili Perov (sursa)
Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski – Vasili Perov (sursa)

Cu prilejul zilei de naștere a lui Dostoievski (11 noiembrie), Russia Beyond the Headlines a invitat-o pe Ludmila Saraskina, specialistă în opera dostoievskiană, să răspundă la întrebările cititorilor despre marele scriitor rus.

„Și-a iubit Dostoievski soția?”, „A făcut Dostoievski studii de psihologie clinică?”, „I-a citit Dostoievki pe Părinții Bisericii?”, „S-a vindecat Dostoievski vreodată de patima jocurilor de noroc?”, „Cu ce carte a lui Dostoievski ar trebui să încep să-l citesc?” – plus încă vreo 20 de întrebări cu răspunsuri foarte directe și concise. Rezultatul a fost reunit sub titlul „Tot ce ați vrut să știți despre Dostoievski”. Citiți aici (în engleză).

Este îndoiala un păcat? Răspunsul lui Calvin

 

Hendrick  ter Brugghen - Necredința Sf. Toma (sursa)
Hendrick ter Brugghen – Necredința Sf. Toma (sursa)

În mediul în care am crescut, cel mai adesea se insinua, dar destul de frecvent se spunea și textual, că îndoiala este un păcat. În consecință, era la mare trecere certitudinea de fier, afișată și chiar obligatorie; se impunea să nu ai vreun conflict lăuntric sau, dacă-l ai, să nu cumva să vorbești despre el. Dădea bine să ai puse toate „siguranțele” la locul lor. Nu zic că ar fi rău asta ca exercițiu intelectual, dar în ordinea realității, se pare că de îndoială nu prea putem scăpa. Alister McGrath susține că există o deosebire între certitudinea intelectuală și cea existențială.

Am descoperit, cu surprindere, la Calvin (!) – tot prin intermendiul lui McGrath –  o abordare destul de consistentă și foarte realistă a chestiunii. Mereu am avut impresia că tot ce poate fi mai rigid și mai legalist în creștinismul protestant ne vine de la Calvin – asta „grație” calviniștilor care se revendicau de la el și își justificau cu textele sale diverse dogmatisme teologice. Dar, ori de câte ori m-am dus direct la scrierile lui Calvin, am descoperit foarte multe nuanțe și o confruntare onestă cu realitatea.

Istoria se repetă și în ce privește perechea credință/îndoială, credință/necredință.

 Desigur, în timp ce susținem că credința ar trebui să fie sigură și certă, nu ne putem imagina niciun fel de certitudine care să nu fie presărată cu îndoiala și niciun fel de siguranță care să nu fie asaltată de unele temeri. Pe de altă parte, afirmăm că cei credincioși se află într-un conflict perpetuu cu propria lor necredință. Suntem departe, într-adevăr, de a așeza conștiința lor într-un repaos încărcat de pace, netulburat de niciun fel de neliniști.

 Cazul lui David (cu extrase din Psalmi), considerat un exemplu de om cu credință puternică în Dumnezeu:Citește mai mult »

Lecturi obligatorii din autori medievali

Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bernhard_von_Clairvaux_(Initiale-B).jpg
Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public)

Greg Peters, profesor la Biola University și cleric anglican, a alcăuit o listă scurtă cu autori (doar occidentali, din păcateâ!) medievali care n-ar trebui ignorați de niciun cititor care tratează „cu seriozitate cărțile, ideile și viața spirituală”.  Această listă – alcătuită din perspectiva beneficiilor pentru viața spirituală, îndeosebi – îi cuprinde pe:

1. Anselm de Canterbury (1033-1109) – s-a tradus mult din opera lui în românește, probabil mai ales scrierile de interes pentru filosofie.

2. Bernard de Clairvaux (1090-1153) – din opera acestui călugăr cistercian nu știu să se fi tradus nimic (de largă circulație) în românește.

3. Bonaventura (1217-1274) – discipol al Sf. Francisc din Assisi, tradus cu cel puțin două titluri (Viața lui Sf. Francisc și Itinerarul minții spre Dumnezeu).

4. Julian of Norwich (1342-c. 1423) – în ciuda numelui masculinizat, e vorba despre o mistică din Anglia, netradusă în românește, un personaj fascinant, care și-a consemnat „revelațiile” (showings) trăite într-un moment când era aproape să moară.

5. Dante Aligheri (c. 1265-1321) – sper că nu mai are nevoie de vreo prezentare!

6. Hildegard de Bingen (1098-1179) – am văzut câteva fragmente interesante dintr-un film recent despre viața ei, întitula Vision. Călugărița benedictină este cunoscută publicului românesc mai ales pentru interesul ei pentru medicina naturistă, dar nu știu să existe nimic tradus din scrierile ei.

7. Walter Hilton (c. 1343-1396) – un mistic despre care nu știu nimic, dar voi încerca să remediez asta.

8. Richard of St. Victor (d. 1173) – din nou, nu nume care nu-mi spune nimic, dar asta nu dovedește decât că avem de unde alege din istoria creștinimsului.

9. Thomas à Kempis (1380-1471) – un autor care ar trebui să fie foarte cunoscut creștinilor indiferent de culoare, fiindcă Imitatio Christi, cea mai celebră dintre scrierile sale, a fost publicată și de edituri catolice, și evanghelice, și ortodoxe. Sigur există în circulație măcar vreo 2 variante.

Mai multe detalii despre lista lui Greg Peters găsiți pe blogul Patheos. Merită menționat că autorul a scris, în colaborare, un ghid al scrierilor clasice de spiritualiteta destinat publicului evanghelic (Reading the Christian Spiritual Classics).

Subiecte conexe:

Oameni

Două, ba chiar trei, dintre știrile care mi-au trecut zilele astea pe sub ochi, dar n-am avut timp să le semnalez, au de-a face cu niște… oameni. Ei stabilesc niște standarde de omenie și umanitate la care te poți raporta indiferent ce convingeri ai.

Încep cu cea mai surprinzătoare, care vine din… fotbal. Dani Alves, fotbalistul ăla ce joacă la Barcelona, tatuat și cercelat, s-a oferit să îi doneze o parte din ficat prietenului său Eric Abidal, care a suferit niște operații din pricina unui cancer hepatic. Printre altele, se pare că Alves nu e străin de religie, căci are tatuat pe un braț următorul mesaj: „Dumnezeu e judecătorul meu”, adică traducerea numelui său din ebraică. Dincolo de aceasta însă, rămâne faptul că există un om dispus să își sacrifice cariera la cel mai înalt nivel (căci ar fi greu de crezut că poate continua după o astfel de operație) pentru prietenul său. Și dacă unii ar trage concluzia că cei doi sunt gay (ceea ce nu m-ar mira deloc), tot rămâne un gest de neverosimil altruism. Nu văd ce-ar mai fi de adăugat.

A doua știre este despre Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei, care, într-o mare de agresiune, oferă o oază de libertate creștinilor persecutați în Orientul Mijlociu. Din cauza anticreștinismului fățiș, astfel de știri pătrund cu greu în Occident (eu n-am găsit nimic în românește pe google), dar vreau să remarc nu atât privilegiul de care au parte creștinii, ci mai ales atitudinea unui rege care n-are nimic de câștigat (nici acasă, nici peste hotare) de pe urma acestei atitudini binevoitoare. Sau poate că are de câștigat, dar ce să nu mai câștige și omenia, din când în când, ci doar lăcomia și interesul, ha?

A treia știre este că a decedat o „babă” (vorba lui Puric) din alea despre care ai tot povesti. Mărturisesc că nu mai țineam minte numele Marinei Chirca, dar știam despre existența acestui soi de anonimi cu principii ferme și verticalitate. Totuși, era limpede că mult mai celebra ei consăteană, Elisabeta Rizea, nu a fost nici singură, nici singura anticomunistă din rezistența îngropată în uitare. Într-un fel, ar fi și ipocrit s-o plângem acum, într-altul, e absolut obligatoriu, în măsura în care astfel de oameni duc odată cu ei niște repere morale greu de contestat. Și ne lasă în confuzia noastră cea de toate zilele. Ce găsesc absolut admirabil la acești oameni bravi este, pe lângă multe altele, capacitatea de a ierta.

Ciudată această „discreție” în care se consumă faptele remarcabile și binele ce punctează când și când actualitatea. Pe de o parte, răul e de departe mult mai mediatizat și asta nu-i o noutate, nici o surpriză. Pe de alta, oamenii îngrijorați de invazia răului și de aparenta lui victorie par mult mai interesați de un bine amplu, viitor, definitiv, decât de aceste mici dovezi grăitoare ale faptului că e suficient un bine mic, nesemnificativ, ca să submineze un imperiu de rele. Îmi asum subiectivitatea acestei interpretări. Mai bine citiți știrile.

Monahul cu doctorat în matematică – interviu

„O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.”

Matematică și Teologie

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

Parintele Ieremia - Manastirea Putna

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram…

Vezi articolul original 2.709 cuvinte mai mult

Crez ortodox – Nicolae Steinhardt

via: www.razbointrucuvant.ro
via: http://www.razbointrucuvant.ro

Cred în Sfanta Treime.

Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima, ci şi, mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mintCitește mai mult »

Richard Wurmbrand despre sărăcie

Pericolul teocrației – C.S. Lewis

 Despre lumea aceasta...

Sunt democrat pentru că eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredința o putere necontrolată asupra altora. Și, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât și pentru supuși. De aceea teocrația este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ. Dacă trebuie neapărat să avem un tiran, un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un inchizitor. Cruzimea baronului poate să ațipească uneori, lăcomia lui – să se sature la un moment dat; și, de vreme ce are o vagă conștiință a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care își confundă propria cruzime și sete de putere și de frică cu vocea lui Dumnezeu, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conștiințe, iar pornirile lui mai generoase i se par ispite. Și întrucât teocrația este cea mai rea, cu cât o formă de guvernământ este mai aproape de teocrație, cu atât e mai rea. O concepție metafizică, susținută de conducători cu forța unei religii, este un semn rău. Le interzice acestra, ca și inchizitorului, să accepte că există măcar și o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obișnuite ale moralei și conferă o validitate aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omenești obișnuite de care conducătorii sunt adesea animați, la fel ca alți oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaștem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid – ca de fapt nu poate pretinde decât cel mult că e rațional și prudent – genul de consimțământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile e un soi de beție. […]

Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice și bruște (indiferent în ce direcție), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea și poliția secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup destul de bun ca să aibă o asemenea putere. Și eu sunt oameni mânați de patimi ca ale noastre. Secretomania și disciplina din organizația lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorință de a face parte din cercul celor aleși despre care eu cred că pervertește la fel de mul ca și avariția; iar înaltele lor pretenții ideologice le fo fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcție e făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este comitetul pentru salvarea publică.

(C.S. Lewis – Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011, p. 122-124, s.m.)

Vladimir Ghika – martir al Bisericii

cotidianul.ro
cotidianul.ro

Sfântul Părinte Papa Francisc a semnat decretul prin care preotul român de confesiune catolică Vladimir Ghika (1873-1954) este declarat martir pentru credinţă. El va fi ridicat la cinstea altarelor şi va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Monseniorul Vladimir Ghika şi-a dat viaţa ca martir pentru credinţă în închisorile comuniste.

Înalt Prea Sfinţia sa Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, a declarat că acest gest al Papei Francisc este un dar deosebit pentru întreaga Biserică Catolică din România. Încă din 1991, ÎPS Ioan Robu a adresat Sfântului Scaun cererea pentru începerea Procesului în Cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului. Existau deja dovezi şi multe mărturii despre viaţa de credinţă a monseniorului şi moartea lui martirică. „Vladimir Ghika devine astfel primul martir al Bisericii locale care va fi declarat fericit de către Vatican”, a explicat Pr. Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a monseniorului.

Citiți restul articolului aici.

Papa Francisc

Papa Francisc I mediafax.ro
Papa Francisc I mediafax.ro

O bună parte din datele biografice ale lui Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, devenit Papa Francisc I, sunt disponibile pe site-urile de știri (și, cu siguranță, până în zori, jurnaliștii vor apuca să se documenteze și din alte surse decât din Wikipedia și scurta notiță biografică de pe vatican.va, la care se pare că s-au mărginit majoritatea pe seara asta).

Născut în 1936, e fiu de imigranți italieni – deci argentinian numai prin „adopție”. Este licențiat în chimie, filosofie și teologie, cu studii făcute în Argentina și Germania. Intră de timpuriu (1958) în Societatea lui Isus, ajungând superior al iezuiților din Argentina.

Ascensiunea lui în ierarhia bisericii catolice mă interesează mai puțin. Mai semnificativ mi se pare faptul că și în prezent este cunoscut printre credincioșii din Buenos Aires drept „padre Jorge”, cu toate că e cardinal de ceva vreme. De unde deduc că e un personaj fără ifose.

Cea dintâi chestiune demnă de remarcat este că papa nu e european – decât după sânge. Nu am idee ce va însemna asta, dar prima mea reacție a fost să văd în ce relații se află cu „teologia eliberării”. Se pare că se delimintează de acest curent teologic, ceea ce e bine.

Numele ales de noul papă e unul surprinzător. Bineînțeles că imediat te duce cu gândul la Francisc din Assisi. Dar mai este un Francisc, tot sfânt și tot celebru, în Biserica Catolică: este vorba despre Francisc Xavier, co-fondator (împreună cu Ignațiu de Loyola) al Societății lui Isus. De la care dintre cei doi se revendică noul papă urmează să aflăm.

Îmi vine în minte scena din filmul lui Zefirelli, când Francisc din Assisi, însoțit de câțiva frați desculți, se prezintă înaintea papei, care îi întâmpină cocoțat pe un jilț, la care se ajunge pe o scară ce pare interminabilă. Papa coboară cu dificultate și se pleacă în fața lui Francisc, cu regretul că el trebuie să rămână rob al luxului la care îl condamna funcția deținută.

Simbolic vorbind, acum Francisc a ajuns în vârf. Recunoscut pentru modestia și austeritatea în care trăiește, este destul de plauzibil ca Bergoglio să-și fi luat numele în cinstea lui „il poverelo”. Într-o epocă de mari convulsii economice, Biserica pare să transmită astfel un mesaj de sporită bunăvoință față de cei săraci, umili, vulnerabili.

Nu e deloc de neglijat acest semnal. Ar merita luat în seamă și de alte biserici, indiferent de dimensiunea lor sau de culoarea confesională.Citește mai mult »