Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și…

Publicitate

Povești în fel și chip

Așa cum se cuvine în familie, facem front comun ca să adunăm bani pentru viitorul copilului. Prin urmare, vă recomand să aruncați o privire pe blogul Tefaric și, dacă vă place oarece de pe-acolo, nu vă zgârciți la 10 lei 🙂 Fetele voastre vor aprecia cadoul.

Recunosc că nici măcar eu însumi nu mă pot lua în serios cu reclama asta, dar serios că produsele sunt de vânzare și, dacă vă plac, le puteți comanda. Mie mi se par haioase și au fost testate pe copii: au priză bună chiar și la cei mai mici.

Poate vă întrebarăți ce-i ăla „tefaric”. Ei bine, e un cuvânt de origine turcă sinonim cu giuvaer. Dar giuvaer, să fim serioși, era mult prea sobru și simandicos. Tefaric e mai șugubăț, mai zglobiu, așa ca… ceea ce găsiți pe blog. Nu puteam să-i zicem „gablonzuri”… cum ar fi sunat?

Dacă nu vreți să vă lăsați convinși, vă spun că sunt coliere tematice. Mie mi-au căzut cu tronc „Habarnam”, „Micul prinț” și „101 dalmațieni”. Fiecare colier combină culori sau elemente semnificative pentru personajul al cărui nume îl poartă. Puteți verifica pe cele două de mai sus, pe care le prefer eu.

Tot de puțină vreme, Ina și-a făcut blog și l-a populat cu povești pentru copii. Ea se ocupă de mai multă vreme de făcut povești și știu că are ambițul (admirabil!) să fie cât mai pe înțelesul celor mici – mulți avem probleme cu limbajul mult prea elevat și prețios al poveștilor pentru copii.

În condițiile în care e destul de complicat să ajungi la public printr-o carte, ideea cu blogul mi se pare foarte inspirată. Îi urez autoarei să aibă inspirație, viață cât mai lungă și să fie atentă la ortografie. Ce să fac? Nu mă pot dezbăra de cusururile profesiei…

Știu că Ina se ocupa într-o vreme – pe criză orice business merge mai greu – cu organizarea de petreceri pentru copii. Prin urmare, pe lângă povești, găsiți pe blog și idei utile pentru jocuri, jucării etc.

În jurul unor astfel de bloguri cred că se pot forma mici comunități virtuale folositoare părinților cu copii mici. Să vă fie cotrobăiala cu folos! Recapitulăm? Vizitați Punguța cu povești și Tefaric. Restul vine de la sine 😉

Șocant! Eviscerat pentru un loc de… (vezi toată știrea aici!)

Trezi iezi (de poveste)

A fost o dată (iar nu odată) o capră foarte lăptoasă, care avea trei iezi dezgheţaţi. Pe cel mare îl chema Pesedel, pe cel mijlociu Pedelel, iar pe cel mic Pecel. De fapt, acestea erau numele pe care le foloseau doar de o vreme, fiindcă acum lucrau sub acoperire. În trecut, fiecare dintre ei purtase alt nume şi avusese altă faimă prin pădure. Schimbarea se produsese nu atât de teama lupului cât pentru a năuci turma de bovine (mai precis boi şi vaci) ce păştea într-o poiană şi care furniza cu religiozitate lapte, carne şi mâncare gata rumegată pentru familia caprei. Care capră se cam făcuse ea stăpână peste întreaga moştenire forestieră, peste păşunile din orice poiană, peste stâncile ce foloseau ca turnuri de observaţie şi peste animalele pădurii.

Spre deosebire de personajul pe care-l ştiţi şi dumneavoastră din poveste, acest exemplar caprin dobândise mare influenţă în codru, încât nu prea mai purta frica lupului. Ieduţii ei de suflet aveau fiecare imunitate zootehnică garantată prin Legea Junglei adaptată la clima temperată (unde adăstau). Ba chiar, în generozitatea ei, muma s-a mai oferit să înfieze şi alţi iezi, rămaşi fără părinţi şi într-o criză identitară acută, precum: Penelel sau Udemerel.

Ce spun eu sunt mai mult zvonuri care se şuşotesc între două guri de apă băute din pârâul ce străbate pădurea sau îţi mai vin pe la urechi odată cu zgomotul de crengi rupte. Pe capră nimeni n-a văzut-o cu adevărat, dar ştie toată lumea că îşi hrăneşte odraselele cu devotament monoparental, că le apără şi că le caută în coarne ca să le ghicească viitorul. Casa ei este un fel de vizuină conspirativă de lux, care odinioară aparţinuse unui mare ban ce stăpânea pădurea. Dar adevărul este că nimeni nu ştia exact unde se află spaţiul locativ cu pricina, fiindcă iezii fuseseră văzuţi intrând sau ieşind prin diferite locuri din pădure.

Cu toate acestea, lupul cel viclean reuşi să ia urma iezişorilor zglobii şi-ntr-o bună zi se înfăţişă la uşă cu un braţ de dosare groase. Văzând pruncii caprei una ca asta, îşi închipuiră că e mama lor care le aduce, cum promisese, arborele genealogic plivit atent de buruieni şi deparazitat de licheni, muşchi sau vâsc. Îndeosebi cei doi mai mari, care aşteptau de multă vreme toate astea, se repeziră cu încântare să deschidă uşa metalică şi să concedieze corbii ce croncăneau a nenorocire. Dară cel mic, care poate că mai dăduse peste vreo umbră de lup sau moştenise o formă de nevroză freudiană ce îl făcea extrem de anxios, îi avertiză să nu care cumva să se lase cuprinşi de entuziasme şi sentimentalisme. Şi behăi de să-l audă şi musafirul nepoftit că mamă-sa n-ar fi cărat niciodată toată arhiva în spinare, ci şi-ar fi trimis slujitorii credincioşi să aducă filă cu filă, pe neobservate.

Atunci ăi mari se mirară de inteligenţa politică şi administrativă a celui de-al treilea, astfel că big-brother se declară frate de cruce cu mezinul (asta pentru că, în lipsa unui test de paternitate elocvent, ei cam suspectau că n-ar fi tocmai fraţi buni, fiindcă nu semănau: unul era alb, celălalt bălţat, iar al treilea maroniu negricios).

Cum-necum, lupul îi vrăji după ce îşi înmuie limba în lapte de junincă şi se tăvăli în iarba proaspăt rumegată. Cred că vigilenţa iezilor cam slăbise şi fiindcă îi rodea o foame de şi-ar fi mâncat grăsimile de pe labe, dacă ar fi avut, dar fiind făpturi copitate, cel mult puteau să-şi roadă cele două unghii mari, de la fiecare din cele patru picioare.

Lupul îi înşfăcă foarte încântat şi începu să-i molfăie. Dar curând rămase tare descumpănit, pentru că nu ştia unde să le caute capul, ca să-i poată devora fără să se simtă în pericol. Pesemne că iezişorii se îngrăşaseră din cale afară, datorită sedentarismului şi din princina generozităţii nătânge a bovinelor, încât erau complet dodoloţi. Plus că se dovedeau şi cam aţoşi la mestecat. Aşa că lupul îi lăsă în diformitatea lor inapetisantă şi se aruncă singur într-o groapă unde ştia că se află o capcană, sperând să-şi spintece jugulara în cădere. Din fericire, tocmai se iscase un incendiu (pare-se că a fost vorba de o mână criminală). Aşa că lupul nostru avea toate şansele să încheie onorabil şi sigur socotelile cu viaţa. Dar când credea că e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit, cineva îl apucă de ceafă cu hotărâre şi îl trânti într-un butoi cu apă. Apoi nu-şi mai aminti nimic până ce se trezi în casa caprei, stând la pat şi cu un hartan de viţel dinainte.

Făgăduindu-i acelaşi meniu pentru mulţi ani în şir, plus încă nenumărate bonusuri (cum ar fi privilegiul de a vâna fără restricţii în orice sezon), capra îşi asigură loialitatea şi serviciile lupului reeducat. Din acea zi, în pădure se instaură pacea. Doar bovinele nu pricepeau de ce poiana lor era tot mai mică, iar ele tot mai slabe şi tot mai puţine.

Mare zarvă se stârni în codri tocmai când lucrurile păreau să meargă ca unse. Pesedel şi cu Pedelel se încăierară din senin şi o ţinură într-un război precum feţi-frumoşii cu zmeii. Bag samă că ăl mijlociu (adică Pedelel) luase steroizi, că făcea cam ce voia cu ceilalţi doi şi cu frăţia lor de cruce. Capra era însă tare mândră, deşi în unele nopţi se zice că se auzea cum îşi roade copitele şi vorbeşte singură. Dar asta se poate să i se tragă de la modul de viaţă. Mândria ei venea, spun unii, din aceea că indiferent cine ar fi câştigat, tot copiii săi erau. Ba mai mult, după câteva nopţi în care toată pădurea vuia ca de furtună (cu toate că nu se clătina nicio crenguţă), iar luminile la casa caprei rămaseră aprinse (încât ciorile năvăliră sperând că-i priveghi), capra instală între doi stejari multiseculari un jeţ uriaş. Cât să-i încapă pe toţi cei trei copilaşi plini de osânză. Numi această găselniţă guvern. Pesedel se tologi în stânga, Pecel se lăfăia în mijloc, iar Pedelel îşi alese strategic un loc de centru-dreapta.

Nu-i deloc frumos să pleci urechea la bârfele pădurii, dar povestea trebuie să dea seama de toate cele întâmplate. Peremel, unul dintre copiii caprei, fu dezmoştenit. Se zvoneşte că ar fi fost născut prin fertilizare în vitro. Poate capra dezvoltase un sindrom de respingere faţă de progenitura sa mai artificială. Ce se ştie e că unele dintre bovine erau tare ataşate sentimental de acest fiu renegat. Celelalte însă îl socoteau dus cu sorcova şi, periodic, îl luau în coarne şi-l aruncau ba în pârâu, ba într-o baligă proaspătă, ba măturau cu el cărările pădurii. E foarte posibil ca toate astea să fi ucis în capră sentimentul matern şi monoparental totodată. Mângâindu-şi bărbuţa, între două năglabe de fân, şi-o fi zis că laboratorul i-a defectat zigotul, altfel n-ar fi fost ea în stare să aducă pe lume asemenea nărod. Ca să mulţumească pe toată lumea şi să aibă şi conştiinţa împăcată, îl trimise pe Peremel într-o altă casă, departe de frenezia pădurii, iar de acolo îl arăta din când în când celoralţi trei iezişori ori de câte ori nu erau cuminţi. Aşa se face că ei nu mai ieşeau din cuvântul caprei, de teama consecinţelor nefaste.