Rana

(Sursa)

știi vinovăția aceea adâncă
despre care spui că ți-au pus-o
în conștiință
biserica
educația
morala tradițională
prejudecățile intrauterine

Publicitate

Vali Sterian – Rugă

Iată cum gândeau, în pușcărie fiind, cei din categoria lui Ion Diaconescu. Versurile cântecului au fost scrise de către Corneliu Coposu – un alt „trădător de neam și țară”.

Rugă

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
Și sporeşte roua îndurării.

Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Și aşterne, peste munţi de zgură,
Liniştea, iertarea şi seninul.

Lecturi de Nobel – 2 poezii de Tomas Tranströmer

Photo © Ulla Montan

Din volumul Pagini din cartea nopții (trad. Dan Shafran, Iași, Polirom, 2003), am ales două poezii. Le-am selectat pe astea pentru că mi-au plăcut mie. Alt criteriu „estetic” n-am avut.

Cărți poștale negre

I

Agenda plină până la ultima filă, viitor incert.
Odgonul fredonează o baladă apatridă.
Ninsoare pe marea de plumb nemișcată. Umbrele
se iau la trântă pe chei.

II

La mijlocul vieții se întâmplă ca moartea să vină
și să ia omului măsura. Vizita aceasta
e uitată și viața continuă. Costumul, însă,
e cusut pe neobservate.

Arce romane

Înăuntru, în uriașa biserică romană, turiștii se înghesuiau în penumbră.
O arcadă se căsca în spatele altei arcade, și nici o viziune de ansamblu.
Flacăra câtorva lumânări pâlpâia.
Un înger fără chip m-a îmbrățișat,
șoptindu-mi prin tot trupul:
„Nu te rușina că ești om, fii mândru!
Înăuntrul tău se deschide arcadă după arcadă la infinit.
Nu vei fi niciodată gata, și așa e drept să fie.”
Orbit de lacrimi,
am fost împins în piazza înfierbântată de soare
împreună cu Mr și Mrs Jones, Domnul Tanaka și Signora Sabatini
și înăuntrul tuturor acestora se deschidea arcadă după arcadă la infinit.

George Coșbuc puțin altfel

Azi se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Coșbuc. De obicei, numele poetului se asociază în mintea celor mai mulți cu niște poezele din copilărie. Sau – pentru generațiile ceva mai în vârstă – cu celebra Noi vrem pământ, poezie confiscată de comuniști pentru uzul propagandei în lupta de clasă.

Există însă și alte poezii care favorizează această interpretare sociologizantă, căci, într-adevăr, „poetul țărănimii” (clișeu folosit adesea în relație cu Coșbuc) a manifestat o aplecare spre nefericirile de orice sorginte ale omului. Problemele acute ale perioadei în care el scria erau cea a românilor din Transilvania, războaiele și sărăcia țăranilor. Mi se pare cât se poate de firesc ca aceste teme să se regăsească în scrierile sale.

Înșir câteva dintre poemele care relevă o sensibilitatea aparte la suferința umană: Nebuna, El Zorab, Trei, Doamne, și toți trei (vedeți că nu-i vorba de 3 doamne :D), Moartea lui Fulger (din asta s-ar putea să fi auzit citate fără să știți de unde erau luate) sau Murind. Vă recomand să vă faceți timp să le citiți pe toate, căci aduc aminte de Esenin, deși nu au vigoarea, nici verva „ultimului poet cu satu-n glas”.

Dar, în cuvintele lui Coșbuc:

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.

Aș vrea să remarc însă și umorul deosebit al lui George Coșbuc, chestie despre care nu se vorbește în școală. Pe versurile de la Lordul John s-a făcut și un cântec pe care aproape sigur îl știți (chiar dacă nu știați cine e textierul). Iată-l:

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Piesă pe versurile lui Serghei Esenin. Poezia a fost publicată în 1922 (anul căsătoriei sale cu Isadora Duncan), în ciclul Corăbiile iepei, iar varianta românească de față i se datorează lui George Lesnea.

În paranteză fie spus, am încercat să mai citesc versurile lui Esenin și în alte tălmăciri (Ioanichie Olteanu, de pildă), dar parcă nu sună la fel. Poate-s eu de vină că m-am legat de o anumită traducere, dar mi-e clar că, pentru mine, Esenin sună cum zice Lesnea.

Fac și precizarea (dacă mai e necesar) că piesa e cântată de Ducu Bertzi. E ciudat că pe site-ul său nu se specifică cine sunt autorii versurilor.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

Unde sunt cei care nu mai sunt?

de Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt: