Creștinii din Siria…

Autor: Rafy (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg
Autor: Rafy (domeniu public)
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea – cărțile din această „tradiție” stau mărturie – istoria creștinismului occidental, care, după primele patru-cinci secole, în care s-au stabilit canonul și crezurile fundamentale, ignoră aproape complet nu doar tot ceea ce e la est de Ierusalim, dar și ceea ce e la est de Roma (Cairns e un nefericit exemplu în acest sens).

Îmi pare, citind autori precum Diarmaid MacCulloch și Jonathan Hill, că în această atitudine avem de-a face cu o formă de aroganță occidentală incompatibilă cu creștinismul. Seamănă mai degrabă cu convingerea etnicistă a unor evrei care uitau care le e mandatul divin, ținând minte numai partea în care se spune că ei reprezintă poporul ales.

Ca să mai subminăm puțin această idee, să luăm aminte că, de pildă, cea mai veche clădire de biserică creștină descoperită până în prezent se găsea pe vechiul teritoriu al Siriei, la Dura Europos, și datează din jurul anului 250[1].

Moștenirea creștină siriacă tradițională este împărțită în două: o ramură vestică ce este considerată monofizită (sau miafizită, la fel ca cea coptă, despre care am mai vorbit), legată de Antiohia Siriei; și o ramură estică, nestoriană sau duofizită (erezia lui Nestorie mai este cunoscută și ca dioprosopism) legată de școala de la Edesa și, pe urmă, de la Nisibi.Citește mai mult »

St. Mary Woolnoth, Londra

Dacă aș zice că biserica a fost construită după planurile arhitectului Nicholas Hawksmoor, probabil că aș stârni cel mult nedumeriri printre profani. De altfel, și eu fac parte din această cateogorie, căci nu-mi spune nimic numele acestui arhitect londonez. Tocmai de aceea mă grăbesc să adaug că biserica pe care am ales s-o prezint azi are legătură cu John Newton, autorul extrem de celebrului imn creștin Amazing Grace. Fost negustor de sclavi și un depravat fără pereche, Newton se convertește și ajunge, peste ani, pastor anglican.

http://en.wikipedia.org/wiki/File:St_mary_woolnoth_exterior.jpg

Biserica St. Mary Woolnoth a fost parohia lui John Newton vreme de aproape 30 de ani. Atitudinea ecumenică a lui Newton față de alte grupări evanghelice e suficient de notorie încât să nu mai insist asupra ei. Mai degrabă aș stărui, de data asta, pe un alt aspect demn de remarcat în activitatea sa de pastorație. Prefer să citez câteva fraze din Izvoare de spiritualitate creștină pentru a ilustra ce fel de pastor era John Newton:

Îi vizita pemembrii bisericii la locul demuncă, săracilor le împărţea bani şi mâncare şi copiilor le explica Biblia. Conducea o întâlnire de rugăciune în fiecare marţi şi ţinea prelegeri cu tematică teologică în fiecare joi, amândouă dobândind mare popularitate, iar duminica îşi invita enoriaşii la masă şi la discuţii în casa lui.

O gravură reprezentând biserica
http://london.lovesguide.com/mary_woolnoth.htm

Pe lângă asta, mai ales după ce a ajuns în Londra (înainte fusese în Olney), avea legături destul de strânse cu oameni de vază, William Wilberforce, unul dintre cei mai cunoscuți aboliționiști fiind influențat de Newton și îmboldindu-l, la rândul său, pe fostul negustor de sclavi să scrie o cărțulie despre această practică absolut inumană.

Altarul bisericii
by Steve Cadman, http://www.flickr.com/photos/stevecadman/

Actualmente, biserica St. Mary Woolnoth (în traducere liberă: Sf. Maria de lângă locul unde se cântărea lâna) se află în perimetrul City-ului londonez, nu departe de Bank of England și de Mansion House. Sub clădirea bisericii se află o stație de metrou. Deși propusă în mai multe rânduri pentru demolare, construcția a supraviețuit în mod aproape miraculos. Deși nu e o clădire care să atragă în mod deosebit prin aspect, e remarcabilă prin rezistența simbolică într-o zonă în care banul e zeu (nu e totuși singura), pe de o parte, și datorită personalităților care au gravitat în jurul ei.

Catedrala Sf. Maria din Tokyo

De fapt, ceea ce m-a determinat să aleg pentru azi o biserică japoneză e faptul că tocmai citesc cartea Tăcere, de Shusaku Endo, în care e vorba despre persecuția unor misionari catolici din sec. XVI. În carte se vorbește mult despre orașul Nagasaki (și altele mai mici de prin preajma lui), însă din catedrala de aici, devastată de bomba atomică a rămas numai peretele fațadei.

Ruinele Catedralei Sf. Maria din Nagasaki
worldwar2database.com

Prin urmare, am ales o clădire mai interesantă. Catedrala Sf. Maria (construită după proiectul arhitecului Kenzo Tange și finalizată în 1964), are, după cum se vede, o arhitectură foarte avangardistă, pentru o biserică. Ar fi interesant de văzut ce teologie are în spate o asemenea construcție, știut fiind faptul că bisericile tradiționale au niște principii teologice (nu doar implicite, ci și explicite) după care își zidesc așezămintele de cult.

Catedrala Sf. Maria (Tokyo), vedere aeriană
social8gency.com

Potrivit statisticilor, 1% din populația Japoniei se declară creștină. Majoritatea japonezilor religioși sunt fie budiști, fie șintoiști. Acest procent modest se distribuie și el între confesiuni creștine de diverse tradiții. Țin minte că prin anii  ’90, era un japonez care umbla prin bisericile evanghelice din Oradea și Cluj și cânta la chitară. Vorbea deosebit de pitoresc limba română și era foarte energic, dinamic.

handcarryonly.com

Pionierul misionarismului creștin în Japonia a fost iezuitul Francis Xavier, discipol al lui Ignațiu de Loyola, căruia i s-au alăturat ulterior călugări franciscani. Deși au înregistrat oarecare succes în zona Nagasaki și au avut parte și de zile bune, unii dintre misionari au fost martirizați de seniorii locului. Aceeași soartă au împărtășit-o și credincioși catolici japonezi.

Catedrala Sf. Maria - vedere frontală
thoughtsinperspective.com

 

Catedrala St. Pierre, Geneva (biserica lui Jean Calvin)

Trebuie să recunosc că mi se pare destul de bizară asocierea celor două stiluri (gotic și neoclasic) în structura catedralei. Probabil că și clădirea a fost predestinată să arate așa cum arată, nu? Și să transmită un mesaj anume… Mi se pare oarecum ironic, de altă parte, să poarte un nume de sfânt, ba chiar numele aceluiași sfânt pe care și-l revendică și catolicii ca prim papă. N-am idee dacă e vorba de o întâmplare sau de o chestiune premeditată.

Catedrala St. Pierre - Geneva
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

În orice caz, în această biserică a predicat bătrânul Jean Calvin timp de aproape 30 de ani. Ce vremuri mai erau pe atunci… Părintele de la care se revendică o bună parte dintre baptiși, de pildă, dar nu numai, era un personaj în stare să „ducă” vreo 3 predici pe săptămână. Nu degeaba considera că predicarea este esențială pentru liturghie. A pus în aplicare ceea ce a crezut, însă avea și capacitatea să acopere această nevoie a comunității. Nu cred că sunt prea mulți în zilele noastre care să aibă potențial similar. Deși „moda” impusă de el s-a păstrat.

Jețul lui Calvin
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

Pe lângă predicare, Calvin mai și scria comentarii biblice sau tratate teologice. Mai întreținea și corespondență. Muncă serioasă nu glumă. Reforma nu s-a făcut totuși, așa cum au reținut unii, doar cu scandaluri și războaie. A fost multă trudă teologică bine intenționată. Rezultatele sunt greu de evaluat. Dar nicio activitate umană nu este scutită de umbre.

http://en.wikipedia.org/

Clădirea catedralei a fost dezbrăcată, în secolul XVI, de către protestanți de tot ce considerau ei că ar fi nepotrivit într-o construcție cu o asemenea destinație. Ulterior, și-au mai schimbat părerea. Actuala înfățișare a căpătat-o undeva prin secolul XVIII. Într-un fel, s-ar putea spune că așa arată și creștinismul occidental, modelat de teologia catolică și protestantă. Când îl privești, nu poți să nu-i remarci bizareria. Dar a devenit un fapt…

Aș fi curios ce impresie le-a făcut această construcție cititorilor care locuiesc sau au locuit în Geneva. Sunt locuri în care simți cum istoria te copleșește. E și ăsta unul dintre ele?

Porziuncola

E foarte puțin probabil să nu fi auzit despre celebra capelă care se leagă de numele lui Francisc d’Assisi. Atunci când Dumnezeu l-a chemat să-i reclădească Biserica ce zăcea în paragină, Francisc a crezut că e vorba despre această capelă, aflată undeva în afara orașului său de baștină.

http://www.sacred-destinations.com

În prezent, după cum se știe și se vede, clădirea micuței capele a fost „înghițită” de grandioasa Basilica di Santa Maria degli Angeli. Amănuntul l-am aflat dintr-un documentar despre viața Sf. Francis. Privesc această imagine cu sentimente amestecate.

Basilica di Santa Maria degli Angeli http://en.wikipedia.org

Pe de o parte, nu pot să nu remarc discrepanța dintre viața deliberat umilă a lui Francisc – și a primilor săi adepți – și opulența bisericii care a „crescut” în jurul bisericuței de odinioară. E grăitor (poate) pentru maniera în care instituțiile religioase înțeleg să asimileze contribuțiile individuale. În ultimă instanță, scopurile de atunci, oricât de nobile, pot fi deturnate și reformulate în termeni mai proprii și mai convenabili instituției.

Pe de altă parte, privită sub unghi pozitiv, această imagine vorbește despre continuitatea care există în creștinism. Despre faptul că, deși, la vremea lui, Francisc d’Assisi a fost privit ca un excentric și chiar a avut ceva probleme cu autoritățile eclesiale, ulterior a fost apreciat, canonizat și a devenit un reper de neocolit în istoria zbuciumată a Bisericii.

viaggiscoop.it

Problemele ridicate de el sunt mereu actuale, iar soluțiile propuse, prin radicalitatea lor, stau mărturie pentru dimensiunea spirituală la care se poate ajunge în creștinism. De asemenea, când vine vorba despre vocație și asumarea ei, Francisc este o pildă greu de egalat, alături de care numai câțiva mai pot sta. Acest fapt a fost recunoscut, de altfel, foarte devreme de către Biserica Catolică prin vocea Papei Inocențiu III.

Și totuși, nu pot să nu revin la sărăcia lucie în care trăia voluntar comunitatea din jurul lui Francisc și luxul afișat chiar și de către ordinul franciscan. În acest context, îmi răsare în minte vorba pe care o spunea cineva (Denis de Rougemont, parcă) că, dacă vrei să îngropi un adevăr, nu trebuie decât să ridici o instituție în jurul lui.

Mănăstirea Sf. Antonie din Egipt (coptă)

Biserica Coptă Egipteană face parte din grupul de biserici așa-zis „necalcedoniene” sau „vechi-orientale”. Între timp s-a renunțat la denumirea de „necalcedoniene”, care implica o condamnare dogmatică implicită. Disputa teologică ce a generat despărțirea s-a iscat după Sinodul/Conciliul de la Calcedon, din 451 d. Hr. Rămâne încă neclară natura exactă a acestei dispute, dar e cert că avea legătură cu prezența celor două naturi (divină și umană) în persoana (sau ipostasul) lui Isus Cristos. Acuza monofizită nu a putut fi probată definitiv și convingător, ci se pare că a fost vorba mai degrabă de o neînțelegere terminologică.

Cruce coptă: http://en.wikipedia.org

Biserica Coptă se revendică de la predicarea evanghelistului Marcu, care ar fi întemeiat aici primele comunități creștine pe vremea lui Nero. Sub jurisdicție coptă se află în prezent și Alexandria, unde a funcționat una dintre cele mai vestite școli catehetice creștine (întemeiată de Panten, continuată de Clement Alexandrinul și de Origen) de la care ne-a rămas, grosso modo spus, interpretarea alegorică a Scripturilor.

De altfel, conducătorul Bisericii Copte poartă titlul de Papă al Alexandriei și Patriarh al întregii Africii. În prezent, această funcție este îndeplinită de Papa Shenouda III, al 117-lea papă în descendența Sf. Marcu.

Tot în arealul creștin al Bisericii Copte de azi își are originile și renumitul Pateric (egiptean – cel mai cunoscut și mai tradus), în care sunt consemnate apoftegmele monahilor care au viețuit în secolele IV-V în pustia Egiptului.

Așadar, o moștenire deosebită pentru o biserică ce numără actualmente undeva între 6 și 10 milioane de membri în Egipt, plus vreun milion în afara granițelor.

Mănăstirea Sf. Antonie este una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine, întemeiată, pare-se, la scurtă vreme după trecerea lui Antonie cel Mare la cele veșnice. Desigur că nu era încă de atunci așa cum arată azi, dar s-a păstrat cel puțin amplasamentul inițial. Așa cum era de așteptat, mănăstirea a avut o istorie zbuciumată care conține, printre altele, și un episod macabru, când, undeva prin sec. XV, toți călugării au fost asasinați de beduini într-o singură noapte, iar așezământul monahal și biblioteca au fost distruse.

sketchup.google.com

Această mănăstire se mai laudă și cu patriarhii numeroși pe care i-a dat pentru Biserica Coptă. E interesant cum a reușit să răzbească prin tumultuoasă istorie a Orientului Mijlociu și încă există într-o țară care nu se dovedește prea generoasă cu creștinii. Destul de recent au fost lansate niște apeluri la încetarea uciderii creștinilor copți.

heritage-key.com

O personalitate publică marcantă ce provine din rândul creștinilor copți este fostul secretar general al ONU, Boutros Boutros Ghali (1992-1996).

Există și o limbă coptă, despre care însă vă poate spune mai multe Alin Suciu.

Biserica de duminică (2)

Monte Cassino

http://commons.wikimedia.org/

Monte Cassino este în primul rând locul unde Sf. Benedict de Nursia a construit, în jurul anului 530 A.D., o mănăstire tocmai pe amplasamentul unui altar pagân. Abia în al doilea rând e locul unei celebre bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial (și tilul unui roman de Sven Hassel).

ashka.eu

Mănăstirea, datorită poziției strategice, n-a fost scutită de vitregiile istoriei. De-a lungul timpului a fost atacată și refăcută de mai multe ori. Cele mai recente distrugeri le-a înregistrat în Al Doilea Război Mondial, când a fost bombardată, dintr-o eroare, de către armatele aliate.

Fațada bisericii. http://commons.wikimedia.org/

Sf. Benedict a rămas celebru nu atât datorită acestei mănăstiri, cât mai ales datorită Regulii pe care a conceput-o. Această Regulă cuprinde toate rânduielile de conviețuire monahală și a căpătat popularitate grație simplității ei. Existau trei voturi (sau legăminte) pe care trebuia să le depună orice călugăr: al castității, al ascultării și al sărăciei. Sf. Benedict a adăugat însă și votul statorniciei.

Iată ce spune Sittser despre asta:

Odată ce călugării intrau într-o mănăstire – iar Benedict prevăzuse o lungă perioadă de probă, numită noviciat, ca să prevină deciziile pripite ale monahilor –, li se cerea să rămână acolo pe viaţă, fapt ce îi împiedica să alerge de la o mănăstire la alta, în funcţie de renumele aşezământului sau al abatelui. (Izvoare de spiritualitate creștină, p. 122) Dacă înlocuim „așezământ” cu „biserică” și „abate” cu „pastor”…, e?

Regula Sf. Benedict e încă folosită în multe dintre mănăstirile occidentale (fiind, de altfel, cea mai populară). Merită însă, după părerea mea, studiată de orice creștin, deoarece atinge toate chestiunile fundamentale ale viețuirii creștine.

Cu siguranță că normele prevăzute de Sf. Benedict nu se potrivesc vieții laice, însă se pot extrage multe învățăminte și principii utile din această „constituție” monahală redactată în urmă cu 1500 de ani. Ce m-a frapat când am citit-o a fost preocuparea deosebită pentru sufletul fiecărui aspirant la vocația monastică.

Biserica de duminică (1)

Mănăstirea Sf. Ecaterina, de la poalele Muntelui Sinai, este cea mai veche mănăstire creștină locuită neîntrerupt. În prezent, aparține creștinilor de rit ortodox-grec.
Cea mai cunoscută figură care a viețuit în acest așezământ creștin e Ioan Scărarul (autorul scrierii Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului), care a fost și egumenul mănăstirii ce însă nu căpătase numele Sf. Ecaterina.

Biserica „Schimbarea la Față” se remarcă, la nivel de construcție, prin turnul cu cele 9 clopote, dintre care unul din lemn.

sacred-destinations.com

În incinta mănăstirii există și o capelă construită pe locul în care se crede că ar fi fost rugul aprins din care i-a vorbit Dumnezeu lui Moise când l-a chemat să conducă poporul evreu.