Iertarea – secvențe din filmul „Demascarea”, despre „fenomenul Pitești”

http://www.evz.ro/
http://www.evz.ro/

În februarie 2011, a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, după un scenariu de Alin Mureşan, despre Fenomenul Pitești petrecut între anii 1949-1051, reeducarea având drept scop distrugerea morală a deținuților, dărâmarea întregului sistem de valori, neutralizarea voinței de libertate sau a oricărei trăiri spirituale și credințe în Dumnezeu. Se pregătea nașterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Scopul esenţial al aşa-zisei reeducări de la Piteşti a fost, după cum reiese şi din documente, şi din mărturiile victimelor, distrugerea morală a deţinuţilor, dărâmarea sistemului lor de valori. Totul pentru a face posibilă naşterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Prima etapă era „împrietenirea”, a rată intervievaţii din filmul lui Mărgineanu. „După câteva luni în care te descătuşai povestind pe cine ai mai lăsat «afară», pe cine nu ai denunţat, venea demascarea”, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţi.

„Asta era aşa-zisa demascare exterioară. Un băiat şi-a adus astfel şi tatăl, şi fratele în închisoare”, completează Gheorghe Stănică.

„Ajungeai să fabulezi, să spui despre părinţi că au fost…, despre prieteni, cunoştinţe că au fost…, despre fete că sunt depravate… La un moment dat nu mai ştiai care este adevărul. Ajungeai la contradicţii, pentru care Ţurcanu te bătea îngrozitor”, explică Purcărea. „Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că unii au recunoscut, de fapt au afirmat, că au trăit cu sora sau cu mama. Erau lucruri ce scapă minţii mele”, spune Petre Cojocaru.

Unul dintre cei care s-au transformat din victime în călău a fost Tudor Stănescu, astăzi călugăr. Iar una dintre victimele sale a fost Constantin (Tache) Rodas, care a avut însă puterea să-l ierte: „Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai ţii minte? Mă gândeam că pot să mă lovească oriunde, dar nu la cap, ca să nu înnebunesc”. Bătrânul călugăr nu-şi aminteşte, însă îşi cere iertare. Iertarea vine, neaşteptată. Pentru că torturile au fost pentru cel bătut o metodă de întărire a credinţei: „Le-am mulţumit la toţi cei care m-au bătut şi i-am întâlnit după”. Credinţa l-a ajutat şi pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască infernului, deşi la un moment dat, zice, a înnebunit: „Atâta m-au bătut că nu mai aveau ce face cu mine. Atunci m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au «botezat». Se zicea că de demascare nu puteai scăpa. Ori cedai, ori mureai. Exista însă şi a treia cale, aceea de a înnebuni. Am trăit-o eu. Câtva timp nu am mai ştiut de mine”. Într-un acces de disperare, Gelu Gheorghiu şi-a tăiat venele, ajungând astfel şi el în aşa-zisul colţ al nebunilor. „Ţin minte că a venit

Ţurcanu la mine şi mi-a zis: «Nu mori când vrei tu», spune acum Gelu Gheorghiu.

Sursele citatelor și mai multe informații, aici și aici.

Reclame

Lenin despre Stalin (și viceversa) sau despre faptul că nu orice adevăr e și mântuitor

www.history.com
http://www.history.com

Stalin despre Lenin (în 28 ianuarie 1924) – Lenin murise în 1923:

Au existat momente în istoria partidului nostru când părerea majorității sau interesele de moment ale partidului au venit în conflict cu interesele fundamentale ale proletariatului. În asemenea cazuri, Lenin, fără să stea pe gânduri, se situa cu hotărâre pe poziții principiale, împotriva majorității partidului. Mai mult, el nu se temea, în asemenea cazuri, să ia atitudine literalmente singur împotriva tuturor, socotind, după cum spunea adesea, că „politica principială este singura politică justă”. […]

Am fost captivat de puternica și invincibila ligică a discursurilor lui Lenin, o logică rece, dar care pune stăpânire pe auditor în mod temeinic, electrizându-l și cucerindu-l în întregime. […]

Clarviziunea genială, capacitatea de a sesiza repede și de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare – iată trăsătura caracteristică a lui Lenin, care l-a ajutat stabilească o strategie justă și o linie de conduită clară în momentele de cotitură ale mișcării revoluționare.

(I.V. Stalin – „Despre Lenin. Cuvântare rostită la reuniunea organizată la Kremlin de elevii școlii militare. 28 ianuarie 1924”,
în Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, București, Ed. Politică, 1958, p. 69-75 passim.)

Lenin murise doar de câteva zile, însă era țintuit la pat de aproape un an. Cu puțin timp înainte de atacul cerebral care l-a imobilizat definitiv, a scris câteva scrisori către Congresul PCUS, în care îi face un scurt portret lui Stalin. E interesant să citești aceste observații puse în lumina trăsăturilor pe care Stalin le atribuie lui Lenin. Nu de alta, dar cred că dau o imagine destul de precisă a ceea ce urma să vină peste URSS:

Principalul în problema stabilității [partidului] îl constituie asemenea membri ai C.C. ca Stalin și Troțki…

Devenind secretar general, tov. Stalin a concentrat în mâinle sale o putere nemărginită și nu sunt convins că el va ști întotdeauna să se folosească cu destulă prudență de această putere. Pe de altă parte, tov. Troțki… se distinge nu numai prin calități remarcabile. Personal, el este poate omul cel mai capabil din actualul C.C., dar este peste măsură de încrezut și se lasă antrenat de latura pur administrativă a lucrurilor.

[…]

Stalin este prea brutal și acest defect cu totul tolerabil în mediul obișnuit și în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil în funcția de secretar general. De aceea propun tovarășilor să se gândească la modalitatea de a-l muta pe Stalin din această funcție și de a numi în această funcție alt om, care în toate celelalte privințe să se deosebească de tov. Stalin numai printr-un singur avantaj, și anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios etc.

(V.I. Lenin, Documente inedite, București, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 13-14)

Se știe: Stalin a învins după ce i-a înlăturat și asasinat pe Troțki, Buharin, Zinoviev sau Kamenev. Așa cum o dovedește istoria, Lenin a avut dreptate. Asta nu-l face neapărat mai bun, ci cel mult mai lucid și mai precaut. Dar și Stalin avea dreptate când îl elogia pe Lenin. Și la ce bun?

6 mituri ridicole despre Evul Mediu

Peter Bruegel cel Bătrân
Peter Bruegel cel Bătrân

Din articolul (descoperit via Cristian Voiculescu) pe care-l puteți citi în limba engleză integral aici, am ales să traduc și să adaptez doar miturile, rămânând ca, dacă vă interesează, să citiți și explicația care spulberă mitul.

Așadar, tot ceea ce urmează să citiți sunt idei care circulă pe seama Evului Mediu, sunt acceptate pe scară largă și exploatate de media, de indivizi cu influență, dar și de oameni de rând, însă sunt în esență false.

1. Viața era cumplită și oamenii mureau tineri

De vreme ce mâncare era mizerabilă, locuințele erau mizerabile, muncile erau mizerabile și totul era mizerabil, oamenii aveau mare noroc că nu trebuiau să îndure prea mult această mizerie generalizată, pentru că trăiau cel mult vreo 35 de ani.

2. Femeile erau tratate ca vitele

Femeile trăiau sub o cumplită opresiune și tratate ca cetățeni de mâna a doua – singurele îndatoriri care le reveneau fiind să gătească, să spele și să producă prunci (la comandă) – cam ca în zonele din Afganistan controlate de talibani.

3. Toată lumea era ușă de bisericăCitește mai mult »

Invidie, minciună, nostalgie

latrecut.ro

23 august în amintirile copilăriei mele

Mare amărăciune mă încerca atunci când venea ziua de 23 august (pe vremea aceea se scria cu „A”). Era una dintre puținele zile libere în afara duminicilor – care și alea erau incerte uneori. Așa că ce putea fi mai rău decât să fii în vacanță într-o astfel de zi?

Dacă nu știți, vă spun eu ce putea fi mai rău: să locuiești la țară. Acolo unde orice zi liberă în plus e un prilej de sărbătorire prin muncă. Nici tu liber, nici tu grătare, nici tu iarbă verde. În schimb, munci agricole, dereticat în jurul casei, mers cu vitele la pășune… Lucruri nobile, nu-i vorbă, dar fără pic de iz sărbătoresc.

Știu că ardeam de curiozitate să văd o „defilare”. Nu aveam televizor, așa că nu puteam să urmăresc programul oficial. Dar știam cam ce ar trebui să se întâmple la un astfel de eveniment și eram dornic să-l văd pe viu.

Cei care erați în școală pe vremea lui Ceaușescu știți prea bine că erau plini pereții de fotografii de la paradele închinate „conducătorului iubit”. Revistele „Cutezătorii” conțineau adesea asemenea priveliști. Mi-s familiare cuvintele (gen PCR, Ceaușescu – Pace, 23 August 1944, R.S.R etc.) „scrise” din cohorte întregi de pionieri, șoimi ai patriei sau uteciști.

Vă puteți da seama, prin urmare, cât de invidios eram pe cei de la oraș care, pe lângă că aveau parte de o defilare mirobolantă, mai aveau și restul zilei libere și veneau „la iarbă verde” în sat, băteau mingea pe câmp, frigeau mici și beau bere sau brifcor, stând la soare ca reptilele.Citește mai mult »

Scurtă incursiune în istoria plagiatului la români

Rebecca Hargrove via http://www.supertechnogirl.com

Într-o carte publicată în 2004, Dan C. Mihăilescu făcea următoarele observații – care par să nu-și fi pierdut deloc actualitatea:

„Cel mai trist lucru pe care l-am aflat cu această ocazie… este cvasigenerala practică a plagiatului în lumea diplomelor noastre, de la lucrarea de licență până la examene de grad, definitivat, masterat și doctorat. Plagiatul este de mult o regulă elementară a jocului, ca șpăgile omniprezente, nepotismul, traficul de influență. Ceea ce surprinde este tocmai excepția, rară, abaterea de la normă, normaliatate «pe stil vechi», invariabil privită pieziș, ca o practică perimată, pernicioasă (s.m.).”

Dacă vă întrebați la ce „ocazie” face referire citatul, vă răspund pe dată că volumul din care citez apărea la câteva luni după scandalul plagiatului unui ministru al sănătății: Mircea Beuran (făcea parte din guvernul Năstase și a fost unul dintre medicii care l-au tratat pe fostul prim-ministru zilele trecute, după episodul cu sinuciderea ratată).

Investigația de la vremea respectivă s-a soldat cu „repunerea în drepturi a vinovatului, reprimirea în facultate etc.” la mai puțin de trei luni de la declanșarea cercetărilor. A fost totuși demis din funcția deținută în guvern, însă colegii n-au găsit cu cale să-l penalizeze prea aspru pe linie profesional-academică. Probabil că nu era singurul din branșă care procedase astfel.

În același text, DCM îl citează pe Caragiale care, în urmă cu aproape 150 de ani, remarca:Citește mai mult »

Prozeliți-trofee

airantwerpen.be

Ideea textului de față am cules-o dintr-un schimb de emailuri și am considerat că ar merita puțin dezvoltată. Cred că nu există evanghelic care să nu fi auzit de vreun preot ori călugăr convertit la baptiști sau penticostali. Nu arareori, acești proaspăt convertiți devin mici vedete locale sau naționale grație și mijloacelor audio-vizuale de care dispun confesiunile (neo)protestante.

Ar trebui să precizez însă, înainte să trec mai departe, că nu contest autenticitatea convertirilor, nici fermitatea noilor convingeri pe care le împărtășesc cei care-și schimbă confesiunea. Sunt prea multe elemente personale în joc și prea multe necunoscute în asemenea ecuații sufletești, ca să-mi permit să contest validitatea acestei transformări.

Găsesc însă destul de riscant și nelalocul lui entuziasmul cu care sunt purtați acești prozeliți precum niște trofee ale evanghelicilor (sau ortodocșilor) și expuși în toate vitrinele disponibile. Sunt prezentați ca niște achiziții la echipele de fotbal, cu același fast și aceeași atitudine triumfătoare (tot așa procedează și ortodocșii cu adepții veniți din rândurile protestanților). Cu deosebirea că, de obicei, la fotbal nu se întâmplă prea frecvent ca jucătorul cel nou să-și denigreze sistematic echipa anterioară.

În creștinism însă, da. E o practică chiar comună. De altfel, acesta și este unul dintre motivele pentru care se face atâta publicitate în jurul prozelitului și pentru care este solicitat să vorbească la tot felul de întruniri. El are misiunea să înfățișeze în culori cât mai sumbre locul din care a plecat, ca să poată străluci cât mai luminos noul cămin.Citește mai mult »

„Samaritenii” mei de ocazie

ehow.co.uk

Pilda samariteanului actualizată în stil Alex Nădăban m-a făcut să mă gândesc la o pățanie personală care vine să confirme faptul că „samariteanul” sare de unde te aștepți mai puțin.

Săptămâna trecută rămân – din pricini pe care nu mai vreau să le mărturisesc, căci destul au râs prietenii și neamurile care au aflat – cu mașina într-o intersecție. Dar nu în orice intersecție, ci în Centrul Civic din Oradea – cine știe cunoaște. Dau de zor „la automat”, încercând să-mi conving vehiculul să iasă din pasa proastă în care intrase. Însă nici pomeneală. Motorul tușea, grohăia, măcăia, chițcăia, dar, de pornit, nu pornea.

Din spate năvăliră numaidecât mașini de se umplură toate cele 3 benzi ale drumului. Cum era de așteptat, au început claxoanele, atenționările cu farurile. Cu semnalele de avarie pornite, ședeam neputincios în mașină și răsuceam periodic cheia în contact, așteptând o minune… mecanică. În intersecție nu puteam să intru că, pe lângă aglomerație, mai aveam și de împins mașina pe o pantă ușor ascendentă. Înapoi nu era loc de tovarășii de trafic.

Mă treceau nădușelile văzând că, în loc să dispară, coloana din spatele meu creștea și descreștea ciclic ca un izbuc. La un moment dat, postată în coasta mea, o duduie țipa de zor prin glasul claxonului din dotare. Exasperat, ies din mașină și strig și eu, în speranța că m-o auzi: „Vă ajută dacă claxonați? Că pe mine nu mă ajută deloc!” Cu un gest de iritare, duduia și-a văzut de drum pufnind nemulțumită.Citește mai mult »

„La comitet”

via meds.queensu.ca

Toată copilăria și adolescența am fost convins că să ajungi „la comitet” era un lucru rău. „Te pârăsc la comitet!” „Vrei să ajungi la comitet?” „A fost oprit la comitet…” „I-a chemat pe toți la comitet!” Deși îi cunoșteam pe toți cei care erau în comitet, toată lumea părea oarecum speriată și rușinată de ideea de a ajunge în fața forului ales de comunitate să conducă pentru un mandat limitat biserica locală.

Cam aceeași senzație și impresie – însă muuult mai pregnantă – am trăit-o în timpul facultății când „comisia pastorală” a luat locul comitetului. Cum nu cred să existe tânăr fără vreo pată – dacă este, să-l țină Dumnezeu tot așa, iar mie să-mi ierte nedreptatea ce i-o fac – toți ne simțeam într-o anumită măsură pasibili de o vizită pe la „comisia pastorală”. Și nimeni nu ardea de nerăbdare să i se întâmple.

În școală, hai să zic că înțeleg că acest for cu putere decizională nu e chiar așa grav să fie temut de către studenți. La urma urmei, instituția are dreptul să-și stabilească propriile reguli (ideal ar fi să nu le schimbe pe parcursul unui ciclu de învățământ, dar asta-i altă discuție) și să vegheze la respectarea lor.

Comitetul însă e oarecum surprinzător că a căpătat această aură înfricoșătoare, de vreme ce, toată lumea așa zice, membrii comitetului sunt selectați prin vot ca să slujească interesele comunității. În consecință, întâlnirile cu ei ar trebui să fie prilejuri de împreună cugetare dacă nu chiar de bucurie. În orice caz, nu teama s-ar cuveni să fie cel dintâi sentiment încercat în urma unei convocări „la comitet”.

Citește mai mult »

La ce i-au trebuit lui Iliescu victime?

Nu știu dacă mâna bleagă a justiției îl va ajunge vreodată pe Ion Iliescu. Nu mă pot pronunța dacă ar fi cazul să-l caute. Însă memoria istoriei ar trebui să nu-l păstreze ca pe un cavaler pe cal alb, ca pe un izbăvitor care a venit să ne scape de jugul comunist. Căci el, după cum declara încă de pe atunci, numai cu Ceaușescu și clica lui avea ceva de împărțit.

Mai că i-aș da crezare lui Mărieș, care-l consideră criminal, în condițiile în care mult mai bine ar fi dat un discurs antibăsescian cu această ocazie. Și omul chiar putea să aleagă această variantă, nu să se repeadă la „inofensivul” Iliescu – care face chiar figură de simpatic pe lângă Băsescu. Bizara solidaritate a opoziției nu face decât să tulbure și mai tare negurile ce-l încojoară pe bătrânul activist.

S-ar revolta toate sucurile gastrice în mine dacă aș descoperi că, peste câțiva ani – în vreun manual scris de cine știe ce simpatizanți de-ai lui – copilul meu ar trebui să învețe cum că Iliescu face parte din galeria vajnicilor luptători pentru libertate și democrație. Să fie clar: n-are cum fi Iliescu egal cu Iuliu Maniu sau cu Corneliu Coposu. El a fost un profitor al regimului, un comunist reciclat în socialist, un adversar al „valorilor cosmopolite”. Așa să rămână.Citește mai mult »

Discursul Regelui Mihai – ce n-am înțeles din acest eveniment

Probabil că, dacă România ar fi fost monarhie și azi, cam așa m-aș fi așteptat să arate un discurs în care regele se adresează periodic națiunii: să fixeze niște repere (istorice și morale – sic!), să dea coerență și semnificație evenimentelor, să stabilească niște ținte, să aprecieze progresele și să sancționeze neajunsurile. Dar fără să intre în polemici demagogice cu trepăduși politici și activiști ahtiați de putere și puși pe căpătuială.

Desigur că se vor găsi niște „șmecherași” pripășiți prin Parlament care să bage de vină, care să se simtă atinși de cuvintele monarhului, dar asta nu face decât să-i demaște ca intriganți sau vinovați sadea, pe care i-au întărâtat „aluziile” acestui discurs.

Sunt însă câteva lucruri – în relație cu acest eveniment – pe care nu le-am înțeles. Nu, nu cred că e „un gest de normalitate”, cum zice Geoană, ci este „un moment excepțional”, cum zice… tot Geoană. Nu mă interesează persoana lui, ci această oscilare care-l determină să clasifice același eveniment în două categorii contradictorii.

Pentru ca să intre în normalitate, discursurile regale ar trebui să aibă o frecvență oleacă mai mare decât 1 în 60 de ani. Și fug cât mă țin picioarele de alte implicații posibile ale acestei idei de „normalitate”.

Nu e normal ca regele să se adreseze națiunii dintr-o postură de exclus, de mazilit. Faptul că e cetățean român nu-l îndreptățește neapărat să ia cuvântul în Parlament. Dar regele este încă, de drept, monarhul României, însă continuă să fie deposedat de toate drepturile instituționale aferente. Așa că suveranul vine în fața aleșilor poporului într-o postură anormală.Citește mai mult »

Ore-cap și ore-cur

Rogu-vă, nu vă scandalizați de cuvântul „vulgar” folosit în titlu, fiindcă n-am făcut decât să citez din Grigore Moisil. De asemenea, aș adăuga aici – fiindcă se potrivesc de minune – cuvintele profesoarei mele de română din clasa a V-a. Ca să nu credeți că doamna Apostolescu (așa o cheamă) ar fi fost din fire predispusă spre grosolănie, spun numai că pe vremea comunismului, când toți eram „tovarăși”, dumneaei se adresa cu apelativul „doamnă/domnule” oricărui părinte sau bunic, fie că era „cadru de partid” cu școli înalte, fie că era agricultor analfabet. Așadar, această doamnă care mi-a marcat copilăria, ne spunea la clasă cam așa:

„Cei care n-aveți cap să învățați aveți cur să stați pe el și să tociți definițiile măcar.”

Raționamentul e de o suplețe admirabilă. Cine e în stare să învețe învață, cine nu, măcar își exersează memoria și tot se alege cu ceva. Știa și doamna profesoară că toceala nu ține loc de învățătură temeinică, dar mai știa și că acea strădanie seacă e benefică pentru caracterul elevului. Și mai știa că nu toți eram egali, nu toți aveam aceeași șansă și că trebuie departajați cei buni de cei slabi. Să se cearnă valorile. Pentru ca elevii să știe, în final, cine va lucra cu capul și cine cu brațul.

Îmboldit de un email primit recent, preiau doar un fragment – în același ton – dintr-un text mai vechi al doamnei Zoe Petre (îl puteți citi integral aici). Vă fac un rezumat. În elanul lor proletar, comuniștii aveau obsesia să cuantifice cumva activitățile de orice tip. Cea mai simplă metodă era să tragă totul la rindea și să evalueze timpul de lucru efectiv:

Somat să-și facă public programul de 8 ore de muncă, Grigore Moisil a prezentat odată o foaie de hîrtie frumos lineată, pe care scrisese așa:

Luni
ora 8 – ora 9.50 : curs, Amfiteatrul Țițeica
ora 10 – ora 11.50 : consultații, catedră
ora 12- ora 16: timp de gîndire, în sectorul de Cultură al Parcului de Cultură și Odihnă „I.V. Stalin”

Altădată însă, exasperat, i-a trimis rectorului o hîrtie pe care scria, mare: Vă rog să precizați dacă vă referiți la ORE-CAP sau la ORE-CUR.

O drezină celebră

Dacă tot se cheamă blogul meu „drezina”, mi-am zis să nu trec cu vederea această drezină celebră. E vorba de o mașinărie care a aparținut Anei Pauker.

 Dacă doriți detalii despre mașină, puteți pe blogul de unde am preluat imaginea (aici).

Chiar dacă istoria se face la rece și fără patimă, Citește mai mult »

Minerii și aplaudacii

Celebrând realizările minerilor (screen-shot)

Mi-am făcut un nărav (e deja al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am repetat. Scriu dintr-un soi de încăpățânare de a nu uita istoria recentă, răul făcut altora (ei sunt singurii în drept să-l ierte), reperele unei istorii subiective.

Reiau foarte pe scurt istoria. În 1990, la scurtă vreme după alegerea demagogului Iliescu (care declarase în vremea „revoluției” că nu va lua parte la alegeri) în fruntea țării, Piața Universității a fost ocupată de protestatari anticomuniști. La chemarea lui Iliescu, în București au sosit mai multe trenuri cu mineri din Valea Jiului. Aceștia au năvălit în Piață și au căsăpit pe cine au prins (mai ales dacă prezenta semnalmente mai „intelectuale”: barbă, plete, ochelari).

Mineriada respectivă n-a fost singura, ci se înscrie într-o suită de incidente cu mineri ai căror instigatori și autori morali au fost acoliții lui Iliescu din perioada ianuarie-iunie 1990. Au urmat însă și replici, minerii profitând de girul tacit al autorităților și forțând demisia guvernului Roman. Evenimentele au rămas neelucidate cu largul concurs al actualului PSD și al procurorului Dan Voinea. Recent, Asociția Victimelor Mineriadelor a cerut redeschiderea dosarelor trecute în uitare.Citește mai mult »

V.I. Lenin trăiește încă în Dr. Petru Groza

marxists.org

Ștei e un orășel din Bihor, la vreo 70 de kilometri de Oradea, pe drumul spre Deva. Am ajuns pe acolo zilele trecute, în interes de serviciu. Am nimerit pe la foști „politruci” – după propria mărturisire plină de patos și mândrie.

La un moment dat, trebuia să ajungem pe strada N. Iorga. Ne-a explicat un „fost”… tovarăș președinte, dar, fie datorită traseului complicat, fie datorită lipsei mele de receptivitate, n-am găsit-o. Într-o intersecție, am intrat într-un local să cer indicații.

Un ins cam de vârsta mea (sau chiar mai tânăr) se cinstea cu o bere, singur la masă. M-am îndreptat către el, fiindcă ceilalți doi mușterii purtau un dialog foarte aprins și, bănuiam eu, oricum nu m-ar fi auzit.

Când a auzit tânărul de „strada Nicolae Iorga”, s-a uitat descumpănit la mine și a ridicat din umeri:

– Nu știu… nu puteți să-mi spuneți alt reper?

Îmi frământam mintea cam degeaba. Ce reper să găsești mai bun decât strada însăși? Ca să nu mai vorbim că orașul nu e totuși nici Londra, nici New York… nu e nici măcar Oradea. În vreo 5 minute, îi traversezi și… suburbiile.

Totuși, îmi vine în minte, după câteva strădanii, o chestie pe care o arunc într-o doară (de vreme ce vorbeam cu un tânăr care, mă gândeam, n-are cum să mai știe d-astea):

– Mi-a spus cineva că înainte parcă se numea strada Lenin…

– Aaa, da, sigur… Mergeți spre centru, până la statuie, apoi faceți stânga.Citește mai mult »

I.P. Culianu – 20 de ani de la un asasinat neelucidat

Se împlinesc azi 20 de ani de când I.P. Culianu a fost ucis din ordinul nu se știe cui. Cert e că această crimă s-a petrecut pe vremea când Iliescu era mare baștan peste România. I.P. Culianu era un virulent antifesenist și fervent susținător al monarhiei. O fi doar o coincidență, dar urâtă coincidență.

Din articolul publicat cu acest prilej comemorativ de Andrei Oișteanu în revista 22, rețin câteva paragrafe:

Singurii care au celebrat asasinatul imediat după producerea lui au fost cei de la partidul şi revista România Mare. Nu este exclusă complicitatea securiştilor cu o organizaţie legionaroidă româno-americană. În studiile şi articolele sale, Ioan Petru Culianu era foarte sarcastic la adresa „Mişcării Legionare“, pe care o numea „Garda de Lemn“ sau „Ku Klux Klan ortodox“ sau „sminteala legionară“, definită ca fiind „un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe“. Spre lauda lui, Culianu era un democrat, avea faţă de ambele extreme, de stânga şi de dreapta, aceeaşi repulsie.

Din cauza deselor ameninţări cu moartea la adresa lui semnate de „Fiii lui Avram Iancu“, în 1990, la 22 decembrie (o dată simbolică), Culianu a întrerupt rubrica sa dintr-o revistă newyorkeză în limba română. O publicaţie, Lumea liberă românească, foarte prestigioasă în mediul exilului românesc, cu o rubrică (Scoptofilia = în greacă, plăcerea de a privi) cu articole virulente la adresa regimului neocomunist, proaspăt instaurat în România la începutul anilor 1990. Punctul culminant al acestei atitudini contestatare a fost atins de I.P. Culianu într-un amplu interviu acordat Gabrielei Adameşteanu şi publicat în revista 22 pe 5 aprilie 1991. În plus, în aprilie 1991, Culianu s-a implicat cu trup şi suflet în organizarea primirii în SUA a Regelui Mihai, declarat pe atunci duşman de regimul de la Bucureşti.

Strict subiectiv, aș adăuga că am citit cu mult interes (și real folos) studiul lui Culianu din volumul Religie și putere. M-a interesat cu precădere chestiunea relației dintre putere și protestantism.