Acei mincinoși binecuvântați

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăște pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucurile complicate. […]

Nu te poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijului ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. (p. 14-17 passim.)

Wurmbrand, în pușcărie, jură că antibioticul primit de el de acasă, la care tocmai renunțase pentru a-l trimisese unui legionar înrăit, nu e al său. Un episcop catolic, coleg de celulă, ajunsese în pușcărie și îl trăsese după sine și pe un avocat care-l ajutase pentru că, întrebat de comuniști, nu putuse să mintă ca să-și protejeze colaboratorul. Wurmbrand îi spune:Citește mai mult »

Reclame

Vântul schimbărilor

www.beaumontenterprise.com
Papa Teodor(os) al II-lea
http://www.beaumontenterprise.com

În ultimele 12 luni, trei (ba chiar patru) dintre bisericile tradiționale au avut parte de schimbarea liderilor din vârful ierarhiei. Aceste schimbări sunt importante, pentru că survin în biserici care, vrând nevrând, înregistrează o interacțiune deosebit de intensă cu mediul cultural și instituțional în care se află.

Mai puțin remarcată, dar existând în mijlocul musulmanilor și într-una dintre cele mai fierbinți zone de pe glob, Biserica Coptă are un nou papă/patriarh în persoana lui Teodor(os) al II-lea (Pope Tawadros II) al 118-lea papă copt. Papa Shenouda al III-lea a decedat în martie, anul trecut. Astfel că pontificatul noului lider al copților începe sub auspiciile revoluțiilor din lumea islamică.

Sediul central, ca să spun așa, al Bisericii Copte este orașul Alexandria, din Egipt, în plină febră a schimbărilor prin care trece lumea arabă.

Mie unul mi se pare un lucru de mirare că, în ciuda dominației islamice de multe veacuri, creștinii copți au supraviețuit și biserica loc numără câteva milioane de membri chiar în prezent.

Chiar mai puțin mediatizată a fost întronarea lui Ioan al X-lea Yazigi, ca Patriarh al Antiohiei și al Întregului Răsărit. Biserica păstorită de Ioan al X-lea se află într-o situație și mai complicată decât cea coptă, majoritatea credincioșilor din Orient locuind în Siria și Liban.Citește mai mult »

Un interviu cu Visky Ferenc

45 de minute cheltuite cu folos.

Ferenc Visky (1918-2005) a fost unul dintre liderii mișcării CE-Bethánia (sau Betaniste, cum apare în interviu), fondată inițial de profesorii de teologie dr. Aladár Szabó și dr. István Kecseméthy, care activa în cadrul Bisericii Reformate Maghiare. A făcut pușcărie din acest motiv și a fost unul dintre prietenii lui Richard Wurmbrand, despre care vorbește cu drag și admirație (a scris și o carte dedicată în mare măsură amintirilor despre Wurmbrand). Mai multe informații despre pastorul reformat găsiți pe pagina de facebook dedicată lui și în evocarea pe care i-o face d-l Dănuț Mănăstireanu

Pe lângă cartea semnalată, în limba română mai sunt disponibile și o culegere de meditații zilnice (pe care o recomand cu căldură), Mierea din stâncă (trad. de Paul Drumaru, Cluj-Napoca, Ed. Koinonia, 2007), precum și două cărți (reunite într-un singur volum) scrise de soția lui Visky, Júlia Visky – Trei cruci. Tu vii în ajutorul orfanilor (Cluj-Napoca, Ed. Koinónia, , 2007).

(Filmul este preluat de aici)

Shusaku Endo – un japonez catolic

snl.no

Am aflat despre Shusaku Endo (1923-1996) din cartea Cu sufletul rămas în viață, a lui Philip Yancey. La vremea respectivă mi s-a părut atât de exotic, încât nici nu mi-a dat prin gând să caut dacă are vreo carte tradusă în românește. Și totuși există nu una, ci patru, toate publicate de Polirom.

Când l-am descoperit pe Shusaku Endo, zice Yancey, m-am simțit imediat legat de el, întrucât crescuse stăpânit de aceeași frică și îndoială de sine care mi-au tulburat și mie tinerețea. Stând în Valea Iadului, un loc în care mulți creștini japonezi au fost martirizați, a sfârșit prin a-și spune că probabil și el și-ar fi renegat credința decât să îndure atâta durere…

„Am devenit catolic împotriva voinței mele”, a decis el mai târziu, asemănându-și credința cu o căsătorie aranjată, un mariaj forțat cu o soție aleasă de mama sa. A încercat să părăsească această soție – în favoarea marxismului, a ateismului, chiar gândindu-se la sinucidere în câteva rânduri -, dar încercările sale de a fugi au eșuat. Nu putea trăi cu soția pe care a primit-o și nu putea trăi fără ea. Între timp, ea a continuat să îl iubească și, până la urmă, a început și el s-o iubească.

Cu privire la romanul Tăcere, considerat capodopera lui Shusaku Endo, Yancey consemnează:

Când a apărut Tăcere, în 1966, mulți japonezi catolici au reacționat cu indignare. Apărându-și străbunii martiri, au obiectat la „dramatizarea” unor apostați ca Ferreira și Rodriguez. Cât de ușor uităm că Biserica a fost fondată de ucenici care și-au renegat învățătorul. Nici unul nu a fost pregătit să stea alături de Isus când autoritățile religioase și politice l-au condamnat la moarte. În momentul în care avea cea mai mare nevoie, ucenicii au dispărut în noapte. […]

În apărarea sa, Endo plasează tema romanului său în transfigurarea chipului lui Isus, nu în transfigurarea personajelor. „Pentru mine, lucrul cel mai semnificativ în roman este schimbarea care se petrece în imaginea pe care eroul o are despre Hristos”, spune el.

Mi-am dat și eu cu părerea despre romanul Tăcere (ecranizarea realizată de Martin Scorsese este programată să aibă premiera în 2013), într-o recenzie postată pe Scriptorie.

Vinerea Mare în Palestina secolului IV

wikimujeres.net

Către sfârșitul secolului IV (alții spun că pe la începutul secolului V), Egeria, o femeie bogată din Spania, a pornit într-un pelerinaj prin Țara Sfântă. Ulterior, și-a descris călătoria în scris, lăsând astfel o mărturie prețioasă despre locuri de referință și practici încetățenite în Biserică la acea dată. Scrierea ei conține și o prezentare amănunțită a ritualurilor săvârșite în Ierusalim pe parcursul Săptămânii Mari.

Există două versiuni (după știința mea) ale acestei relatări în limba română, dar, cum n-am textul la îndemână, mă mulțumesc să citez un fragment despre Vinerea Mare așa cum apare în Izvoare de spiritualitate creștină:

Pe la prânz, se duc în faţa Crucii, fie că plouă, fie că e soare, căci locul acela nu e acoperit şi, precum un atrium splendid, e mărginit de Cruce şi mormântul Învierii. Toată lumea se înghesuie acolo, încât nu se mai poate deschide nici măcar o uşă. Scaunul episcopal este aşezat dinaintea Crucii, iar de la prânz până la ceasul al treilea nu se face nimic altceva decât se citesc pasaje din Biblie. […] Astfel că de la prânz până la al treilea ceas fie se citeşte, fie se cântă imnuri, pentru ca toată lumea să afle că ceea ce au profeţit prorocii despre Patimile Domnului se vede împlinit în evanghelii sau în Scrierile apostolice. Aşa că, în cele trei ceasuri, oamenii iau aminte că nimic nu s-a întâmplat fără să fi fost profeţit mai dinainte şi că nimic din cele profeţite n-a rămas neîmplinit. Pe tot parcursul fiecărei zile sunt presărate mereu rugăciunile potrivite. La fiecare citire şi la fiecare rugăciune este atâta jale şi atâta emoţie că te minunezi. […] După ce li se dă drumul să plece, se duc de la Martyrium la Înviere. Iar când ajung acolo, este citit pasajul din evanghelii în care Iosif îi cere lui Pilat trupul Domnului, ca să-l aşeze într-un mormânt nou. […] Cei dintre pelerini care doresc sau pot stau de veghe. […] Toată noaptea se cântă inmnuri şi antifoane, până mijesc zorii. O mare mulţime stă de veghe, unii de cu seară, alţii de la miezul nopţii, fiecare după puterile sale.

(Gerald Sittser, Izvoare de spiritualitate creștină, p. 170-171)

Scara lui Steinhardt

Interesantă suprapunerea sărbătorii lui Ioan Scărarul (578-649) cu ziua morții lui Nicolae Steinhardt (1912-1989). Cel dintâi este unul dintre autorii de referință pentru întreaga creștinătate. Viețuind în mănăstirea Sf. Ecaterina, Ioan Climacus (Sinaitul sau Scolasticul – numit astfel datorită erudiției sale, însă acest din urmă nume îl încurcă cu un patriarh al Constantinopolului) a fost un călugăr obișnuit mare parte a vieții lui, trăind în supunere față de un părinte spiritual, iar, ulterior, retrăgându-se în sihăstrie.

La un moment dat, este rugat de către un alt Ioan, care era egumen al mănăstiri din Raith, să scrie – și acceptă cu destul de multe ezitări, fiindcă nu se socotea vrednic de asemenea înfăptuire – ceea ce cunoaștem azi sub titlul de Scara raiului (sau Scara dumnezeiescului urcuș). În această scriere, viața creștină este înfățișată ca o ascensiune cu 30 de trepte care trebuiesc parcurse în drumul spre desăvârșire.

Calea propusă de el este numită și despătimire și are în vedere identificarea și stârpirea viciilor. Cu toate acestea, doar Dumnezeu e cel care poate eradica rădăcinile păcatului din suflet. Totuși, omul se cade să practice asceza, ba chiar este dator să facă asta, fiindcă obține astfel o binevenită și necesară receptivitate la cele sfinte. Trebuie ținut cont că Scara era destinată monahilor, însă poate fi citită cu folos și de către mireni.

O coincidență interesantă e și aceea că tot de la Muntele Sinai (unde a căpătat Moise Legea pentru Israel) vine și această lucrare cu rânduieli duhovnicești foarte bine sistematizate. Și spun asta tocmai pentru că Ioan n-a căutat și n-a insistat să producă această operă, ci i s-a cerut s-o facă. Tot la stăruința altora, Ioan Scărarul – după cum se vede, numele i-a fost consacrat de scriere – a acceptat într-un final să devină el însuși egumen al mănăstirii Sf. Ecaterina.Citește mai mult »

Mântuirea vine pe Volga

Nu o dată, biserica a fost comparată cu o arcă – aluzie la arca izbăvitoare a lui Noe. Mai mult, în catolicism, corpul principal al catedralei poartă denumirea de „navă”. Forma bisericii aduce, în mod intenționat, cu o corabie. Sesizând o nevoie, unii iau această exprimare ad litteram.

Mai au și alții capele plutitoare, dar e „just for fun”. La ruși însă, chestiunea e cât se poate de serioasă. Informația pe care am căpătat-o eu era că pe Discovery rulează în această perioadă un documentar despre Rusia, însă, din motive ce țin de posibilitățile limitate ale blogului, nu pot prelua imaginile video de aici (oricum, e doar un teaser). Mă mulțumesc cu un documentar, despre aceeași biserică, făcut în 1998 și din care există un fragment mai consistent pe youtube.

În cele esențiale, unitate; în cele neesențiale, libertate; în toate lucrurile, dragoste.

via hopemoraviannc.org

Cuvintele de mai sus constituie mottoul Bisericii Moraviene, una dintre cele mai vechi biserici protestante. Rădăcinile Unitas Fratrum, cum se mai numesc, urcă până în secolul XV, înainte de Reformă, tocmai către Jan Huss și adepții săi din Boemia. 1457 este considerat anul de naștere al comunității. Abia peste 60 de ani își va afișa Luther tezele pe ușa catedralei din Wittenberg.

Unul dintre cei mai însemnați episcopi ai moravienilor a fost Comenius, considerat „părintele pedagogiei moderne”, care a păstorit această grupare în timpuri dintre cele mai întunecate.

Câteva decenii mai târziu, Biserica Moraviană are parte de un reviriment sub oblăduirea contelui Nicholas Ludwig von Zinzendorf, un aristocrat pietist. Acest nobil permite câtorva creștini moravieni – persecutați la acea vreme – să se așeze pe moșia lui care va căpăta numele Herrnhut, adică „Cetatea Domnului” (Jonathan Hill, Ghid de istoria creștinismului).

Zinzendorf a devenit episcopul acestei comunități care încerca să trăiască după niște standarde foarte înalte, aproape ca monahii. De la bun început, porțile au fost deschise pentru creștini de orice confesiune, atâta vreme cât ei se conformau regulilor interne ale comunității. Zinzendorf accentua, în spirit pietist, trăirea, experiența, praxisul creștin, „religia inimii”, în detrimentul dezbaterilor dogmatice, care, socotea el, aduc numai dezbinare.

Totuși, sub raport teologic, Zinzendorf a adoptat pentru frățietatea păstorită de el Confesiunea de la Augsburg, mărturisire de credință formulată de către Melanchthon și document fundamental pentru luteranism.

Influența moravienilor a fost destul de însemnată, din rândurile lor fiind trimiși primii misionari protestanți către popoarele păgâne. De asemenea, unul dintre oamenii de marcă ai spiritualității evanghelice, John Wesley a avut parte de o adevărată convertire pe urma mărturiei unui grup de frați boemi – cum li se mai spune.

Frații moravi au ajuns și prin România. Ar fi interesat de reconstituit și documentar, și sub aspectul vestigiilor materiale prezența lor în țara noastră. Se știe că aveau o morală foarte strictă și o etică a muncii deosebită.

Mottoul lor mi se pare, în aceste vremuri, de o simplitate și o forță extraordinare. De altfel, pilda acestei biserici mai degrabă marginale în istoria creștinismului mainstream ar merita cercetată mai cu atenție. Într-un anume sens, frații moravieni se aseamănă cel mai tare cu ceea ce pare să fi fost comunitatea inițială a Bisericii Primare.

Crăciunul: între sentimental și teologic

Există o aplecare (explicabilă) a oamenilor către Crăciunul mai sentimental. Isus cel mic și neajutorat stârnește afecțiune, duioșie, simpatie. E un copilaș vulnerabil, alungat din toate casele Betleemului, care și-a găsit loc numai în grajd.

Suntem din fire mai înclinați să ținem cu oropsiții, să empatizăm cu cel neajutorat, să ne situăm de partea victimei. Iar copilul Isus are parte de o serie întreagă de împrejurări nefavorabile care ni-l apropie. E un personaj care atinge coardele sensibile ale sufletului nostru.

Plus că un copil e mult mai ușor de iubit decât un om mare care a început să gândească, să vorbească, să acționeze. Iar Isus a făcut chiar mai mult de atât, instaurând prin învățăturile sale o nouă religie. Care, ca orice religie, are niște condiții de aderare, niște norme interne. Fără-ndoială, pruncul Isus e mai dezirabil.Citește mai mult »

Izvoare de spiritualitate creștină

Coperta cărții

Poate că e un pic clișeiza(n)t și lipsit de imaginație, dar acesta e titlul sub care va apărea cartea lui Gerald L. Sittser pe care am tradus-o pentru Ed. Casa Cărții (am scris deja despre carte aici). Măcar e un titlu cuminte, care poate sta fără probleme într-o bibliografie de referință. Prea multă fantezie ar fi putut deruta publicul.

Din diverse pricini, a fost o carte cu gestație mai lungă. În sfârșit însă a intrat în tipar și, peste puțină vreme, va fi disponibilă pe site-ul editurii.

Ca structură, cartea e împărțită în 11 capitole tematice, care se înscriu cu aproximație și într-o diagramă cronologică a celor 2 milenii de creștinism. Fiecare capitol este urmat de câteva aplicații practice. Nu sunt însă nici foarte numeroase, nici foarte laborioase.

Totuși, tocmai aceste anexe dau în vileag adevărata miză a autorului. Intenția lui nu e doar să alcătuiască o istorie a spiritualității creștine, ci consideră că fiecare model dezvoltat la un moment dat poate fi recuperat și însușit de către creștinii zilelor noastre.

Pentru mulți, catedralele occidentale sunt niște vestigii istorice, icoanele – niște idoli, monasticismul – un capriciu bizar, misionarismul – o țicneală, iar sacramentele – niște superstiții medievale. Ei bine, Sittser se încăpățânează să facă muncă de arheolog al mentalităților și dogmei pentru a situa toate aceste practici într-un context cât mai limpede.Citește mai mult »

Beneficiarii iliciți

wallpaper4god.com

Se face mare caz printre urmașii Reformei de abrogarea Tradiției. N-am să mă leg de faptul, mai mult decât evident, că fiecare bisericuță no name, care are mai mult de zece ani vechime (dau o limită inferioară de-a dreptul generoasă, fiindcă faptul devine evident și după 4-5 ani), are deja o tradiție locală uneori surprinzător de învârtoșată. Socot că acest aspect este unul inevitabil – fiecare avem nevoie de niște tabieturi și permanențe în iureșul existenței – și, oricum, cel mai puțin grav.

Cu adevărat grav mi se pare că acești iconoclaști perpetui profită de achizițiile Tradiției în mod ilicit. Ei spun, dacă-i ascultați și credeți, că le e de ajuns Scriptura ca temelie a învățăturii. Or nu e deloc așa. Fiindcă nicăieri în Scriptură nu pot găsi vreo afirmare explicită și incontestabilă a dogmei Sfintei Treimi. Iar doctrina trinitară este fundamentală pentru orice biserică ce se dorește creștină.

Oricât ar căuta exegeții zeloși prin Biblia de acasă, n-ar găsi nimic care să-i îndreptățească să spună că Dumnezeu e unul singur în trei persoane. Există un singur verset care, de fapt, e pus în parenteze, semn că e vorba de o adăugire editorială târzie. În rest, sunt multe dovezi indirecte, din care se poate, într-adevăr, deduce ideea de trinitate, însă și asta se face în temeiul unei exegeze anterioare care a deschis drumul orthodoxiei dogmatice. Deci practim noi știm chestia asta, nu o deducem pentru întâia dată, o confirmăm prin exegeza proprie, nu o descoperim în premieră.Citește mai mult »

Divided – impresii despre un documentar controversat (continuare)

9. E deconcertantă obstinația cu care cei care au renunțat la Școala Duminicală (și sunt intervievați de Leclerc) invocă drept argument în favoare deciziei lor prescripțiile biblice. Nu contest validitatea acestei idei ca atare. Problematic aici e faptul că recursul la modelul biblic se face selectiv, în funcție de nu se știe ce criterii. Adică, s-a observat că tinerii părăsesc biserica, atunci hai să vedem ce spune Biblia. Pe care, și înainte ca problema să capete asemenea amploare sau să luăm vreo măsură, și acum când am luat măsuri pretindem că o citim și înțelegem.
Dar, pe lângă problema tinerilor, mai există și problema banilor, și a săracilor, și a modelelor de conducere antreprenoriale etc. Astea mai pot aștepta revenirea la modelul biblic. Pesemne că nu ne putem permite să le facem pe toate… biblic. Dacă-i așa, de unde știm că acum au liderii respectivi viziunea corectă? De ce văd atât de selectiv și de sporadic ceea ce e de făcut? Eu cred că ar fi (fost) mult mai prudent ca acești lideri îngrijorați să explice de ce în anumite perioade acest model – nebiblic – a fost funcțional, iar acum nu mai e. Nu de alta, dar cred că s-ar putea aduna suficiente mărturii ale unor oameni pentru care Școala Duminicală a avut o influență benefică hotărâtoare, menținându-i în bisericile lor – și mă gândesc la generații întregi care ne-au precedat.

10. E destul de greu de acceptat o soluție ce vine din interiorul unei comunități care a avut vreme de două veacuri orbul găinii. Oare de ce nu va fi reacționat mai devreme? Iar dacă îi ia două secole să observe că a adoptat o practică nebiblică, putem risca să credităm rezolvarea propusă acum cu virtuțile unei soluții viabile și biblice?
Dacă doar procentele au reușit să-i covingă pe lideri să ia atitudine – ba există o intervenție a unui pastor de tineret care zicea cam așa: am băgat foarte mulți bani în aceste întruniri, dar fără rezultat (deci asta să fie măsura lucrurilor??) –, deci dacă abordarea este una de tip managerial, ce șanse sunt ca aceste concluzii să fie valide? De unde am putea obține certitudinea că soluțiile sunt corecte, dacă însuși diagnosticul este relativ superficial și, în orice caz, unilateral? Lipsește cu desăvârșire ceea ce, în medicină, se cheamă diagnostic diferențiat.

11. Studiile biblice desfășurate de ani de zile la Cluj, sub oblăduirea lui Beniamin Fărăgău, și care se adresează cu predilecție tinerilor, se pare că, dimpotrivă, au fost de mare folos multora dintre cei care le-au frecventat. Nu există statistici, însă, după opiniile adunate de-a lungul timpului (vedeți și comentariile la această postare), am rămas cu impresia că a făcut cu mult mai mult bine decât rău. E drept că aceste studii se adresează cu precădere studenților, dar tot sunt activități separate de întâlnirile bisericii.
De unde deduc că, înainte de a contesta în absolut aceste practici, ar trebui analizat și ce tip de conținut au acele întâlniri. Așadar, separările ca atare s-ar putea să nu fie o eroare în sine, ci ceea ce se întâmplă acolo să fie problematic. Nu văd ce rău poate face o întâlnire în care tinerii să poată pune cuiva întrebările la care părinții nu le pot răspunde sau – după cum știm bine că e cazul la noi – se rușinează să le discute.

 Citește mai mult »

Divided – impresii despre un documentar controversat

Am găsit în sfârșit răgazul să văd filmul Divided, care se pare că a făcut oarece vâlvă și pe meleagurile noastre. Pentru reacțiile suscitate pe bloguri evanghelice, vă puteți documenta pe mariuscruceru.ro (eu am reținut de la dumnealui două dintre postări, pe care le găsiți aici și aici, – elocvente sunt mai ales comentariile). Mai multe bloguri au preluat documentarul, dar nicăieri n-am mai văzut să se fi comentat cât de cât semnificativ. Există chiar și bloguri ortodoxe care au fost receptive la problema pe care o ridică realizatorul (dar link-ul nu mai funcționează).

Dacă n-ați văzut documentarul, îl puteți urmări aici (e cu subtitrare în lb. română). Iar dacă nu aveți timp, vă fac un scurt rezumat: Philip Leclerc pornește să investigheze cauzele care îi determină pe jumătate (sau, după unele statistici, chiar mai bine de trei sferturi) dintre adolescenții evanghelici să-și părăsească definitiv bisericile. Vina principală ar purta-o, potrivit concluziilor, Școala Duminicală – adică educația religioasă segregată pe categorii de vârstă.

Îmi expun mai jos impresiile de pe urma vizionării.

1. Problema „youth ministries” nu se regăsește nici pe departe în aceeași formă și în bisericile evanghelice din România. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate anumite similitudini. Mai ales bisericile din oraș au o tradiție destul de bogată în privința grupelor de copii și a programelor pentru tineret. Prin urmare, fimul poate constitui un punct de plecare pentru o dezbatere, în contextul în care și bisericile evanghelice românești încep să înregistreze o înstrăinare a tinerilor de comunitățile religioase natale.

2. E prima oară când aud contestații fundamentate și exprimate deschis la adresa acestui model de lucru (pe grupe de vârstă). Se dau procente (cu adevărat îngrijorătoare) privind tinerii care pleacă definitiv din biserică. După unele statistici, în această situație se află 80% dintre adolescenții creștini – mă gândesc că se referă la evanghelici, fiindcă n-am văzut niciun preot intervievat.

3. Filmul ajunge la concluzia că rata mare a abandonului eclesial în rândul tinerilor are la origine separarea activității tinerilor de cea a bisericii. Peste această separare neavenită se suprapune și nepăsarea părinților (tații sunt cei dintâi vizați) care lasă în seama pastorilor de tineret educația religioasă a copiilor. După părerea mea, autorii documentarului operează cu un determinism simplist care, pe de o parte neagă libertatea individuală (sau nu îi lasă un loc de manifestare) în virtutea căreia orice om poate alege să nu mai meargă la biserică; iar pe de altă parte, nu ține cont de elementul transcendent, și anume de puterea lui Dumnezeu de a (re)chema pe oricine la sine.

4. Investigația istorică se oprește la părintele Școlii Duminicale, Robert Saikes, fără să elucideze motivele care au determinat biserica de acum 200 de ani să adopte acest model și să-l extindă dincolo de intențiile inițiale ale „inventatorului”. Cred că era un punct crucial care, dacă n-ar fi fost ignorat, ar fi putut furniza niște răspunsuri mult mai temeinice și mai complexe, facilitând o înțelegere mai profundă a fenomenului studiat. E mult prea reducționist să acceptăm, așa cum sugerează filmul, că indiferența taților a fost factorul determinant în aclimatizarea acestui model la practica bisericii.Citește mai mult »

Tratament pentru mânie

Blogul Scriptorie a cam zăcut în paragină de o vreme. Am adaugat o nouă recenzie și nutresc speranța să se resusciteze puțin activitatea p-acolo. Am și eu ceva idei, dar sper să mai primesc și de la alții, nu doar sugestii, ci și texte. Că ăsta era scopul inițial (care nu s-a schimbat între timp): să se adune acolo cât mai multe recenzii, făcute de cine dorește, pe cărți ce vizează moștenirea noastră culturală creștină.

Rețin aici doar un fragment din recenzia pe care am făcut-o la cartea lui Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie ponticul.

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.

Textul integral se găsește aici.

Despre cum poate fi învinsă prostia – Sf. Ioan Maria Vianney

 

Dacă doriți să citiți biografii complete ale sfântului, puteți căuta singuri pe google (rețin doar două site-uri catolice, unul în engleză, celălalt în română, și o prezentare de carte). N-am să reiau aici toată povestea vieții sale.

Rețin însă faptul că a fost numit sfânt protector al preoților catolici. Interesant protector și-au ales…

Ioan Vianney era ceea ce se cheamă un om prost. În ciuda eforturilor sale – alimentate de dorința fierbinte de a deveni preot – învățătura nu se prea lipește de mintea lui. În schimb, era recunoscut pentru cucernicia și smerenia lui.Citește mai mult »