Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Anunțuri

Teme în declarația comună semnată de papa Francisc I și patriarhul Chiril

(Screen capture)
(Screen capture)

Mărturisesc că sunt foarte curios care vor fi nodurile din papura acestui document pe care le vor descoperi confrații noștri evanghelici. Sper însă că vor băga de seamă și temele esențiale. În orice caz, documentul merită citit integral.

Sunt abordate cam toate temele fierbinți ale momentului, atât în plan politic, cât și în plan religios. Persecuția creștinilor în Orientul Apropiat (beneficiază de un spațiu amplu), situația din Ucraina, agresivitatea secularismului în Europa, valorile familiei creștine tradiționale, probleme bioetice, divergențele dintre ortodocși și greco-catolici, problema sărăciei și a consumerismului, strategii de acțiune comună, recunoașterea rănilor vechi și noi pricinuite de Schismă, problema dreptului la viață, mărturia creștină, problema prozelitismului.

Un document istoric (aici în franceză și italiană) ce reunește în 30 de puncte multe dintre preocupările care-i frământă în egală măsură și pe creștinii de alte confesiuni, structurate pe un solid schelet de versete biblice și teme teologice (pace, iubire, compasiune, curaj, sacrificiu, mărturisire, morală etc.).

Comentariu tendențios: sunt convins că dacă la Havana avea loc o mare cruciadă de evanghelizare la care predica un personaj evanghelic renumit, s-ar fi considerat că e vorba despre un adevărat eveniment providențial, o minune prin care Evanghelia ajunge să fie predicată chiar în capitala uneia dintre țările conduse de un dictator comunist. Nu cred că evanghelicii ar trebui neapărat să se entuziasmeze, dar sigur ar trebui să citească atent (și critic, fără-ndoială, dar fundamentat teologic , nu conspiraționist și cârcotaș) declarația celor doi lideri religioși.

„Protestantismul” teologilor ortodocși (și câteva concluzii utile și pentru alții)

Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, sancționează anumite năravuri (sursa)
Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, critică în jurnal o seamă întreagă de năravuri ortodoxe care în alte părți ale lumii sunt „sfinte” (sursa)

Citind de-a lungul anilor mai multe dintre scrierilor unor autori ortodocși contemporani, am remarcat – la început cu surprindere și oarecare derută, iar pe urmă cu crescândă curiozitate – că sunt chestiuni dogmatice semnificative în care ei nu sunt de acord unii cu alții.

La primele lecturi, aveam impresia că teologii ortodocși nu fac decât să traducă Părinții Bisericii în limbaj contemporan și să caute la ei repere sau lentile pentru interacțiunea cu realitatea. Probabil că și lipsa familiarizării directe cu textele patristice (nu cred că lecturile mele sporadice și pe sărite pot conta) mi-a alimentat convingerea că aș avea de-a face cu un bloc monolitic.

Evident că se putea ridica întrebarea: dacă tot zic același lucru, de ce îl repetă atât de mulți? Și Lossky, și Evdokimov, și Mayendorff, și Florovsky, și Zizioulas, și Yannaras, și Stăniloae, și Schmemann etc.

Cu adevărat interesant e faptul că ei nu spun chiar același lucru. Ba se mai contrazic și ei în anumite privințe, și nu neapărat de mică importanță. De pildă, felul în care privesc eclesiologia, felul în care receptează Tradiția și tradițiile, felul în care interpretează antropologia, relația cu alte confesiuni, modul în care integrează achizițiile filosofice și culturale occidentale în demersul teologic, sunt tot atâtea chestiuni în care pot să aibă opinii diferite.

Când vine vorba despre organizare, ierarhii și jurisdicții, acolo e chiar mai grav. Cel mai recent exemplu este Institutul Teologic Saint-Serge din Paris, care ajunsese în pragul desființării din pricina unor conflicte care nu au nimic dogmatic sau liturgic în ele. Însă subiectul mi-e străin în detaliile sale.

Ce vreau să scot în evidență este selecția pe care fiecare dintre marii teologi contemporani pare să o facă din sursele patristice. Toți îl aclamează pe Atanasie cel Mare, toți privesc cu respect la precizările cristologice și trinitariene ale Capadocienilor. Nimeni n-ar îndrăzni să conteste învățătura antimonotelistă a lui Maxim Mărturisitorul.

Dar unii preferă îl preferă evident pe Irineu, alții au o slăbiciune pentru Gură-de-Aur, alții îi privesc cu simpatie pe Origen sau Evagrie ș.a.m.d. Acestea nu sunt simple opțiuni personale, ci îi pot aduce pe teologi în opoziție.

E inevitabilă observația că ei se poartă cu propria tradiție într-un spirit… oarecum protestant. Citește mai mult »

Povestind despre Ferenc Visky

Imagine preluată de pe pagina de FB  dedicată lui Ferenc Visky
Imagine preluată de pe pagina de FB dedicată lui Ferenc Visky

E dificil să redai în cuvinte o atmosferă, să o recreezi în așa fel încât să-l poți transpune pe cititor în ambianța pe care vrei s-o lași să transpară prin (sau în ciuda a) ceea ce spui. La „seara memorială” Ferenc Visky a fost așa (fiind unul dintre cei pregătiți să ia cuvântul, nu mă pot transpune în pielea unui privitor detașat)…

S-a strâns un grup de oameni foarte eterogen, cu destui bătrâni, cu cunoscuți despre care habar nu am cum au aflat despre eveniment și, pentru ca lucrurile să fie cât mai pline de suspans, îi vedeam pentru prima oară pe doi dintre vorbitori: Francisc Visky jr. (fiul cel mare al lui Ferenc Visky) și Istvan Visky jr. (primul dintre cei 25 de nepoți ai lui Visky și preot reformat în Oșorhei). Doar prezența lui Laci Köteles la „prezidiu” făcea ca atmosfera să fie puțin mai familiară.

Cu toate acestea, nu înstrăinarea (printre atâția necunoscuți), ci noutatea a fost dominanta serii. Istvan mărturisea că e o premieră și pentru ei: o seară de-asta cu români și maghiari de confesiuni diferite discutând despre cel care a fost deținutul politic, autorul și omul Ferenc Visky.

La ora 18:30, când ar fi trebuit să înceapă întâlnirea, scaunele nu erau încă toate ocupate, dar numai pentru ca vreo câteva minute mai târziu să vezi oamenii căutând de zor pe unde să se așeze (unii au preferat să rămână în picioare).

Mai întâi a rulat un filmuleț foarte scurt (vreo 8 minute) cu imagini din viața lui Ferenc Visky, întrerupte de citate biblice, totul pe fundalul piesei – bine aleasă – „Conversation with Father”, de Zbigniew Preisner.

Primul care a vorbit a fost Francisc Visky jr. Cu umor, cu vervă, cu elocvență. A evocat figura soțului, a tatălui, a „politicianului”, a predicatorului (a „robului și slujitorului” Evangheliei – ca să-l citez). Din cuvintele sale și de dincolo de ele se detașa amprenta memorabilă, admirabilă lăsată de Visky în amintirea copiilor săi: omul liturgic, predicatorul smerit și truditor (când se pregătea) și transfigurat (când ajungea în amvon), generos până peste puteri, tatăl ferm și iubitor, ritualurile familiei girate de tatăl, omul pentru care da și nu erau angajamente ferme, dar care era suficient de „flexibil” ca să semneze la Securitate angajamente că nu va mai predica, nu va mai ține studii biblice, nu va mai păstori etc., pe care însă evident că le încălca de a doua zi.

Citește mai mult »

Ce are creștinismul de pierdut?

(Sursa)
(Sursa)

Remarc de o vreme – deși există de mai mult timp, dar nu am luat eu aminte – o ciudată atitudine ambivalentă în rândul creștinilor în raporturile lor cu spațiul public. Pe de o parte, se manifestă o respingere a spațiului public, ca fiind o sursă de imoralitate și de idei năstrușnice extrem de periculoase. Pe de alta, aceiași creștini se agață de spațiul public ca fiind oarecum moștenirea lor legitimă, rodul civilizației creștine de odinioară și ei au dreptul să emită pretenții asupra sa.

Jucând la ambele capete, mai degrabă din reflex decât în mod intenționat și conștient, creștinul ambivalent reacționează în funcție de propriile sensibilități când anatemizând și delimitându-se vârtos, când revendicând profetic în numele a ceea ce ar trebui să fie spațiul public dar nu mai e.

Oscilația între nostalgia după forța publică de odinioară a creștinismului și refuzul participării la acțiuni civice sau politice (pentru că „nu e locul creștinilor acolo”) trădează în cel mai bun caz o inconsecvență, dar poate fi și semnul unei spaime mai mult sau mai puțin conștientizate sau a unei neputințe frustra(n)te.

Încrâncenarea cu care se revendică sau se abandonează spațiul public tulbură luciditatea și adesea generează tonuri alarmiste și reacții contradictorii. Vă dau și un exemplu: cei care spun că creștinii nu au ce căuta în politică ajung nu o dată să pretindă moralitate clasei politice. Pe ce bază? Vor libertate de exprimare pentru creștini (adesea doar pentru cei de o anumită culoare confesională), dar sunt gata să ceară eliminarea din spațiul public al antiteiștilor sau a altor confesiuni (ce să mai zicem de religii?).

În subtextul a numeroase luări de poziție se poate citi un mesaj răzbunător: cei care ne fac nouă asta merită același tratament. Atâta doar că răspunsul cu aceeași monedă nu prea face parte din arsenalul recomandat creștinului. După cum alternativa nu e nici resemnarea servilă și „smerită”.

Să presupunem însă că toate privilegiile creștinismului și orice drept de exprimare în spațiul public ar fi suprimate peste noapte. Că creștinismul ar deveni ilicit, persecutat, marginal. Ar pierde cu adevărat ceva creștinismul?

Probabil că în primă fază ar pierde niște beneficii (mai ales dacă ne gândim la „bisericile naționale”, dar nu numai) materiale și de imagine.

Pe urmă, s-ar selecta de la sine enoriașii credincioși dintre cei de circumstanță. Cu siguranță că ar fi mai puțin creștini, cel puțin în primă fază, dacă ar trebui plătit un preț mare.

Se prea poate că societatea ar pierde câteva dintre valorile fundamentale creștine. Legile ar căpăta altă structură, iar moralitatea publică ar suferi modificări poate chiar substanțiale.

Să mai presupunem că, tot peste noapte, la fel ca în Danemarca, pastorii și preoții ar fi forțați să îi cunune pe homosexuali.

Te poate obliga cineva, ca pastor sau preot, să faci ceva ce contravine celor mai adânci credințe ale tale? Bineînțeles că nu, însă refuzul are, indiscutabil, un preț. Citește mai mult »

Personalități de sărbătorit în 2014 (1)

 

Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)
Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)

Lista asta are un pronunțat caracter subiectiv. Dar reprezintă și un pretext pentru a citi câte ceva de/despre aceste personaje care au lăsat o urmă în istorie prin ceea ce au făcut (sau, uneori, au refuzat să facă). Alegerea numelor îmi aparține, iar lista finală e surprinzător de lungă.

1. Fratele Laurențiu al Învierii (1614 – 1691): 400 de ani de la naștere. A scris una dintre cele mai frumoase cărți de spiritualitate creștină. El se ocupa de bucătărie într-o mănăstire carmelită din Paris. Deși catolic credincios, nu a fost călugăr. Însă voia ca, în condițiile date, să se apropie de Dumnezeu. Rezultatul acestei dorințe este consemnat în cartea Viața cu Dumnezeu (titlul vechi: Practicarea prezenței lui Dumnezeu), ce reprezintă un manual de spiritualitate pentru oameni ocupați.

2. Antonie de Suroj (1914 – 2003): 100 de ani de la naștere. Abia când am descoperit cartea Școala rugăciunii am reușit să văd această îndeletnicire spirituală cu alți ochi decât eram obișnuit din educația aluvionară pe care o acumulasem în mediul evanghelic. A fost un gură de aer proaspăt și cu totul inedit. Merită!

3. G.K. Chesterton (1874 – 1936): 140 de ani de la naștere. Scriitor catolic și autorul câtorva cărți de referință: Ortodoxia, Everlasting Man, Heretics etc. Consider că Ortodoxia e o lectură obligatorie pentru orice creștin.

4. George MacDonald (1824 – 1905): 190 de ani de la naștere. Pastor protestant, antemergător al literaturii fantasy, precurs al lui J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. Mi-aș dori să am răgazul să citesc câte ceva din Unspoken Sermons, care au stat la baza unei antologii întocmite de C.S. Lewis. În românește i s-a tradus Prințesa și goblinii.

5. Augustin de Hippona (354 – 430): 1660 de ani de la naștere. Nu mă pot lăuda cu lecturi prea consistente din Augustin. Dar e cert că-i atât de mare încât nu se poate face teologie fără a-l pomeni. Până și Luther era, înainte să devină reformator, călugăr augustinian. Măcar Confesiunile tot ar trebui citite și de către nespecialiști.

6. Origen (184/185 – 253/254): probabil 1830 de ani de la naștere și 1760 de la moarte. A fost cel mai strălucit reprezentant al școlii catehetice de la Alexandria. Din pricina prostului renume de care s-a bucurat Origen și origenismul, cred că e foarte greu de estimat impactul pe care l-a avut asupra Tradiției Bisericii. În orice caz, am găsit de mai multe ori în scrieri recente ideea că Origen merită și trebuie reevaluat. Rețin din viața lui dorința arzătoare de a fi considerat vrednic de martiraj și durerea că nu avea parte de așa ceva. Totuși, se pare că moartea i s-a tras de la torturile suferite în timpul persecuției lui Decimus.

7. Toma din Aquino (1225 – 1274): 740 de ani de la moarte. Am citit că, cu doar vreo câteva săptămâni înainte de moarte, Toma a avut parte de o experiență mistică în urma căreia a ajuns să considere că toată opera lui teologică – fundamentală pentru Biserica Catolică – reprezintă niște „paie”. N-a mai apucat să scrie și altceva. În românește s-a tradus puțin, dar e în lucru Summa theologica.

8. Jean Calvin (1509 – 1564): 450 de la moarte. Nu-s deloc fan al calvinismului, dar, aproape de fiecare dată când am citit direct din scrierile lui Calvin, calvinismul mi s-a părut o interpretare adesea abuzivă a teologiei sale. Totuși, sunt câteva elemente care mi-l fac oricum mai antipatic decât, să zicem, Luther. Dar Calvin rămâne un reper al Reformei și orice prilej e bun pentru a-l mai răsfoi măcar o dată la câțiva ani.

9. Oswald Chambers (1874 – 1917): 140 de ani de la naștere. Chambers e unul dintre autorii care știu că sistemele raționale nu rezistă în fața realității, pentru că temelia vieții este una tragică, incoerentă, fără cursivitatea logică a discursurilor. Mi-a prins bine după cursurile de „sistematică”. Când a fost să conferețieze despre C.S. Lewis, dr. Jerry Root mi-a povestit că My Utmost For His Highest (tradusă în românește cu două titluri: Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt și Totul pentru gloria Lui) conține predici întregi din George MacDonald, pe care Chambers le copiase pentru că-i plăcuseră, iar soția lui Chambers le-a introdus în această carte de meditații zilnice, editată post-mortem, neștiind că textele nu-i aparțin, de fapt, lui Oswald.

10. Frank Laubach (1884 – 1970): 130 de ani de la naștere.

Citește mai mult »

Un anglican, o evreică și un catolic

 

2013 a fost un an în care anglicanul C.S. Lewis (1898-1963), evreica Simone Weil (1909-1943) și catolicul Gustave Thibon (1903-2001) au putut fi comemorați și rememorați, grație unor numere rotunde legate de viața lor.

Din păcate, n-am apucat să scriu despre fiecare dintre ei la vremea potrivită (e un mic regret al anului care se încheie). Cum mereu am avut impresia că există niște trăsături care-i unesc pe toți trei, în ciuda numeroaselor deosebiri dintre ei, am încercat să fac măcar un efort de sistematizare a câtorva asemănări pe care le consider deosebit de importante (lista nu e exhaustivă).

 E un gest minimal de prețuire pentru niște personaje de prim rang în gândirea creștină a secolului XX. Indiferent de eventualele afinități sau divergențe pe care, ca cititori, le putem avea cu acești autori, ei merită cunoscuți măcar prin scrierile ce sunt disponibile în limba română.

1. Curiozitate vie. Toți s-au remarcat printr-o curiozitate deosebită mai ales în ce privește cunoașterea ființei umane, dorința de a o înțelege și refuzul șabloanelor. Thibon, de pildă, a fost un autodidact care a ajuns să fie socotit filosof. C.S. Lewis a scris pe teme care nu aveau legătură directă cu specializarea lui.

2. Gratuitatea căutărilor. Simone Weil reprezintă modelul prin excelență de căutător complet dezinteresat de beneficii personale. Consemnările sale au rămas în grija lui Thibon, care s-a îngrijit ulterior să fie publicate. Pentru toți trei însă era mai important să înțeleagă și să aprofundeze, nu să obțină beneficii imediate (bani, titluri, popularitate, bani etc.) din rodul investigației lor.

3. Interesul pentru alte religii. Dacă am înțeles eu bine ceea ce am citit din scrierile lor, toți acești scriitori au privit mai degrabă cu bunăvoință mitologia păgână, considerând-o o formă de aspirație către revelația supremă a lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că ar fi promovat-o, ci o analizau ca pe o aproximare a adevărului revelat.

4. Deschiderea față de alte confesiuni creștine. Citește mai mult »

Exilul şi aşteptarea

Fuga în Egipt (sursa)
Fuga în Egipt, de Joachim Patini (sursa)

„Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lumină lină din lumină lină”

(Lumină lină – Ioan Alexandru)

Distanţa dintre cer şi pământ este imposibil de precizat. Pentru simplul motiv că nu există un loc anume de unde începe cerul. Interesant că există însă exprimări de tipul „ca de la cer la pământ”. Şi mai e interesant că, deşi se vorbeşte despre „albastrul cerului”, pământul e cel albastru. „Planeta albastră”.

Aşadar, nu facem decât să ne raportăm la ceva foarte vag şi să trăim cu impresia că privim „în sus”, când albastrul e în jurul nostru, e printre noi, cerul nostru e printre noi. Logic vorbind.

Nu ştiu cum va fi fost înainte de căderea lui Adam. Dar odată exilaţi din paradisul primordial, am devenit atât de siguri pe noi, încât am mutat centrul lumii pe pământ. Poate că aveam nevoie să facem asta, ca să ne căutăm curajul să fim fericiţi. Ca să putem trăi, să ne găsim un rost.

Chrisos e „Lumină din Lumină”. Nu e vorba de lumină în sens figurat, ci de lumină cum „ochii omului nu au văzut”. Lumina a păşit în exil, cu riscul de a fi dispreţuită, pentru că evidenţia imposibilitatea fericirii. Evidenţia gravitatea, amploarea crizei, a minciunii.

Îndeobște, exilul nu este un loc al libertăţii, cum se întampla să fie în perioada comunistă pentru români. Exilul e locul departe de casă, de limbă, de neamuri, de prieteni, e locul unde dezrădăcinatul nu mai are confortul relaţional, lumea iubirii în care locuia. Fiindcă fiecare dintre noi căutăm să ne amenajăm un colţ de iubire în care să creştem, să stăm pe cât se poate fără măşti. Exilul – surghiunul – e locul unde nu poţi fi tu, aşa cum eşti, în tot adevărul de care ești în stare. În exil eşti altul, eşti necunoscutul care apare şi trebuie acceptat, asimilat, recunoscut, evaluat.

Christos a spus oamenilor că sunt nenorociţi. A denunțat sistemele care promiteau binele omului. A introdus în lume îndoiala față de realitate și față de prezent odată cu credința în ceva absent, niciodată văzut, mereu presimțit, aproximat, dorit.

Christos exilatul. Autoexilatul. Lumina a venit să prindă umbră. A venit să fie confundată cu tot felul de arătări.Citește mai mult »

Este îndoiala un păcat? Răspunsul lui Calvin

 

Hendrick  ter Brugghen - Necredința Sf. Toma (sursa)
Hendrick ter Brugghen – Necredința Sf. Toma (sursa)

În mediul în care am crescut, cel mai adesea se insinua, dar destul de frecvent se spunea și textual, că îndoiala este un păcat. În consecință, era la mare trecere certitudinea de fier, afișată și chiar obligatorie; se impunea să nu ai vreun conflict lăuntric sau, dacă-l ai, să nu cumva să vorbești despre el. Dădea bine să ai puse toate „siguranțele” la locul lor. Nu zic că ar fi rău asta ca exercițiu intelectual, dar în ordinea realității, se pare că de îndoială nu prea putem scăpa. Alister McGrath susține că există o deosebire între certitudinea intelectuală și cea existențială.

Am descoperit, cu surprindere, la Calvin (!) – tot prin intermendiul lui McGrath –  o abordare destul de consistentă și foarte realistă a chestiunii. Mereu am avut impresia că tot ce poate fi mai rigid și mai legalist în creștinismul protestant ne vine de la Calvin – asta „grație” calviniștilor care se revendicau de la el și își justificau cu textele sale diverse dogmatisme teologice. Dar, ori de câte ori m-am dus direct la scrierile lui Calvin, am descoperit foarte multe nuanțe și o confruntare onestă cu realitatea.

Istoria se repetă și în ce privește perechea credință/îndoială, credință/necredință.

 Desigur, în timp ce susținem că credința ar trebui să fie sigură și certă, nu ne putem imagina niciun fel de certitudine care să nu fie presărată cu îndoiala și niciun fel de siguranță care să nu fie asaltată de unele temeri. Pe de altă parte, afirmăm că cei credincioși se află într-un conflict perpetuu cu propria lor necredință. Suntem departe, într-adevăr, de a așeza conștiința lor într-un repaos încărcat de pace, netulburat de niciun fel de neliniști.

 Cazul lui David (cu extrase din Psalmi), considerat un exemplu de om cu credință puternică în Dumnezeu:Citește mai mult »

Creștinii din Siria…

Autor: Rafy (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg
Autor: Rafy (domeniu public)
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea – cărțile din această „tradiție” stau mărturie – istoria creștinismului occidental, care, după primele patru-cinci secole, în care s-au stabilit canonul și crezurile fundamentale, ignoră aproape complet nu doar tot ceea ce e la est de Ierusalim, dar și ceea ce e la est de Roma (Cairns e un nefericit exemplu în acest sens).

Îmi pare, citind autori precum Diarmaid MacCulloch și Jonathan Hill, că în această atitudine avem de-a face cu o formă de aroganță occidentală incompatibilă cu creștinismul. Seamănă mai degrabă cu convingerea etnicistă a unor evrei care uitau care le e mandatul divin, ținând minte numai partea în care se spune că ei reprezintă poporul ales.

Ca să mai subminăm puțin această idee, să luăm aminte că, de pildă, cea mai veche clădire de biserică creștină descoperită până în prezent se găsea pe vechiul teritoriu al Siriei, la Dura Europos, și datează din jurul anului 250[1].

Moștenirea creștină siriacă tradițională este împărțită în două: o ramură vestică ce este considerată monofizită (sau miafizită, la fel ca cea coptă, despre care am mai vorbit), legată de Antiohia Siriei; și o ramură estică, nestoriană sau duofizită (erezia lui Nestorie mai este cunoscută și ca dioprosopism) legată de școala de la Edesa și, pe urmă, de la Nisibi.Citește mai mult »

Richard Wurmbrand despre sărăcie

Vladimir Ghika – martir al Bisericii

cotidianul.ro
cotidianul.ro

Sfântul Părinte Papa Francisc a semnat decretul prin care preotul român de confesiune catolică Vladimir Ghika (1873-1954) este declarat martir pentru credinţă. El va fi ridicat la cinstea altarelor şi va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Monseniorul Vladimir Ghika şi-a dat viaţa ca martir pentru credinţă în închisorile comuniste.

Înalt Prea Sfinţia sa Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, a declarat că acest gest al Papei Francisc este un dar deosebit pentru întreaga Biserică Catolică din România. Încă din 1991, ÎPS Ioan Robu a adresat Sfântului Scaun cererea pentru începerea Procesului în Cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului. Existau deja dovezi şi multe mărturii despre viaţa de credinţă a monseniorului şi moartea lui martirică. „Vladimir Ghika devine astfel primul martir al Bisericii locale care va fi declarat fericit de către Vatican”, a explicat Pr. Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a monseniorului.

Citiți restul articolului aici.

Papa Francisc

Papa Francisc I mediafax.ro
Papa Francisc I mediafax.ro

O bună parte din datele biografice ale lui Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, devenit Papa Francisc I, sunt disponibile pe site-urile de știri (și, cu siguranță, până în zori, jurnaliștii vor apuca să se documenteze și din alte surse decât din Wikipedia și scurta notiță biografică de pe vatican.va, la care se pare că s-au mărginit majoritatea pe seara asta).

Născut în 1936, e fiu de imigranți italieni – deci argentinian numai prin „adopție”. Este licențiat în chimie, filosofie și teologie, cu studii făcute în Argentina și Germania. Intră de timpuriu (1958) în Societatea lui Isus, ajungând superior al iezuiților din Argentina.

Ascensiunea lui în ierarhia bisericii catolice mă interesează mai puțin. Mai semnificativ mi se pare faptul că și în prezent este cunoscut printre credincioșii din Buenos Aires drept „padre Jorge”, cu toate că e cardinal de ceva vreme. De unde deduc că e un personaj fără ifose.

Cea dintâi chestiune demnă de remarcat este că papa nu e european – decât după sânge. Nu am idee ce va însemna asta, dar prima mea reacție a fost să văd în ce relații se află cu „teologia eliberării”. Se pare că se delimintează de acest curent teologic, ceea ce e bine.

Numele ales de noul papă e unul surprinzător. Bineînțeles că imediat te duce cu gândul la Francisc din Assisi. Dar mai este un Francisc, tot sfânt și tot celebru, în Biserica Catolică: este vorba despre Francisc Xavier, co-fondator (împreună cu Ignațiu de Loyola) al Societății lui Isus. De la care dintre cei doi se revendică noul papă urmează să aflăm.

Îmi vine în minte scena din filmul lui Zefirelli, când Francisc din Assisi, însoțit de câțiva frați desculți, se prezintă înaintea papei, care îi întâmpină cocoțat pe un jilț, la care se ajunge pe o scară ce pare interminabilă. Papa coboară cu dificultate și se pleacă în fața lui Francisc, cu regretul că el trebuie să rămână rob al luxului la care îl condamna funcția deținută.

Simbolic vorbind, acum Francisc a ajuns în vârf. Recunoscut pentru modestia și austeritatea în care trăiește, este destul de plauzibil ca Bergoglio să-și fi luat numele în cinstea lui „il poverelo”. Într-o epocă de mari convulsii economice, Biserica pare să transmită astfel un mesaj de sporită bunăvoință față de cei săraci, umili, vulnerabili.

Nu e deloc de neglijat acest semnal. Ar merita luat în seamă și de alte biserici, indiferent de dimensiunea lor sau de culoarea confesională.Citește mai mult »

Despre înțelepciunea Bisericii

villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr
villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr

Am scris o recenzie la Reimaginarea bisericii în care îmi exprimam rezervele în special față de metodologia și fundamentele teoretice la care apelează autorul Frank Viola. Cum n-am citit toate cărțile lui și nu am o privire de ansamblu asupra paradigmei teologice pe care o conturează, nu voi mai insista pe chestia asta.

Vreau să sugerez însă câteva teme de meditație, pornind de la unul dintre argumentele fundamentale ale lui Viola, și anume că biserica s-a aflat vreme de 17 secole într-o eroare gravă, fiind îmbibată de păgânism și de practici străine de Biblie.

Și o să iau în discuție chiar Biblia. Nu de alta, dar există câteva fapte care nu pot fi trecute cu vederea (sau cu orbirea), în privința Bibliei.

Trecem repede peste chesiunea canonului, nu pentru că ar fi de importanță secundară, ci din pricina complexității subiectului și a faptului că s-ar putea să nu intereseze pe prea multă lume.

Ținem minte numai că avem o Biblie, în mare cam aceeași pentru toată creștinătatea, cu excepțiile cunoscute și răs-comentate. Ce mai știm e că avem cu toții (mă refer la occidentali) acces la ea după bunul plac al inimii și minții.

Dar cum s-a ajuns aici? În linii mari, pentru că o avem tipărită (sau în format electronic), pentru că o avem în limba noastră și în alte limbi pe care le stăpânim și pentru că știm să citim.Citește mai mult »

Acei mincinoși binecuvântați

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăște pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucurile complicate. […]

Nu te poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijului ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. (p. 14-17 passim.)

Wurmbrand, în pușcărie, jură că antibioticul primit de el de acasă, la care tocmai renunțase pentru a-l trimisese unui legionar înrăit, nu e al său. Un episcop catolic, coleg de celulă, ajunsese în pușcărie și îl trăsese după sine și pe un avocat care-l ajutase pentru că, întrebat de comuniști, nu putuse să mintă ca să-și protejeze colaboratorul. Wurmbrand îi spune:Citește mai mult »