„Se aude înăuntru!”

„Faras Saint Anne (detail)” by Anonymous (Faras) – Stanisław Lorentz, Tadeusz Dobrzeniecki, Krystyna Kęplicz, Monika Krajewska (1990). National Museum in Warsaw. Arkady. (Sursa)

Poate că voi n-ați pățit niciodată ca cineva să iasă dintr-o biserică și să vă spuie dojenitor: „Liniște, se aude înăuntru!” Mie mi s-a întâmplat mai ales când eram copil și am văzut că li s-a întâmplat (și continuă să li se întâmple) și altora.

Dojana este justificată, de obicei. Larma de afară tulbură ceea ce se întâmplă înăuntru. Demn de toată atenția mi separe însă este un alt aspect. Recunosc că folosesc atenționarea citată în titlu mai degrabă ca pretext, dar cu incontestabilă valoare simbolică.

În esență, cred că această formulare descrie foarte bine o atitudine. Pe de o parte, există partea bună (și începem cu ea, după cum am fost învățați ca mai întâi să apreciem, abia pe urmă să criticăm). Iar această parte bună spune că oamenii care se adună la slujba din biserică încearcă să-și facă liniște în gânduri și să-și concentreze atenția la cele sfinte. Că lasă grijile lumești afară, astfel încât acestea să nu-i distragă de la miza celor ce se întâmplă „înăuntru”. Și asta e bine!

Dar există și celălalt aspect, negativ. Îi putem spune surditate, autism, izolaționism, autosuficiență, ignoranță, sectarism, tribalism, ghetoizare, fiindcă ia chipuri diferite. Diverși termeni exprimă diverse nuanțe și intensități a ceea ce presupune dorința de a stabili o graniță între o comunitate și mediul ei.

Iarăși trebuie precizat că ideea de separare a spațiilor nu-i deloc rea în sine. Ba chiar există o tendință și o nevoie firească și sănătoasă de a delimita niște realități, niște lumi, niște universuri.

Rău e atunci când aceste separări sunt făcute după cum dictează orgoliile sectare, ignoranța, spaimele proprii ale unei comunități (frica de nou, frica de necunoscut), pizmele, disprețul, conflictele, lupta pentru influență, dorința de control, manipularea etc.

E rău, de pildă, când înăuntru nu se mai aude ceea ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă foarte vie în memorie replica „suntem singura biserică din cartier” (deși mai există una penticostală, una carismatică, una reformată, una greco-catolică, trei ortodoxe și una catolică).

Tot rău e atunci când fruntașii unei comunități nu vor să se audă înăuntru adevărurile dureroase din subteranele comunității.

Publicitate

Riscuri de blogger – falsificarea prin scris

By renjith krishnan (sursa)

Nimic nu este atât de greu ca a nu te înșela pe tine însuți.
(Ludwig Wittgenstein)

Am primit, de când scriu pe blog, și scatoalce – unele furibunde și agresive –, și elogii – unele de-a dreptul nemeritate, consider eu. Din toate astea m-am ales cu niște întrebări legate de autenticitate, independență, libertate, onestitate, curaj, conformism etc.

Cum să scrii pe blog fără să ajungi robul cititorilor? Cum să scrii fără ca, dimpotrivă, să devii un mic zeu al publicului tău, pe care-l șochezi și să-l fericești după pofta inimii? Cum să scrii fără să te lași ademenit de falsitate și minciună, dar nici de o sinceritate vecină cu indiscreția și vulgaritatea? Cum scrii în așa fel încât să nu manipulezi cu bună știință?

Am scris și rescris textul ăsta, iar în final, pentru o mai ușoară lectură, am decis să-l organizez pe puncte. Ignorați, dacă puteți, doza de artificial ce decurge din această structurare.

Iată câteva posibile surse ale falsificării.

1. Amăgire de sine. E adânc înrădăcinată în om nevoia și disponibilitatea de a se amăgi. O spun în egală măsură teologii, filosofii, moraliștii, scriitorii – toți cei care susțin importanța (nu și virtutea!) autenticității. Și, se pare, că e o luptă de o viață care trebuie purtată pentru evitarea amăgirii. Premisele sunt, așadar, sumbre.

2. Falsificare ca risc al scriiturii. Deși multe ar fi de spus aici, mă voi mărgini doar la două piste posibile: (a) discrepanțele care apar între ceea ce gândești și ceea ce scrii și (b) influența pe care o exercită un anumit public asupra unui autor prin aprecieri și critici.

3. Falsificarea prin învecinare. Așa cum există învățare prin învecinare, există și falsificare prin învecinare. Dacă în jurul unui blog se adună mai mulți aplaudaci foarte activi, există șanse considerabile ca bloggerul să se vadă ca fiind mult mai important sau mai talentat decât este. Dacă, de asemenea, se stabilesc niște tovărășii, e greu să te desprinzi din lațul lor și să iei seama la critici sau apostrofări venite din afara cercului confortabil. Cui îi plac criticii, la urma urmei?

4. Falsificarea prin statistici. Știm de multă vreme că adevărul nu poate fi hotărât prin decizie democratică. Deși statisticile sunt importante, faptul că ai mulți cititori nu înseamnă implicit și că ai dreptate. Într-o lume atât de dezorientată ca a noastră, cifrele îmi par un indiciu înșelător. Ele vorbesc despre popularitatea unui blog, fără-ndoială, dar nu și despre valoarea conținutului. Aici sunteți invitați să mă suspectați de invidie, dată fiind vizibilitatea redusă a blogului meu comparativ cu altele, care se folosesc și de vii, și de morți (și de șapte între sorți!) ca să facă trafic.

5. Falsificarea confesională. Fiindcă activez și într-o sferă confesională, sunt silit să pomenesc și acest aspect. Am vorbit despre dificultatea autenticității în context evanghelic. De altfel, cred că e aproape o obsesie (vedeți numai câteva exemple aici, aici sau aici). Mediul evanghelic, după profilul său actual, predispune masiv la autocenzură și falsificare (a se vedea și recentele evoluții penticostale). Putem discuta cu altă ocazie de unde ne vin și cum ne condiționează situările confesionale. Aș mai menționa însă că și alte confesiuni (altele decât cele evanghelice) au fetișurile lor pe care bloggerii pot fi tentați să le menajeze ca să nu cadă în dizgrația cititorilor sau mai-marilor.

6. Falsificarea prin supralicitare. Se întâmplă chiar și bloggerilor obscuri să nimerească pe un subiect de mare interes și să se trezească citați, citiți și invocați ca adevărate autorități. E foarte mare riscul să te lași dus de val și să începi să te consideri un reper, un ins competent, o voce de referință. Asta poate afecta și tonul, și subiectul, și atitudinea următoarelor texte. De pildă, dacă tot pici pe un subiect în vogă, să insiști până la epuizare pe el, chiar dacă nu mai ai nimic de spus. Unii supralicitează prin limbaj șocant, licențios, agresiv sau, dimpotrivă, de o neverosimilă pioșenie. Consecința e tot o formă de falsificare.

7. Frica.

Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă? (II)

Menționam în postarea anterioară că voi aduce în discuție cazurile a două persoane recent intrate în gural lupului. Mă țin de cuvânt și vin și cu al doilea text.

Îi (mai) reprezintă Vasile Tomoiagă pe evanghelici?

Ca să vă introduc în subiect pe cei care nu îl știți pe Vasile, el a plecat din biserica ortodoxă spre cea baptistă la maturitate, iar după mai bine de 10 ani a făcut cale întoarsă.

V-ați putea întreba ce rost mai are să discut dacă Vasile îi reprezintă pe evanghelici, de vreme ce el a decis să se întoarcă la confesiunea din care a plecat inițial. Eu cred că are rost, pentru că unii dintre confrații evanghelici s-au grăbit să se lepede de el, ca de râie. Fapt ce merită atenție.

„Argumentul” sună cam așa: lasă că a fost numai un prefăcut care habar nu avea ce crede și de ce crede, ba poate că n-a fost niciodată „născut din nou”. Acest argument este însă nul. El poate fi aplicat oricui, oricând, numai să se ivească un prilej favorabil, fără să poată fi verficicat dacă a adevărat. Ba mai rău, acest argument constituie o judecată aplicată unui om al cărui suflet nu ne este cunoscut decât în mică măsură.

Un impas al „trupelor de laudă și închinare”

Via: irenekimmakeup.blogspot.com

Știu că sunt mult hulite și bălăcărite, de unii, adulate și elogiate, de alții. Voi încerca să nu mă situez în niciuna dintre tabere. Fiindcă, problema pe care vreau s-o ridic are rădăcini destul de ramificate, dispersând astfel responsabilitățile în mai multe părți.

Recent am avut prilejul să remarc – de fapt, era doar o reconfirmare a unor observații mai vechi – că, în contexte care permit acest lucru, „trupele de laudă și închinare” se delectează adesea cu piese laice. Repertoriul cel mai vizitat este cel romantic.

E de așteptat și de înțeles să fie așa. De așteptat, pentru că dragostea n-are frontiere confesionale. De înțeles, pentru că e singura zonă cât de cât sigură ce poate fi exploatată fără teama unor derapaje grave în decor.

Faptul că se apelează la acest repertoriu, că se comit mici gesturi de rebeliune trădează, în opinia mea, nevoia de a exprima mai mult decât simțăminte religioase sau de a depăși registrul confesional canonic – adică al „cântărilor/cântecelor de biserică”.

Pornesc de la premisa că cei ce cântă într-o formație muzicală manifestă o oarecare sensibilitate artistică și, prin urmare, simt nevoia să exprime ceea ce trăiesc, să pună în cuvinte experiențele, aspirațiile, convingerile, îndoielile pe care le încearcă.

Îi „suspectez” pe acești oameni de dorința de a fi autentici în demersul lor. Dar autenticitatea în zona evanghelică întâmpină o seamă întreagă de dificultăți, după cum am mai discutat cu altă ocazie (puteți vedea aici).

Canoanele oficiale nu permit însă o deschidere prea mare și, cred eu, pe bună dreptate. Totuși, aceste trăiri trebuie să-și găsească un loc în care să fie exprimate prin vers și cânt. Pe de altă parte, există o lege nescrisă care prevede ca orice talent/talant să fie exercitat (exclusiv) în interiorul și spre folosul bisericii.

Puși în fața acestor condiționări multiple și contradictorii, componenții grupurilor muzicale reacționează după știință și după putință.

Exclușii

Preluată de pe awaythrough.com

În virtutea educației explicite, dar mai ales implicite, am considerat multă vreme că exclușii bisericilor sunt niște oameni care-și merită soarta. Păstrând proporțiile, era ceva cam în genul pușcăriașilor care trebuie să plătească pentru infracțiunile comise.

Eram deprins să privesc totul în termeni juridici: după faptă și răsplată. O atitudine demnă de Vechiul Testament, unde comunitatea trebuia să sancționeze încălcările Legii. Această perspectivă nu intra în conflict cu ideea că „toți au păcătuit”, că nu există nimeni care să poată face fapte bune prin sine și nici vreunul care să fi atins desăvârșirea.

Mi-a rămas în minte o imagine emblematică. Un ins care călcase pe bec a fost sancționat de către biserică. Cred că e normal să fie așa. La un moment dat, în timp ce trecea pe lângă casa mătușii lui, femeia a ieșit în stradă și a început să arunce cu pietre după „păcătos”.

Această manifestare de ostilitate poate fi considerată reprezentativă pentru felul în care era privit cel exclus, pentru reacțiile pe care le stârnea în sânul comunității. Se impunea un fel de exorcizare socială a răului. Omul-problemă trebuia înlăturat simbolic, repudiat.

Divided – impresii despre un documentar controversat (continuare)

9. E deconcertantă obstinația cu care cei care au renunțat la Școala Duminicală (și sunt intervievați de Leclerc) invocă drept argument în favoare deciziei lor prescripțiile biblice. Nu contest validitatea acestei idei ca atare. Problematic aici e faptul că recursul la modelul biblic se face selectiv, în funcție de nu se știe ce criterii. Adică, s-a observat că tinerii părăsesc biserica, atunci hai să vedem ce spune Biblia. Pe care, și înainte ca problema să capete asemenea amploare sau să luăm vreo măsură, și acum când am luat măsuri pretindem că o citim și înțelegem.
Dar, pe lângă problema tinerilor, mai există și problema banilor, și a săracilor, și a modelelor de conducere antreprenoriale etc. Astea mai pot aștepta revenirea la modelul biblic. Pesemne că nu ne putem permite să le facem pe toate… biblic. Dacă-i așa, de unde știm că acum au liderii respectivi viziunea corectă? De ce văd atât de selectiv și de sporadic ceea ce e de făcut? Eu cred că ar fi (fost) mult mai prudent ca acești lideri îngrijorați să explice de ce în anumite perioade acest model – nebiblic – a fost funcțional, iar acum nu mai e. Nu de alta, dar cred că s-ar putea aduna suficiente mărturii ale unor oameni pentru care Școala Duminicală a avut o influență benefică hotărâtoare, menținându-i în bisericile lor – și mă gândesc la generații întregi care ne-au precedat.

10. E destul de greu de acceptat o soluție ce vine din interiorul unei comunități care a avut vreme de două veacuri orbul găinii. Oare de ce nu va fi reacționat mai devreme? Iar dacă îi ia două secole să observe că a adoptat o practică nebiblică, putem risca să credităm rezolvarea propusă acum cu virtuțile unei soluții viabile și biblice?
Dacă doar procentele au reușit să-i covingă pe lideri să ia atitudine – ba există o intervenție a unui pastor de tineret care zicea cam așa: am băgat foarte mulți bani în aceste întruniri, dar fără rezultat (deci asta să fie măsura lucrurilor??) –, deci dacă abordarea este una de tip managerial, ce șanse sunt ca aceste concluzii să fie valide? De unde am putea obține certitudinea că soluțiile sunt corecte, dacă însuși diagnosticul este relativ superficial și, în orice caz, unilateral? Lipsește cu desăvârșire ceea ce, în medicină, se cheamă diagnostic diferențiat.

11. Studiile biblice desfășurate de ani de zile la Cluj, sub oblăduirea lui Beniamin Fărăgău, și care se adresează cu predilecție tinerilor, se pare că, dimpotrivă, au fost de mare folos multora dintre cei care le-au frecventat. Nu există statistici, însă, după opiniile adunate de-a lungul timpului (vedeți și comentariile la această postare), am rămas cu impresia că a făcut cu mult mai mult bine decât rău. E drept că aceste studii se adresează cu precădere studenților, dar tot sunt activități separate de întâlnirile bisericii.
De unde deduc că, înainte de a contesta în absolut aceste practici, ar trebui analizat și ce tip de conținut au acele întâlniri. Așadar, separările ca atare s-ar putea să nu fie o eroare în sine, ci ceea ce se întâmplă acolo să fie problematic. Nu văd ce rău poate face o întâlnire în care tinerii să poată pune cuiva întrebările la care părinții nu le pot răspunde sau – după cum știm bine că e cazul la noi – se rușinează să le discute.

 

Jocul perspectivelor – hermeneutica la purtător

Mai adaug și eu o părere, dacă tot e benefic, în chestiunea interpretării Scripturii. Ideea nu e să merg pe linia inițiată de d-l Bodiu, ci să deschid subiectul și către alte paliere de discuție. Tema e generoasă și de mare însemnătate practică.

Avem o certitudine. Și anume, că fiecare evanghelic e pe cont propriu cu Biblia lui. Într-un fel, e chiar spectaculos și – de ce nu? – providențial felul în care s-a păstrat totuși o direcție cât de cât unitară. Probabil că, cel puțin pentru baptiști, orele de școală duminicală au cântărit destul de mult în această privință.

Chiar dacă nu va fi existat și o metodă unitară, măcar exista un program comun și disponibilitatea de a citi Scriptura. În plus, liniile de forță ale vadului confesional au fost păstrate prin delimitările identitare, adesea aceste trăsături definitorii funcționând și ca principii hermeneutice.

De pildă, orice verset care ar fi conținut o eventuală aluzie la botezul copiilor era interpretat ca referindu-se exclusiv la adulți. Se căutau cuvinte cheie care să susțină interpretarea și se trecea triumfal mai departe. În butul ortodocșilor.

Orice text biblic ce putea da cuiva prilejul să creadă că un al doilea botez – cel cu Duhul Sfânt – este necesar era interpretat de baptiști foarte restrictiv, până acolo încât se ajungea la mult discutatul cesaționism, în timp ce penticostalii, dimpotrivă, îl socoteau normativ și obligatoriu.

Fiecare dintre aceste mărci identitare – vezi și predilecția adventiștilor pentru o parte a Legii mozaice – au constituit solide frontiere hermeneutice. Dacă adăugăm la asta și numărul mic de „intelectuali” din bisericile evanghelice, avem deja ingredientele unei subculturi destul de bine păzite de influențele cu potențial eretic. Vedeți bine că povestea cu pericolele liberalismului a înflorit mai ales în ultimii 20 de ani. Înainte altele erau problemele de căpătâi.

Nu trebuie uitată nici aplecarea pe care cultele evanghelice o au către moralitate și care funcționa ca principiu de validare a interpretului. Penticostalii, de pildă (iau exemplul lor pentru că sunt mai impetuoși, mai liberi și mai dezorganizați oleacă decât baptiștii la acest nivel), își sancționau destul de prompt orice profeți și propovăduitori veniți din cine știe ce colț de țară în momentul în care se afla ce hram etic poartă.

Cine are dreptate? – despre competiția interpretărilor

Am văzut recent că Dionis Bodiu a abordat o chestiune foarte interesantă. În context evanghelic, unde aproape fiecare individ își poate croi propria hermeneutică, e deosebit de important să ai niște certitudini care să valideze o interpretare. Nu știu exact în ce direcție vor merge postările următoare ale lui Dyo, aștept cu interes.

Aș vrea, în cele ce urmează, să evidențiez câteva potențiale (dar adesea sunt cât se poate de concrete)… vicii de procedură destul de răspândite. Și să discut despre necesitatea unor incertitudini.

Din punct de vedere logic, orice absolutizare a unei paradigme teologice ar trebui să se soldeze cu anihilarea tuturor celorlalte. Detaliez. Dacă baptiștii au dreptate în absolut, dacă ei sunt depozitarii unici ai adevărului integral și transcendent, atunci și penticostalii, și ortodocșii, și catolicii se află în eroare.

Toleranța teologică față de confesiunile concurente este, în acest caz, cel mult un gest condescendent deși, luat la bani mărunți, ar putea fi catalogat și drept indiferent, inconștient sau chiar eretic. Cum să ai legături „frățești” cu niște inși despre care știi că se află în deplină rătăcire teologică?

Faptul că există însă legături între diverse confesiuni sau că o parte dintre membrii lor se consideră reciproc creștini dovedește că, dincolo de declarațiile ultimative și chiar belicoase, se întinde un spațiu al bunăvoinței. Care bunăvoință nu poate veni, dogmatic vorbind, decât dintr-o anumită ezitare, dintr-o nesiguranță de sine.

Mai mult decât atât, probabil că o majoritate a enoriașilor ce frecventează biserici de diferite culori confesionale sunt de acord să se numească creștini, cu toate că știu că acest titlu este aplicat, cu îndreptățire, și altora.

Leac pentru iluzii – în salonul nr. 6 (R)

Imagine preluată via liveinternet.ru

Doctorul Andrei Efrimîci Raghin (Salonul nr. 6) era suferind. Boala lui era iluzia. Trăind în confortul puturos şi dezagreabil al spitalului pe care îl conducea, îi dădea mâna să filosofeze aiuristic, cuprins de lehamite şi detaşare: e totuna că stai în casă sau eşti la ospiciu, e totuna dacă suferi sau eşti sănătos, n-are niciun rost să tratezi pe nimeni că oricum moare fiecare până la urmă şi alte bazaconii.

Dacă era cât de cât mai sensibil la realitate, s-ar fi putut trata sub îndrumarea lui Ivan Dmitrici Gromov, unul dintre nebunii salonului nr. 6, care suferea de mania persecuţiei, însă era foarte conştient de viaţă, moarte şi suferinţă. Dar leacul cel mai eficace se administrează direct, nu prin intermediar. Confruntarea cu viaţa crudă nu lasă loc de mofturi şi reverii stupide. Frigul, durerea, foamea, izolarea, spaima şi disperarea determină modificarea imediată a teoriilor sterile. În cazul doctorului, cel puțin.

Personajele lui Cehov sunt oameni care caută. Dar se prind în jocul unor himere. Iar când cad de la înălţimea viselor în zama mocirloasă a realităţii, se surpă pe dinăuntru, se sting. În cazul fericit, aşteaptă un viitor mai bun, nedeterminat sau o viaţă mai bună după moarte.

Vocație de compilatori

 

britishtest.com

 

În primă fază pare ceva normal, însă la o privire mai atentă, lucrurile stau chiar pe dos. Pare normal adică, la prima vedere, ca ceea ce e vechi să fie repudiat ca „vestust”, „anacronic”, „desuet”, „depășit”, „învechit”, „demodat” sau pur și simplu „nașpa”. Zgâriind însă puțin sub această crustă unanim și tacit acceptată, e straniu, dacă nu chiar suspect ca tot ce e vechi să fie aruncat – fără discernământ – în lada de gunoi a istoriei.

Cel mai la îndemână contraargument (de bun-simț) e acela că tocmai acele lucruri care se disting prin vechimea lor sunt cele mai pasibile să aibă un sâmbure valoros, odată ce au rezistat atâta amar de vreme. Presupun că nu plecăm de la premisa prezumțioasă (și ușor demontabilă) că oamenii care populează actualmente planeta vor fi fiind cei mai inteligenți și mai cu scaun la cap dintotdeauna.

Cu toate că moda e să fii deschis la nou, să te lepezi de moștenirea apăsătoare a părinților și bunicilor, există destule situații când se face rabat. Se recunoaște, de pildă, implicit, că vârsta poate fi o garanție a calității, că vârsta respectabilă oferă un plus de legitimitate. Nu degeaba toți producătorii de blugi ștanțează un „since…” pe marfa lor. Iar berarii urcă toți în istorie cât mai aproape de Adam sau de Big-Bang.

La nivel ideologic însă e ușor de observat că în primul rând deranjează morala… „anacronică”. Însă vestigiile acestei morale se articulau cândva pe corpusul unei concepții de viață de sorginte religioasă, iar mai încoace, creștină. Ar fi eronat să mă alătur corului de lamentații care declamă ritos că actualmente creștinismul nu mai are trecere. Ba are, dar selectiv.

Această selectivitate îmi pare în mod deosebit suspectă. Nu doar din creștinism se selectează, ci din orice (sau mai ales din) altă religie. Cele orientale sunt preferate cu predilecție. Se compilează din toate câte un pic și se face un melanj bun pentru frecții la suflet, în perioadele mai nasoale ale vieții.

Proiecta(n)ții

Dacă spun că proiectele sunt la modă sună stupid și superfluu. Dar așa este. N-aș putea spune exact de ce. Însă Europa (nume rostit ca o invocație și folosit ca epifanie argumentativă) ne cere proiecte. Banii europeni, ca să fim mai specifici, se dau pe proiecte. Așadar, proiectul e un fel de monedă de schimb: tu faci proiectul, îl împachetezi frumos, îl trimiți la Bruxelles via București și te alegi cu niște euroi.

Proiectul a devenit însă o afacere. Făcătorii de proiecte se recomandă după numărul dosarelor aprobate. La ușa celor care au portofolii (să ne oprim reverențios și la acest cuvânt-cheie) de succes, se face pelerinaj ca la moaștele sfinților. E și normal, având în vedere că ei au know-how-ul pentru a destupa robinetele cu bani ale Europei (extaz mistic!).

Îngrijorător mi se pare însă un alt fapt. Anume că toate instituțiile s-au contaminat de febra proiectului. Dacă ești la școală, faci proiecte, dacă ești la bancă, muncești la proiecte, în multinaționale, tot proiecte, în sănătate, firește, tot proiecte (manageriale). Orice idee e bună în măsura în care poate fi cuprinsă într-un proiect.

Mai mult, și bisericile au adoptat proiectul și îl hrănesc la sânul lor cu cuante de spiritualitate. Orice pastor care se respectă trebuie să-și prezinte viziunea și proiectul. La preoți cred că încă nu-i obligatoriu, însă cu cât s-or prinde mai repede în horă, cu atât mai profitabil va fi.

Marea păcăleală

Suprapunerea dintre 1 aprilie și Joia Mare mi s-a părut destul de bizară. Și nepotrivită. Dar stând puțin și aprofundând chestiunea, mi-am dat seama că e cât se poate de justificat. Joia toată creștinătatea sărbătorește instituirea unuia dintre actele fondatoare ale creștinismului: prima euharistie (sau cina cea de taină).

Ceea ce se întâmplă atunci, potrivit relatărilor din evanghelii, are un aer de păcăleală. Christos își oferă propriul trup spre a fi mâncat de către discipoli și propriul sânge pentru a fi băut. El era însă întreg, deci nu putea fi vorba de a mânca efectiv trupul și de a bea sângele. Cu siguranță că acel îndemn a stârnit atunci nedumeriri între apostoli. Iar mai târziu, mulți neinițiați au avut destule probleme să înțeleagă despre ce fusese, de fapt, vorba. De aceea au ajuns creștinii să fie acuzați de canibalism.

Pentru un privitor exterior, rămâne și azi un spectacol ieftin, un gest fără acoperire: Christos nu este pâine și vin. Trupul Mântuitorului nu poate fi realmente fărâmițat în miliarde de bucățele care să ajungă la fiecare creștin de-a lungul istoriei și de-a latul pământului. S-ar putea trage foarte bine concluzia că oamenii care dau crezare acestei afirmații ciudate se lasă trași pe sfoară.

Dar nu este creștinismul, la urma urmei, marea păcăleală a tuturor veacurilor pentru mulți?

Ficţiunea obligatorie (2)

Noi mințim

Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.

Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.

Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.

Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.

Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.

Climategate sau: s-a dat un Premiu Nobel pe degeaba?

Dându-mă eu pe infinitul (cum îl socotesc unii) internet la ceas de noapte, iaca peste ce dau: Dragoș Paul Aligică publică în Revista 22 un articol despre Climategate. E vorba de un scandal ce se leagă de una dintre temele favorite ale militanților „verzi”: încălzirea globală. Pe scurt, un hacker rămas în negura conexiunilor a reușit să „spargă” serverul de la unul dintre centrele de referință care furnizează lumii întregi date așa-zis științifice prin care se confirmă că temperatura globală e în creștere, că oamenii sunt vinovați pentru asta fiindcă poluează și – zic unii – apocalipsa ne paște. O să murim cu toții rotisați.

Ceea ce a scos de acolo respectivul hacker este de-a dreptul uluitor. Nu numai că îngălzirea globală e o păcăleală, dar chiar se înregistrează o scădere a temperaturii. Mai mult, „savanții” au măsluit voluntar informații, ca să se potrivească în teoriile lor. Pentru ca oricine să poată vedea despre ce e vorba, omul care a descoperit tărășenia a făcut publică informația pe internet.

Două chestii mi-am venit în minte cu această ocazie. Prima e aceea că Al Gore, marele democrat care tot a vrut, dar n-a mai ajuns președinte, a luat un Premiu Nobel pentru Pace cu treaba asta despre mediu. Iar teoria despre încălzirea globală făcea parte din arsenalul lui. Iată cum argumenta juriul alegerea:

for their efforts to build up and disseminate greater knowledge about man-made climate change, and to lay the foundations for the measures that are needed to counteract such change

Măi să fie… O fi luat cam pe degeaba premiul ăla? Oare știa că lucrează și cu date măsluite?

Ficţiunea obligatorie (1)

Realitatea din cuvinte

Cuvintele sunt creatoare de realitate alternativă. Realitatea reală, ca să zic aşa, este fragmentară, mai rău, este incoerentă, contradictorie, paradoxală. Cuvintele iau această realitate şi o aranjează raţional, o selectează, o distribuie, o împachetează şi o cataloghează după temă, perioadă, persoane, semnificaţii. Aceasta e moda vremii, ca aranjarea să se facă raţional. Ce nu intră în această metodă de lucru este încadrat, tot de raţiune, desigur, fie la superstiţii, fie la paranormal, fie la absurd/suprarealism/incredibil, fie, în cazul mai fericit, la misterul divin. În felul acesta se evacuează lucrurile incomprehensibile şi perspectiva rămâne coerentă şi inteligibilă.

Revin şi insist. Realitatea nu este aşa. Fiecare pas făcut pe pământ de o fiinţă raţională este o imposibilitate logică. Există un celebru raţionament cu care se poate demonstra logic că e imposibil să te deplasezi între două puncte A şi B. Cu toate acestea, imposibilul se întâmplă cu o naturaleţe dezarmantă.

Lumina cea de toate zilele este un paradox în sine. Natura duală, corpuscul-undă, este o criză perpetuă (a raţiunii) care există însă şi întreţine minunea vieţii. E o… imagine în mic a unui adevăr mult mai scandalos: unirea transcendentului cu imanentul în persoana lui Cristos.

Cu toate acestea, ne plac poveştile coerente, fără discordanţe. Ne place lumea care se naşte din cuvintele noastre. Ele leagă şi adună laolaltă. Cuvintele descriu până şi golurile, le umplu cu imagini despre vid, absenţă, tăcere, hău. Când un om pleacă de lângă un alt om, în realitate rămâne un loc gol, o absenţă, o scădere, în lumea cuvintelor intervine o imagine a golului, o descriere a absenţei (pe care tocmai am creionat-o în câteva… cuvinte). Mintea noastră este dirijată să-şi închipuie, să contureze şi să denumească.

Chiar dacă în realitate vidul poate fi absenţă şi repaos, în lumea cuvintelor el reclamă activitate, muncă. El trebuie să rezulte din ceva, să fie un efect al unor cuvinte, sintagme, enunţuri. Până şi golul trebuie creat, muncit, elaborat. Pauza (spaţiul) dintre cuvinte nu e un vid în sine, ci doar un indiciu, un adjuvant pentru orientare.

Nu vreau să fac o teorie a limbajului, deşi, involuntar, am şi facut asta probabil. Dar mă interesează strict acest aspect foarte practic: cuvintele umplu spaţiile pe care realitatea le lasă goale. Și mă preocupă chestiunea din două motive: 1. obsesia de a înfăţişa lumea în toată coerenţa ei raţională şi 2. posibilitatea extraordinară de amăgire ce decurge din capacitatea de a crea o lume din cuvinte.