Poezia nu e despre „eul liric”, nici romanul, despre „narator omniscient”

Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”…

Publicitate

„Gaura neagră” din drezină

© Alain Riazuelo
apod.nasa.gov

Citeam zilele trecute o poantă pe facebook care zicea cam așa: „What happens in a black hole stays in a black hole”. Se pare însă că realitatea depășește teoria („științifică”). Căci ceea ce am comis eu în „gaura neagră” (cum mi-a fost catalogat blogul – sau activitatea – de către pastorul Daniel Brânzei) a reușit să iasă în afară și să-i atragă atenția.

Din câte știu, calificativul mi se trage de la articolul în care îmi exprimam dubiile că actualul papă ar fi anticristul însuși. Totuși, trag nădejde că pastorul care m-a etichetat a răsfoit mai multe postări ale subsemnatului înainte să-și formeze o părere cât de cât pertinentă.

Semnalez postarea care mă sancționează dintr-un motiv cât se poate de simplu: n-am niciodată certitudinea că ceea ce spun este infailibil sau că sunt deasupra unor evaluări omenești fundamentate. Așa că mi se pare posibil și ca dumnealui să aibă dreptate.

Probabil că cei ce reveniți la blogul meu periodic îmi împărtășiți măcar în parte vederile sau cel puțin considerați că merită să acordați oarecare atenție opiniilor exprimate aici. Astfel că postarea asta ar putea fi interpretată ca un năvod aruncat pentru a culege elogii în contrapartidă la sancțiunea pe care am căpătat-o.

Insist că nu e cazul, deși n-aveți cum pătrunde în tainița motivațiilor mele. Vă semnalez însă acest text critic pentru ca să știți cam ce pericole vă pasc atunci când îmi citiți articolele și, eventual, dacă binevioți, să-mi atrageți atenția oricând considerați de cuviință (unii au și făcut-o, fapt pentru care le mulțumesc), că n-o să vă port pică.

Precizez că nu-l suspectez de rea-credință pe pastorul Brânzei în critica pe care mi-o aplică, ci cred că face ceea ce consideră că este necesar din punctul dumnealui de vedere pentru a sancționa un aspect pe care-l interpretează ca deficitar.

Notă: Am luat decizia să moderez eventualele comentarii la această postare (fie ele elogioase sau injurioase), urmând să devină publice doar cele pentru care autorii își vor exprima explicit dorința să fie publice – prin mențiunea [public]. În felul acesta, vreau să facilitez exprimarea unor opinii critice care să mi se adreseze direct, personal, fără să fie nevoie ca expeditorii să își susțină deschis eventualele „urecheri”. Comentariile la toate celelalte postări vor funcționa în regim normal.

„Creștinii sunt…” – cum apar creștinii în sugestiile google

Era într-o vreme un adevărat scandal că la căutările pe google, dacă scriai „românii sunt…”, sugestiile automate ale motorului de căutare nu erau deloc măgulitoare pentru noi. A urmat o întreagă campanie susținută și de presă pentru a aduce în topul sugestiilor niște trăsături cu care să ne putem mândri.

Am făcut un mic experiment similar cu sintagma „creștinii sunt…” Dar mi-am zis să nu mă opresc doar la limba română, ci să încerc și alte limbi, mai ales cele cu largă circulație. Așa că am ajuns la 6 variante (cea în engleză e dublă). Probabil că mai existau și alte combinații posibile, dar vedeți și voi ce-a ieșit.

 

În engleză:

 

Cu varianta articulată:

 

În franceză:

 

În italiană:

 

În spaniolă:

 

În germană:

Să ne cunoaștem contemporanii

http://www.mycutegraphics.com/

Când eram mic, mi se părea un lucru firesc să aud în jurul meu oameni povestind despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Și nu povesteau din auzite, ci din experiență. Erau bătrâni care fuseseră pe front, care se aleseseră cu răni, unii fuseseră prizonieri la ruși, dar supraviețuiseră și ne povesteau nouă, celor mici, aventurile lor trăite pe viu.

Încă am rămas întrucâtva blocat în reflexul aniversării a 45 de ani de la încheierea războiului. Între timp însă, ne apropiem de 70 de ani de la acest eveniment.

Câtă vreme m-am luat cu viața, bătrânii ăștia s-au petrecut unul câte unul, încât abia dacă mai găsești câte un veteran pe care să-l duci pe la parade. Cei care depănau povești incredibile din linia întâi sunt o raritate.

Acum, bătrânii noștri nu sunt cei care au „făcut” războiul, ci cei care au crescut și au fost educați în școlile de după război, cei care au luptat pentru supraviețuire în întunecații ani ’50. Sunt cei care au trăit ca tineri sau adolescenți colectivizările forțate.

Sunt oamenii care, în drumul către orașele în curs de industrializare, se înghesuiau – femei și bărbați de-a valma – în autobuze mereu prea puține, mereu prea aglomerate, frigidere, iarna și cuptoare, vara.

Sunt oamenii care „au construit socialismul”, cu sau fără voia lor. Sunt oameni care au văzut tancuri rusești pe străzi. Oameni pe vremea cărora Brașovul nostru de azi și de alaltăieri era Stalinul lor de ieri[1].

Mulți dintre acești bătrâni de azi, bunicii noștri, au aderat la ideile socialiste, mulți dintre ei au opus o rezistență mută, cu compromisuri și ezitări. Unii însă au profitat din plin de tot ce li s-a oferit, au făcut tot ce li s-a cerut, fiind activiști de frunte, informatori, profitori. Puțini, foarte puțini, sunt cei care s-au opus fățiș, eroic.

Cum se joacă oina (sportul nostru național)?

Sigur de la vreun ardelean uituc au învățat americanii baseball (că prea s-au împuținat regulile și liniile de pe teren 🙂 ). Ia uitați-vă aici:

Iar dacă vreți să vedeți un meci explicat, începe aici și continuă aici.

Cel mai sărac președinte din lume

via: bbc.co.uk

Ca vechi militant de stânga, Jose Mujica, are un comportament în acord cu teoria. El alege să trăiască sărac și observă care sunt resorturile și riscurile dorinței de a obține prosperitatea cu orice preț.

„I’m called ‘the poorest president’, but I don’t feel poor. Poor people are those who only work to try to keep an expensive lifestyle, and always want more and more,” he says.

„This is a matter of freedom. If you don’t have many possessions then you don’t need to work all your life like a slave to sustain them, and therefore you have more time for yourself,” he says.

„I may appear to be an eccentric old man… But this is a free choice.”

The Uruguayan leader made a similar point when he addressed the Rio+20 summit in June this year: „We’ve been talking all afternoon about sustainable development. To get the masses out of poverty.

„But what are we thinking? Do we want the model of development and consumption of the rich countries? I ask you now: what would happen to this planet if Indians would have the same proportion of cars per household than Germans? How much oxygen would we have left?

„Does this planet have enough resources so seven or eight billion can have the same level of consumption and waste that today is seen in rich societies? It is this level of hyper-consumption that is harming our planet.”

Sigur că îți stârnește simpatia. Deși cu toții știm că nu luxul președintelui sărăcește țara, semnalul e unul pozitiv pentru săraci (care sunt din ce în ce mai mulți). Dar Mujica are și el problemele lui, care sunt cel puțin la fel de importante pe cât este atitudinea față de lux și consumerism. E vorba despre susținerea avortului și a consumului de canabis, care nu pot fi trecute cu vederea:

Oare cât de căpiați suntem?

Sculpturi de Jin Young Yu. Imagine preluată via: http://synesthesiagarden.com

Am ajuns să trăim zilele în care sunt foarte la modă materialele de re-umanizare a oamenilor. Nu, nu se numesc așa, ci poartă tot felul de titulaturi drăguțe, sofisticate, europene, cool, trendy. Sunt fie articole, fie conferințe, fie seminarii, fie cărți, fie training-uri.

Din ele înveți o sumedenie de lucruri interesante, ca de pildă: cum să-ți iubești copilul, cum să te gândești la binele familiei tale, cum să cooperezi cu ceilalți umanoizi de lângă tine, cum să-ți ții rufele curate, cum să nu muncești până crăpi, cum să-ți ștergi nasul în mod corect, cum să-ți exerciți autoritatea ca om, nu ca canalie, cum să te miști periodic ca să nu te anchilozezi.

Adică lucruri pe care odinioară oamenii le știau și le practicau de la sine, fără îndemnuri sofisticate pentru care plătesc uneori mii de dolari. De unde mi-a venit mie ideea că aceste materiale ne învață lucruri odinioară știute? Stați că vă spun.

Nu sunt un mare fan al cărților care te învață cum să devii influent, siluet, genial, lider, etern etc. Dar s-a mai întâmplat să-mi mai cadă sub ochi câte-un citat, câte-o învățătură crucială, câte un paragraf sau chiar am avut curiozitatea să mai citesc fragmente. Ori am urmărit diverse fragmente video.

Și adesea am constatat cum că autorul de mare succes pretinde că el n-a inventat nimic nou, ci doar a sintetizat mai degrabă ceea ce alții făceau de multă vreme. Nu cred că este vreun leader marcant care să nu se întoarcă spre Biblie și spre istorie ca să-și recruteze exemple de înaintași iluștri care puneau în practică legile lui cu mult timp înainte să fie enunțate.

De ce prefer TVR și Radio România

Azi e ziua radioului național. Prilej numai bun să postez un text început pe vremea când încă exista TVR Cultural. Noroc că Radio România Cultural nu s-a desființat (încă!). Așadar, să purcedem.

Motive comune.

1. Mai întâi – iar asta e foarte important, mai ales în anii electorali – le prefer pentru că, dacă există (și sigur vor exista) abateri de la pretinsa obiectivitate jurnalistică, e destul de clar că ele vor fi în favoarea puterii politice a momentului, mai precis, în favoarea celor care au majoritatea în consiliile de administrație. Prin urmare, tot ce am de făcut este să acord mai puțină importanță mesajelor pozitive asociate cu partidul/coaliția de guvernământ.
2. În al doilea rând, datorită legilor în vigoare, a persoanelor care le populează și a unei inerții profesionale binefăcătoare, televiunea și radioul publice încă mai țin la eticheta culturală. Fiind finanțate din bani publici, nu totul se reduce la reclamă și rating.

Motive specifice.

via mironescu.blogspot.com

De ce prefer Radio România?

(I)legitimitatea biblică a cununiei

http://www.wpclipart.com/

Cum mi-a fost dat recent să asist la două cununii în două zile consecutive, m-am trezit meditând mai îndelung la o chestiune pe care am ignorat-o până acum. Nu știu dacă de la densitatea ceremoniilor mi se trage, dar sigur gândurile mele nu sunt menite să aducă vreo atingere cuplurilor care au parte de acest gen de cununie. Nici măcar ceremoiei ca atare.

Deși mi-am strofocat creierii, n-am reușit să găsesc vreo amintire care să mă trimită la un text biblic cu prevederi specifice pentru desfășurarea cununiilor (evanghelice, că nu despre altele vorbesc). Mențiunea asta, oricât ar putea părea de neînsemnată pentru unii, e de o covârșitoare însemnătate. Că de aici pleacă tot ce vreau să zic.

De obicei, la astfel de ceremonii nupțiale din biserică, vorbitorii își dau toate silințele să pună cât mai multă Biblie la temelia proaspătului cuplu (iar lucrul nu e deloc rău în sine). E știut, de altfel, că temeiul biblic exclusiv(ist) e o adevărată obsesie în mediul evanghelic. Care are părți bune, și părți rele.

Una dintre deficiențele acestei obsesii este că nu se preocupă numai de ancorarea fiecărei practici sau învățături într-un solid temei biblic, ci, uneori, și de justificarea pseudo-biblică a unor prejudecăți sau obiceiuri care n-au nicio ancoră scripturală certă.

Ce mi-a lipsit de Paște

Cranach - Der Auferstandene
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Der-Auferstandene_1558.jpg

E prima dată după mai mulți ani când nu am participat la slujba de înviere de la miezul nopții. Mergeam fie la ortodocși, fie la greco-catolici, iar obiceiul îl am de peste 10 ani. Probabil că voi mai fi avut și alte sincope, însă acum chiar mi-am dat seama că ceva îmi lipsește.

Și mi-au lipsit cuvintele lui Ioan Hrisostom, pe care le pomeneam anul trecut (le puteți citi aici, cu sublinierile mele). Da, le știam, dar când le auzi rostite într-o slujbă adresată tuturor, aceste cuvinte capătă parcă altă încărcătură. Că tot e proclamarea esențială în protestantism…

Mi-am dat seama că e nevoie de un declanșator care să faciliteze experiența sărbătorii. Fiindcă, asemeni multora, resimt povara veacului și spiritul celorlalte zile se lasă cu greu învins. Inerția e teribil de mare, mai ales când ești nevoit să faci lucruri imposibil de amânat sau de evitat până în prag de sărbătoare.

Viața năvălește peste noi și nu prea avem cine să ne învețe cum să-i punem stăvilar. Căci problema aici nu e să știi ce să faci, ci să vezi cum se face. Iar ca să poți crede și adopta un model, e necesar să-l vezi întrupat într-un semen cu situație de viață foarte asemănătoare (sau, eventual, mai rea). Ar fi inutil ca un lapon să explice unui beduin cum să-și construiască un iglu.

Ghid pentru sărbătorirea Crăciunului

crestinortodox.ro

 Am citit recent un text virulent care conține un aspru rechizitoriu la adresa porcului și a bradului. Probabil că o parte dintre cele ce veți citi mai jos vor intra în dialog polemic cu textul respectiv, însă, în ce mă privește, nu mi-am propus un asemenea demers. Postarea d-lui Marius Cruceru mi-a folosit mai degrabă ca pretext.

Vreau să intru puțin sub coaja lucrurilor și să aduc și o altă perspectivă asupra lucrurilor. Să-i spunem perspectivă „de jos”. Nu de alta, dar poate așa reușim să găsim niște repere în care să ne putem ancora cât de cât.

Pentru o considerabilă majoritate, Crăciunul începe cu febra cumpărăturilor. Desigur că asta e stimulată consistent de marketingul extrem de agresiv care pornește îndată după Halloween. În afară de criza economică și un eventual colaps, nu cred că există antidot pentru această stare de lucruri. Și totuși, ar putea exista o soluție interioară, nu exterioară, însă mai amân puțin această discuție.

Un angajat obișnuit își încheie activitatea undeva pe 24 decembrie. În cazul fericit, are, în ajunul Crăciunului, o „zi scurtă”. Iar dacă e și mai tare, atunci are chiar zi liberă. Altminteri, după ce vine de la serviciu, trebuie să facă tot ceea ce nu a reușit până atunci: mâncare, curățenie, cumpărături, împodobit bradul etc.

Nepoții lui Dumnezeu

Există o vorbă care spune, pe bună dreptate, că Dumnezeu nu are nepoți – ci doar fii. Oamenii însă au nepoți, iar nepoții pot să semene destul de mult cu bunicii lor. Așa că Dumnezeul bunicilor devine și Dumnezeul nepoților.

Este și cazul uneia dintre nepoatele lui Ferenc Visky, pe care am avut bucuria s-o întâlnesc. Dar nu despre ea am de gând să vorbesc, că nu cred că i-ar plăcea, ci despre cum continuă ceea ce a început pastorul reformat. Am aflat astfel că ideea mișcării bethaniștilor – în care activa cunoscutul pastor reformat – este dusă mai departe, în același spirit, de către nepoți. În acest scop există Fundația Pro Christo et Ecclesia, care se ocupă de ajutorarea copiilor, bătrânilor și săracilor.

Pe lângă toate astea, fundația organizează studii biblice pentru membrii comunităților reformate. Ideea acestor studii este să furnizeze „hrană spirituală” participanților, care sunt îndemnați să rămână fiecare în biserica din care face parte.

Așadar, fundația nu vrea să își arondeze vreo biserică a celor mai cucernici reformați, ci consideră că, dacă nevoia spirituală a oamenilor nu este împlinită în biserica locală, devenită mult prea formalistă sau înțepenită, trebuie să li se ofere doritorilor posibilitatea să se adune laolaltă ca să studieze Biblia și să-și împărtășească fervoarea religioasă.

Mai mult, aceste grupuri de studiu biblic, să le zicem, nu sunt concepute exclusiv pentru reformați. Singurul impediment ar fi limba, căci participă, cu preponderență, maghiari sau vorbitori de maghiară. Altminteri ele sunt deschise oricărui individ interesat. Repet, pentru că mi se pare de mare însemnătate: participanții sunt îndemnați să rămână exact în biserica în care se află, să nu umble să caute alta mai de soi, unde se predică „mai cu har”.

Providența simpatică

Ori de câte ori lucrurile ne ies așa cum ne dorim, este mare bucurie mare. Și pe drept cuvânt. Oamenii se gândesc cu simpatie la Dumnezeu care i-a ajutat. Își fac cruci sau spun rugăciuni de mulțumire. Ba chiar mărturisesc public, cu duioșie în glas, că au izbutit în planurile lor, „cu ajutorul Celui de Sus”.

Valul de recunoștință care ne cuprinde se transformă în generozitate cu rasa umană, într-o serenitate luminată, într-o bunăvoință aproape nețărmurită. De asemenea, cuvintele capătă conotații de povață, căci traseul parcurs – și care s-a dovedit unul de succes – a lăsat niște urme în suflet. Odată încheiat cu o reușită, drumul anevoios devine exemplar. Așa că e destul de firesc să simțim nevoia să împărtășim din secretele biruinței și cu ceilalți.

Toate astea sunt cu atât mai valoroase și mai edificatoare cu cât de la bun început individul care a izbutit și-a asumat public adeziunea la providența divină. Odată ce s-a situat cu acțiunea sa în perspectiva mult mai amplă a planului divin, reușita finală capătă implicații spirituale dintre cele mai profunde. Succesul demersului său se transformă – pentru el și pentru cei care-l privesc – într-un gir dat de Dumnezeu. Căile respectivului sunt, se pare, pe placul Celui de Sus.

În caz de eșec însă, conlucrarea cu providența divină e mult mai greu de asumat. Dacă rezultatele favorabile pot fi ușor integrate într-o perspectivă doldora de simboluri spirituale pozitive, nereușitele, drumurile barate sunt greu de contextualizat și de semnificat.

Pesemne că datorită sentimentelor dureroase, în loc să se preocupe de asimilarea înfrângerii și de împăcarea cu soarta, ca să zic așa, oamenii sunt adesea tentați să se întoarcă spre cei din preajmă ca să găsească vinovați pentru rezultatul defavorabil.

De pildă, dacă votul nu iese pe placul comitetului, pot fi învinuiți enoriașii că nu sunt suficient de spirituali, că nu înțeleg voia lui Dumnezeu, că nu au discernământ suficient de ascuțit. Sau dacă alegerea pe care o face copilul nu se potrivește cu prognoza părintelui, se întâmplă uneori ca familia să recurgă la presiuni care să influențeze odrasla să-și schimbe părerile.

Și totuși, noi ce să regretăm?

Am auzit pe vremea lui Ceaușescu mulți creștini care tânjeau după zile de libertate religioasă, când să poată face, nestingheriți, câte în lună și în stele (numai lucruri bune, desigur). Când să poată da întreaga măsură a credinței de care erau animați. Nu puțini au fost cei care se rugau fierbinte la Cel de Sus să îndepărteze jugul tiraniei.

Și chiar așa s-a întâmplat. Dintr-odată, visul mult râvnit a devenit realitate. Libertatea e, de multă vreme deja, o stare de fapt, o banalitate. Însă, surprinzător, vremurile de slobozenie i-au luat pe majoritatea creștinilor pe nepregătite. Mulți dintre ei jinduiesc la zilele când, sub amenințarea permanentă a represiunii, fervoarea religioasă cunoștea un avânt care azi e doar poveste.

Deci se pare că, totuși, atunci erau zilele fericite, epoca de aur a credinței. Și totuși au murit mii de creștini din pricina credinței lor. Au fost lăsați copii orfani, s-au comis crime atroce, au existat deportări, fenomenul Pitești (care, în cazul creștinilor, a cunoscut o cruzime aparte). Mulți au suferit din greu sperând și cerând cu lacrimi ca Dumnezeu să aducă zile mai bune, când libertatea de conștiință și libertatea religioasă să fie garantate prin lege.

Acum sunt garantate prin lege, însă creștinii se pare că au alte treburi pe cap. Nu au timp să valorifice această libertate. De obicei, acuza pe care o auzi cel mai des e că oamenii au devenit anormal de ocupați. Și extrem de materialiști. Parcă tot mai bine era pe timpul comunismului. Chiar și relațiile dintre creștini erau mai calde, nu existau atâtea bariere economice și sociale. Acel egalitarism impus avea părțile lui bune și favoriza coeziunea comunităților.

Creștinism cu aditivi

sugars4life.com

Întâi aditivii…

Aditivii sunt puși în produsele alimentare ca să conserve, să coloreze sau să intensifice gustul. Oricât de odioşi ar fi pentru unii, aceştia sunt consecinţa cererii pe care o înregistrează piaţa. Nu ader la teoriile conspiraţioniste care susţin că cineva a pus la cale această otrăvire sistematică în masă. Fiindcă, dacă piaţa ar refuza aceste produse, s-ar renunţa la ele.

Însă consumatorii nu vor să renunţe, deoarece, de obicei, alimentele cu aditivi sunt dintre cele care produc cele mai intense senzaţii gustative. Mâncărurile foarte gustoase obținute din ingrediente exclusiv naturale sunt destul de costisitoare, aşa că pentru marea masă cel mai la îndemână rămâne potenţiatorul de aromă, iar pentru păstrarea proprietăților – conservantul.

Nevoile omului contemporan (de la cele financiare la cele gustative) concură pentru a impune prezenţa aditivilor. Unde mai pui că sunt fabricaţi în cantităţi industriale şi, spre deosebire de condimentele naturale mai sofisticate, sunt ieftini, nu depind de anotimp, nici de zona geografică.

În sens larg, cred că putem reuni sub termenul generic de aditivi tot ceea ce ne ajută să suplinim distanţa dintre nevoia noastră (reală) şi incapacitatea de a o satisface sau dificultăţile şi costurile foarte mari implicate în împlinirea acestei nevoi. Aditivul e ieftin şi permite un soi de scurtcircuit, o scurtătură către atingerea unui anumit scop, altminteri foarte costisitor.

…apoi creștinismul…

Biserica protestantă a fost caracterizată la începuturile ei (iar această tendinţă a continuat şi chiar s-a accentuat în unele dintre bisericile neoprotestante) de o cenzură drastică a două dintre direcţiile tradiţionale: sacramentalismul şi mistica.

Pe de o parte, toate obiectele religioase învestite cu semnificaţii – icoane, statui, sacramente, construcţii sacre etc. – au fost îndepărtate de frica pericolului idolatriei. În unele dintre biserici până şi instrumentele muzicale erau considerate periculoase.

Pe de altă parte, fără să existe neapărat o directivă explicită în acest sens, mistica a fost descurajată în favoarea manifestărilor mai „raționale”, mai controlate. Orice manifestare extatică prezintă niște pericole intrinseci, orice neînțeles stârnește suspiciuni.

Așadar, din considerente pe care nu mă încumet nici să le discut, nici să le presupun, spiritualitatea protestantă se prezintă într-o oarecare măsură sărăcită. Sub raport strict cantitativ, deocamdată, putem constata că s-au împuținat „mijloacele harului” și a fost marginalizată calea mistică a ascensiunii spre divin.

Aceste două dimensiuni nu prea mai pot fi recuperate în bisericile ce s-au fixat într-un anumit șablon dogmatic și au dobândit o anumită inerție culturală. Singura cale spre reintegrarea lor în experiența religioasă, rămâne… aditivul.

…și pe urmă fuziunea