O carte pentru bună învoire între oameni

personalitate-si-temperament_1_fullsize

Cartea (poate fi citită în varianta pdf aici) discută cele 16 tipuri de personalitate ale lui Jung, cu ajustările aduse de către Myers-Briggs. Testul pentru identificarea tipului de personalitate poate fi făcut și online (vezi aici o variantă în limba engleză, care, element important, are o scală a răspunsurilor între „da” și „nu” categorice).

Din punctul  meu de vedere, orice grup care vrea să funcționeze ca o echipă sau măcar să evite conflicte inutile ar trebui să citească această carte. Ori măcar unul dintre liderii formali sau informali ar trebui s-o cunoască și, pornind de la informațiile de aici, să gestioneze relațiile în funcție de predispozițiile fiecăruia.

Există, de pildă, un capitol alocat conflictelor ce pot surveni la locul de muncă între tipurile opuse. Există un capitol dedicat relațiilor de cuplu. De asemenea, pornind de la testul online indicat mai sus, sunt menționate, pentru fiecare tip, direcții profesionale.

Poate că nu v-ați lovit de acest fenomen, dar mi-a fost dat să văd destul de frecvent că persoanele mai influente sau mai dominante încearcă adesea să-i schimbe pe cei din jur după standardul lor. Ei bine, cartea asta explică diferențele și sugerează inclusiv soluții de bună conviețuire.

De exemplu, oricât s-ar strădui de tare, un introvert va rămâne toată viața lui așa, chiar dacă își poate ajusta anumite aptitudini. Dar asta nu înseamnă că e prost sau puturos, ci doar că are niște determinări fundamental diferite de un extrovert, care acaparează tot spațiul de manifestare disponibil.

În cheie creștină, anumite atitudini și comportamente pot fi suspectate că ar fi „păcătoase”. Dar s-ar putea foarte bine ca la originea lor să se afle un anumit tip de personalitate. Foarte important mi se pare faptul că, la descrierea tipurilor, autoarea precizează și niște valori procentuale ale populației care prezintă acele trăsături. Evident că tipurile dominante au mari șanse să devină normă, iar tipurile minoritare să fie considerate anormale, aberante sau chiar culpabile.

Cred că și pastorii, și comitetele bisericilor ar avea numai de câștigat de pe urma lecturii unei astfel de cărți. Dacă e necesar și un verset, îl putem invoca pe cel care spune „îngăduiți-vă unii pe alții”, dar pentru a putea îngădui pe cineva e necesar să afli și ce anume necesită îngăduință.

De folos le-ar fi, socot, și părinților (dar și copiilor) care încep să simtă pe pielea lor „conflictul dintre generații”.

Lectura acestei cărți poate constitui un tratament pentru libertate. Îi poate elibera pe cei care au impresia că trebuie să-i schimbe pe toți cei din jurul lor măcar de o parte din povară. Fiind scrisă pentru uzul practic imediat, cartea conține descrieri explicite, concrete ale diferențelor și indică inclusiv câteva dintre sursele cele mai frecvente de conflict potențial.

O carte necesară și utilă ce merită citită cât mai devreme în viață. Cred că ar ajuta mult la igiena relațiilor în orice comunitate.

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro
jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.Citește mai mult »

Leacuri pentru fanatism

Fotografie realizată de Mariusz Kubik http://en.wikipedia.org/wiki/Amos_Oz

Dacă tot fu Amos Oz prin România, mi-am zis că ce ar fi să citesc și eu ceva dintre scrierile lui. Zis și făcut. Așa că am pus mâna pe Cum să lecuiești un fanatic (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Ed. Humanitas, 2007) și nu m-am lăsat până n-am gătat. Mărturisesc că mi-a fost cumva teamă – deși e mult spus – să mă reped la vreun roman, nu de alta dar m-am cam săturat de introspecțiile freudiene contemporane deghizate în literatură.

Cartea cu leacuri pentru fanatism e subțirică și conține trei eseuri și un interviu. Ideile se cam repetă, dar volumașul merită citit.

N-o lungesc prea tare că ajung, încercând să scriu despre cartea lui, să depășesc lungimea textului lui Amos Oz. Leacurile pe care le propune el sunt: simțul umorului, capacitatea de a te pune în papucii celuilalt și recunoașterea calității „peninsulare” a indivizilor.Citește mai mult »

Tratament pentru mânie

Blogul Scriptorie a cam zăcut în paragină de o vreme. Am adaugat o nouă recenzie și nutresc speranța să se resusciteze puțin activitatea p-acolo. Am și eu ceva idei, dar sper să mai primesc și de la alții, nu doar sugestii, ci și texte. Că ăsta era scopul inițial (care nu s-a schimbat între timp): să se adune acolo cât mai multe recenzii, făcute de cine dorește, pe cărți ce vizează moștenirea noastră culturală creștină.

Rețin aici doar un fragment din recenzia pe care am făcut-o la cartea lui Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie ponticul.

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.

Textul integral se găsește aici.

O zi când orice e posibil

Mărturisesc ruşinat că prima dată când am citit titlul cărţii, nu m-a nedumerit în niciun fel. Simţul pentru lucruri neobişnuite se pare că se poate aplatiza. Acum mă întreb cum e posibil să nu te miri că există 35 (!?) mai… Dar câte alte lucruri neobişnuite vor fi trecut pe lângă mine, fără să mă surprindă!?O scurtă incursiune bio-bibliografică scoate din „negura vremilor” un autor care s-a confruntat cu sistemul nazist (a fost arestat în câteva rânduri), care a scris teatru (Şcoala dictatorilor), romane (Fabian), versuri, scenarii de film şi cărţi pentru copii: seria lui Emil (Emil şi detectivii, Emil şi cei trei gemeni) sau Secretul celor două fetiţe.

Îmi amintesc de o ecranizare făcută după Kastner. Acţiunea filmului se petrece într-un liceu de băieţi. Conflictele se consumă, surprinzător poate, nu între elevi şi profesori, ci între elevii a două şcoli. Răutatea copiilor – un subiect dur şi inconfortabil încă de la Sf. Augustin (sau, dacă preferați, de la profetul Elisei) încoace. Dar precipitatul final adună laolaltă lucruri precum prietenia, fidelitatea, curajul, generozitatea, responsabilitatea, discreţia etc. Adică ceea ce ţine de fondul bun (nu neapărat natural) al umanităţii, binele care se opune dezagregării, forţe de… coeziune care diminuează măcar entropia socio-morală.

Să revenim. Fiind 35 mai, totul e posibil. Citește mai mult »

Leac pentru iluzii – în salonul nr. 6 (R)

Imagine preluată via liveinternet.ru

Doctorul Andrei Efrimîci Raghin (Salonul nr. 6) era suferind. Boala lui era iluzia. Trăind în confortul puturos şi dezagreabil al spitalului pe care îl conducea, îi dădea mâna să filosofeze aiuristic, cuprins de lehamite şi detaşare: e totuna că stai în casă sau eşti la ospiciu, e totuna dacă suferi sau eşti sănătos, n-are niciun rost să tratezi pe nimeni că oricum moare fiecare până la urmă şi alte bazaconii.

Dacă era cât de cât mai sensibil la realitate, s-ar fi putut trata sub îndrumarea lui Ivan Dmitrici Gromov, unul dintre nebunii salonului nr. 6, care suferea de mania persecuţiei, însă era foarte conştient de viaţă, moarte şi suferinţă. Dar leacul cel mai eficace se administrează direct, nu prin intermediar. Confruntarea cu viaţa crudă nu lasă loc de mofturi şi reverii stupide. Frigul, durerea, foamea, izolarea, spaima şi disperarea determină modificarea imediată a teoriilor sterile. În cazul doctorului, cel puțin.

Personajele lui Cehov sunt oameni care caută. Dar se prind în jocul unor himere. Iar când cad de la înălţimea viselor în zama mocirloasă a realităţii, se surpă pe dinăuntru, se sting. În cazul fericit, aşteaptă un viitor mai bun, nedeterminat sau o viaţă mai bună după moarte.Citește mai mult »

Șoareci și oameni

Un roman scurt, apăsător, chinuitor chiar, al lui John Steinbeck (laureat Nobel în 1962).

O prietenie solidă, deși puțin bizară, între George și Lennie, cel din urmă un vlăjgan extrem de puternic, dar retardat.

Un cuplu înfățișat cu multă duioșie, cu toată bogăția de umanitate care se dezvăluie – în chip surprinzător – între doi zilieri care se mută de la o fermă la alta, ca să caute de lucru. Din păcate, Lennie reușește – fără voia lui – să intre mereu în „bocluc”, astfel că sunt nevoiți de fiecare dată să-și ia tălpășița și s-o șteargă spre următoarea destinație.

Lennie înțelege foarte greu orice i se spune, ține minte cu mari eforturi. Știe însă bine un lucru: se poate încrede în George. George nu-l părăsește niciodată, nu-l bate niciodată, nu-l alungă. Din când în când îl dojenește și îi reproșează, dar aceste muștruluieli sunt ca un cântec necesar pentru urechile lui Lennie. Îmi amintește de Zahar, argatul lui Oblomov, care nu înțelege mai nimic din ocările stăpânului, dar resimte o mare tristețe când le aude. Tot așa și Lennie, consimte să fie mustrat, fiindcă știe că merită când „face rău”.

Povestea începe cu fuga celor doi prieteni nenorociți de la cel mai recent loc de muncă, unde Lennie fusese acuzat că ar fi vrut să violeze o fată. Nici vorbă însă! George știe prea bine că Lennie face rău, dar niciodată din răutate, ci mai degrabă de spaimă, fiindcă, dacă se sperie, nu se mai poate controla. Îl mai beștelește, îl învață ce să spună și ce să nu spună. Cum să se poarte și cum să evite „boclucul”.

Citește mai mult »

8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.Citește mai mult »

Dincolo de moarte şi iubire

Bujor Nedelcovici – Dimineaţa unui miracol, Bucureşti, Ed. Univers, 1993

Născut într-o Românie a marii înfloriri interbelice, Bujor Nedelcovici face parte din generaţia care, cu totul nefericit, a prins războiul la o vârstă fragedă, intrând apoi abrupt sub dominaţia unei puteri politice care distrugea programatic tot ce se încălca directivele oficiale.

Tânărul avocat Nedelcovici este pus în situaţia de a nu mai putea profesa, fiindcă dobândise un dosar ce nu era „curat”. Tatăl său fusese arestat şi condamnat la închisoare politică. Revanşa avocatului trimis la munci de jos se produce chiar într-una din zonele cele mai atent monitorizate şi cenzurate, în literatură. Perioada dezgheţului ideologic era deja pe sfârşite când îşi publică Nedelcovici primul roman (Ultimii, 1970).

Recunoaşterea din parte criticii şi a publicului avizat vine curând şi autorul va face parte din diferite foruri ale Uniunii Scriitorilor până când ideile sale se arată incomode, odată cu lansarea filmului Faleze de nisip (1981).

Romanul Dimineaţa unui miracol era în lucru când, în 1987, este nevoit să aleagă exilul, pentru că în ţară nu mai putea să existe ca scriitor. Cartea apare în Franţa, în 1992, iar în România în 1993 (prima ediţie la Editura Univers). În România va primi Premiul Uniunii Scriitorilor.

Firul epic principal este relativ simplu. Maria, personajul principal al romanului, alege, inexplicabil chiar şi pentru ea, să îl părăsească la Paris pe Iosif, bărbatul pe care-l iubea, ca să se întoarcă în România. Trăieşte câţiva ani într-o falsă şi relativă linişte, până când primeşte un semn de la scriitorul Iosif Rabovski, pe care îl lăsase la Paris şi care este personajul absent, dar nu mai puţin important, al romanului.

Iosif îi trimite noua lui carte, Ilustraţii pentru un roman neterminat, prin intermediul lui Erasm, personaj secundar, însă de un pitoresc aparte. Acest eveniment redeşteaptă amintiri care nu se stinseseră niciodată pe de-a-ntregul, generând criza Mariei. Este momentul în care începe drumul ei iniţiatic şi curativ. Textul este cel care o determină să acţioneze, este cel care o pune în faţa unor adevăruri ocultate o vreme. Citește mai mult »

Lecturi de sezon

Se ştie că în vacanţă nimeni nu prea are chef de „lecturi suplimentare”. Cu toate acestea, mă încumet să… aduc vorba despre nişte scrieri care se leagă de sărbătoarea Crăciunului, în mod special. Şi, precum în bancurile care au nevoie de trei reprezentaţi ai unor naţii diferite, iau şi eu un englez, un rus şi un american. Textele lor au fost scrise într-un interval de aproximativ 60 de ani. Cei trei sunt: Ch. Dickens, Dostoievski şi Frank L. Baum.

A Christmas Carol (publicată la noi sub diferite titluri: Poveste de Crăciun, Colindă de Crăciun, Un colind de Crăciun) este probabil printre cele mai cunoscute scrieri de sezon. Steinhardt notează undeva că în fiecare seară de Ajun recitea – cu emoţie – povestea lui Dickens. Ebenezer Scrooge cel avar are parte de o fericită întâlnire cu o fantomă. Dar ştiţi povestea, nu v-o repet. Iar dacă n-aţi citit-o, vă stau la dispoziţie destule surse de unde o puteţi afla (există o variantă care poate fi descărcată de pe scribd.com). Fără îndoială, datorită celebrităţii autorului, miraculoasa transformare de Crăciun a pavat drumul pentru alte miracole, care ne populează memoria culturală, preluate mai ales pe filieră cinematografică. Există o întreagă arhivă cuprinzând zeci de filme care, printre alte teme, revin mereu la ideea că în seara de Crăciun sunt posibile minuni nemaivăzute. Dar rolul fantomei lui Marley a fost preluat de mult mai vestitul, azi, Moş Crăciun, iar uneori elfii sunt cei care se ocupă de întâmplările supranaturale. De asemenea, ceea ce la Dickens apare ca învăţătură morală şi de viaţă, în prezent se cheamă „spiritul Crăciunului”. Fundamental aveam de-a face cu aceleaşi virtuţi precum generozitatea, bunăvoinţa, bucuria, dar sursa lor nu mai este pusă neapărat în relaţie cu o lume supranaturală, ci sunt extrase dintr-un umanism comercial imanent.

După ce îl urmăreşte de-a lungul parcursului său iniţiatic, Dickens îşi lasă personajul în pragul unei noi vieţi, radical diferite, anticipând atmosfera viitoarelor sărbători de Crăciun. Ficţiunea se retrage ca să lase loc unei realităţi luminate, optimiste.

Dostoievski scrie la vreo 30 de ani după Dickens o povestire (care apare în primul volum al Jurnalului de scriitor) întitulată Un băiat la bradul lui Hristos. Foarte scurtă, doar câteva pagini. Nu destăinui firul epic, fiindcă aţi rămâne fără obiectul muncii, în caz că vă gândiţi să citiţi. Dar vreau să lărgesc puţin contextul şi să-l amintesc pe Ivan Karamazov. Unul dintre lucrurile pe care el le găsea cu totul revoltătoare şi inacceptabile era suferinţa copiilor. Invocând această nedreptate, nu contesta existenţa lui Dumnezeu, ci doar refuza liniştea sufletească, armonia pe care societatea ar dobândi-o odată ce s-ar împăca senină cu ideea sacrificării celor nevinovaţi. Problema nu era, cu siguranţă, doar a lui Ivan, ci şi a autorului, fiindcă mereu apar astfel de personaje inocente condamnate să sufere umilinţe, privaţiuni, chinuri (fraţii Soniei, Kolea, Matrioşa etc.).

Odată rememorată această atitudine a lui Dostoievski, povestirea are numai de câştigat în planul semnificaţiilor. Bradul devine o metaforă a izbăvirii şi speranţei. Deznodământul propus de scriitor nu e neapărat optimist, dar e frumos. Are doza lui de tragic, însă se deschide spre lumea lui Dumnezeu. Ficţiunea reprezintă aici o modalitate de a transcende realitatea, de a privi dincolo de ea.

După alţi 30 de ani, de cealaltă parte a Atlanticului, Frank L. Baum publica Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun (am citit-o în ediţia recentă, achiziţionată cu Cotidianul). Aş numi acest volumaş: Fals tratat de mitologie modernă. Autorul îi conferă lui Moş Crăciun (mai precis Santa Claus) legitimitate mitologică. Demersul este de-a dreptul admirabil, deoarece se ocupă în detaliu de fiecare aspect, având grijă să integreze şi ce aduce modernitatea (fabrici de jucării, de pildă) într-un tot armonios cu pretinsa „preistorie” a Moşului. Puteţi afla cum de i-a venit ideea să facă jucării, cum a ajuns să le împartă, de ce călătoreşte într-o sanie cu reni, de ce vine doar într-o singură noapte pe an etc. I se atribuie până şi o etimologie fictivă, dar care „face sens” (ca să recurg la un calc amuzant) doar în limba engleză. De fapt, iniţial a fost numit Claus, dar imediat i s-a preschimbat numele în Neclaus – care înseamnă Claus al lui Necile. Această Necile e nimfa care l-a adoptat pe micuţul muritor abandonat de părinţi la marginea unei păduri.

Degeaba o căutăţi însă pe respectiva nimfă prin dicţionare mitologice. Cum degeaba aţi încerca să-i găsiţi şi pe alţi colegi de panteon precum Zurline, Ak, ryli, awgwai sau knooki, care totuşi stau fără probleme, în poveste, alături de nimfe, driade, gnomi, zâne sau demoni.

Procedeul prin care lui Moş Crăciun i se asociază o genealogie şi o istorie conceptuală este interesant, chiar dacă nu avem de-a face cu o scriere ştiinţifică. De multe ori promotorii unor noi direcţii în teologie, artă, filosofie sau societate au încercat să-şi legitimeze istoric convingerile. Aşa am ajuns să aflăm că primii creştini erau, mai ştiu eu, neoprotestanţi sau că feministele existau încă din epoca bronzului.

Povestea lui Baum e profund laicizată. Chiar luând de bune personajele mitologice inserate, acestea se poartă foarte uman şi în nişte limite ale decenţei comune. Nu se simte niciun fel de impredictibilitate, nici autoritate apăsătoare din partea lor. Există o armonie desăvârşită între nemuritori şi muritori. Cu toate că oamenii taie copacii (aflaţi în grija nimfelor), Marele Ak, stăpânul pădurilor, nu se îngrijorează şi nu ripostează. De asemenea, Crăciun (Claus, adică, înainte să devină şi Santa) are mereu cereri rezonabile şi orientate altruist. El nu poate fi corupt nici de acei demoni cărora orice muritor le cade pradă la un moment sau altul: Egoism, Invidie, Răutate, Ură şi Remuşcare (despre cel din urmă nici nu se ştie cu precizie dacă e demon sau un personaj binefăcător).

Dacă n-ar exista Lordul Lerd sau awgwaii povestea ar fi excesiv de cosmetizată, de un purism care nu mai are nici morală, din cauză că i-ar lipsi conflictul. Cum awgwaii sunt distruşi, se instalează într-adevăr o fericire fără griji, care însă e contrabalansată de realitate. Moş Crăciun este adus foarte aproape, prin grija pentru amănuntele despre care spuneam, este înfăţişat foarte credibil şi tangibil, ceea ce îl mută din Valea Râsetelor (unde locuieşte) tocmai în casele muritorilor de rând. Tot ce ţine de el devine accesibil, posibil, verosimil. Ficţiunea nu se mai opreşte, ci invadează şi colorează realitatea, se împleteşte în substanţa ei, lăsând loc fantazărilor.

Privită cu un ochi puritan şi aspru, cartea este periculoasă, fiindcă susţine o „erezie”. Dar pentru un iubitor de poveşti este numai încă una dintre nenumăratele porţi către lumea imaginaţiei. Iar sub aspectul scriiturii şi argumentării ficţionale, scrierea se prezintă onorabil. E entertaining, aşa cum şi-o dorea probabil autorul.

Mi-aş fi dorit să citesc şi J.R.R. Tolkien, Scrisori de la Moş Crăciun, însă Editura Rao a publicat o ediţie aberant de costisitoare.

Ediţii folosite:
Charles Dickens, Poveste de crăciun, traducere de Doina Topor, Bucureşti, Ed. Excelsior, 1990
F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. I, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, Iaşi, Ed. Polirom, 2006
Frank L. Baum, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun, traducere de Emilia Comănici, Bucureşti, Ed. Univers, 2008.