De ziua „marelui Will” (la 450 de ani de la naștere)

Sursa
Sursa

M-a lovit la un moment dat ideea să verific câte titluri de romane sau scrieri celebre aș putea identifica, fără prea mare efort, ca fiind inspirate din opera lui William Shakespeare. Cum însă există google, am zis că-i mai simplu să caut și n-am căutat degeaba.

Vă dau numai câteva exemple: Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck, Zgomotul și furia – William Faulkner, Minunata lume nouă – Aldous Huxley, Mâine în bătălie să te gândești la mine – Javier Marias. Dacă aruncați un ochi pe lista asta de pe wiki, veți găsi și filme sau cântece cu titluri luate din Shakespeare. O întreagă cultură ce reunește nume precum: Sting, Pink Floyd, Ray Bradbury, Borges, Graham Greene, Agatha Christie, Alfred Hitchcock, Orson Wells etc. Să nu-l uităm nici pe Nae Caranfil cu Restul e tăcere, replică din Hamlet.

Lista ecranizărilor după piesele lui Shakespeare este luuungă și, sunt convins, nu cuprinde tot ce a produs industria de film a lumii. Cel mai proaspăt mi-e acum în minte rolul lui Al Pacino în Neguțătorul din Veneția sau Mel Gibson în Hamlet. Dar există o grămadă de alți actori ce și-au legat numele de memorabile roluri shakesperiene, în abordări mai tradiționale sau mai actualizate (cum e, de pildă, Romeo + Julieta cu Dicaprio).

În ciuda faptului că intră în mentalul nostru colectiv pe toate căile posibile și adesea fără să știm că s-a întâmplat, Shakespeare rămâne un personaj istoric controversat. Totuși, se pare că cei care susțin că a existat un singur om și autor cu acest nume sunt mai numeroși decât cei care susțin că ar fi vorba despre un personaj fictiv sub numele căruia se ascunde altcineva sau un grup de autori.

Țiu minte că, în adolescență, am citit la Wurmbrand (dar nu am idee în ce carte) că el recomanda următoarea „cură” de lecturi zilnice: o pagină din Scriptură și o pagină din Shakespeare. Prima, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, iar a doua, pentru a cunoaște omul.Citește mai mult »

Reclame

Un film inspirat din „Dublul” lui Dostoievski

Mai multe informații găsiți aici.

Dacă n-ați citit Dublul, vă puteți face o idee pornind de la un mic eseu din care citez:

„Eroul nostru” este atras de anonimatul mulţimii, să fie adică şi el unul dintre toţi ceilalţi, dar, atenţie!, nu mai prejos decât ei. Însă îl ispiteşte, în acelaşi timp, şi edificiul birocratic cu privilegiile şi demnitatea pe care o conferă funcţiile superioare ale ierarhiilor, dar acestea i-ar putea deveni şi lui accesibile numai prin impostură. Aşadar, dacă motivele dedublării pleacă din social, conflictul care se iscă este unul moral şi psihologic, ceea ce va determina o sciziune a personalităţii personajului.

Şi apare, se în-fiinţează acest dublu dorit şi urât în acelaşi timp. Deşi, poate ar fi mai bine spus că se îm-pieliţează(?!). Pentru că presupunerea „legăturii cu diavolul devine inevitabilă”. Toate referirile eufemistice la Goliadkin-junior, precum şi expresii aluzive („şi-a vârât coada”, „poate că tocmai el este tartorul”) fac trimitere la repertoriul lexical comun folosit pentru denumirea Diavolului, a demonicului. Dacă aşa stau lucrurile, mania persecuţiei, obsesia că există nişte duşmani care uneltesc împotriva sa, de care suferă Goliadkin-senior, au o bază. Se poate discuta, într-adevăr, dacă această bază aparţine realităţii sau este numai rodul unei minţi care ţine mereu să-şi justifice comportamentele, să le întemeieze pe argumente plauzibile.

Îl puteți citi integral aici. Mie unul chiar mi-a plăcut acest microroman dostoievskian.

Un anglican, o evreică și un catolic

 

2013 a fost un an în care anglicanul C.S. Lewis (1898-1963), evreica Simone Weil (1909-1943) și catolicul Gustave Thibon (1903-2001) au putut fi comemorați și rememorați, grație unor numere rotunde legate de viața lor.

Din păcate, n-am apucat să scriu despre fiecare dintre ei la vremea potrivită (e un mic regret al anului care se încheie). Cum mereu am avut impresia că există niște trăsături care-i unesc pe toți trei, în ciuda numeroaselor deosebiri dintre ei, am încercat să fac măcar un efort de sistematizare a câtorva asemănări pe care le consider deosebit de importante (lista nu e exhaustivă).

 E un gest minimal de prețuire pentru niște personaje de prim rang în gândirea creștină a secolului XX. Indiferent de eventualele afinități sau divergențe pe care, ca cititori, le putem avea cu acești autori, ei merită cunoscuți măcar prin scrierile ce sunt disponibile în limba română.

1. Curiozitate vie. Toți s-au remarcat printr-o curiozitate deosebită mai ales în ce privește cunoașterea ființei umane, dorința de a o înțelege și refuzul șabloanelor. Thibon, de pildă, a fost un autodidact care a ajuns să fie socotit filosof. C.S. Lewis a scris pe teme care nu aveau legătură directă cu specializarea lui.

2. Gratuitatea căutărilor. Simone Weil reprezintă modelul prin excelență de căutător complet dezinteresat de beneficii personale. Consemnările sale au rămas în grija lui Thibon, care s-a îngrijit ulterior să fie publicate. Pentru toți trei însă era mai important să înțeleagă și să aprofundeze, nu să obțină beneficii imediate (bani, titluri, popularitate, bani etc.) din rodul investigației lor.

3. Interesul pentru alte religii. Dacă am înțeles eu bine ceea ce am citit din scrierile lor, toți acești scriitori au privit mai degrabă cu bunăvoință mitologia păgână, considerând-o o formă de aspirație către revelația supremă a lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că ar fi promovat-o, ci o analizau ca pe o aproximare a adevărului revelat.

4. Deschiderea față de alte confesiuni creștine. Citește mai mult »

Darul lui Dumnezeu – poem de F.M. Dostoievski

Nașterea Domnului - Andrei Rubliev (sursa)

Nu știam că Dostoievski ar fi scris așa ceva! Am preluat integral textul de pe pagina de facebook Fyodor Dostoevsky.

An angel-child on Christmas Eve
Did God send to the world.
„As you walk among the pines,”
He said and then he smiled,
„Do cut a tree and, in my name,
Do give it to the kindest
And the sweetest child on earth.”
The angel-child was puzzled deep:
„Whom shall I give it to?
How shall I know which of the babes
Has earned the prize of our Lord’s grace?”
„You’ll know,” was all God said,
And the Heavenly Host did part.
The moon stood high and lit the road
That led into the city.
The air was full of happy song,
Joy awaited every child…
So with the tree upon his back
The cheerful angel boldly strode.
Now, take a look in every window:
What cheer in every room!
Christmas trees all burning bright
As they do on Yuletide night.
The angel now began to rush
And made his way from home to home,
So as to find that special one
Who would receive God’s gift.Citește mai mult »

Steinbeck despre dragoste

(sursa)
(sursa)

Descopăr cu întârziere această traducere a unei scrisori adresate de John Steinbeck fiului său, proaspăt îndrăgostit. Rețin numai un fragment în care regăsesc aceeași atmosferă ca în marile sale romane. Scrisoarea poate fi citită integral aici.

Sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai. […]

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

„Și-a iubit Dostoievski soția?” și alte întrebări despre Dostoievski

Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski - Vasili Perov (sursa)
Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski – Vasili Perov (sursa)

Cu prilejul zilei de naștere a lui Dostoievski (11 noiembrie), Russia Beyond the Headlines a invitat-o pe Ludmila Saraskina, specialistă în opera dostoievskiană, să răspundă la întrebările cititorilor despre marele scriitor rus.

„Și-a iubit Dostoievski soția?”, „A făcut Dostoievski studii de psihologie clinică?”, „I-a citit Dostoievki pe Părinții Bisericii?”, „S-a vindecat Dostoievski vreodată de patima jocurilor de noroc?”, „Cu ce carte a lui Dostoievski ar trebui să încep să-l citesc?” – plus încă vreo 20 de întrebări cu răspunsuri foarte directe și concise. Rezultatul a fost reunit sub titlul „Tot ce ați vrut să știți despre Dostoievski”. Citiți aici (în engleză).

Este îndoiala un păcat? Răspunsul lui Calvin

 

Hendrick  ter Brugghen - Necredința Sf. Toma (sursa)
Hendrick ter Brugghen – Necredința Sf. Toma (sursa)

În mediul în care am crescut, cel mai adesea se insinua, dar destul de frecvent se spunea și textual, că îndoiala este un păcat. În consecință, era la mare trecere certitudinea de fier, afișată și chiar obligatorie; se impunea să nu ai vreun conflict lăuntric sau, dacă-l ai, să nu cumva să vorbești despre el. Dădea bine să ai puse toate „siguranțele” la locul lor. Nu zic că ar fi rău asta ca exercițiu intelectual, dar în ordinea realității, se pare că de îndoială nu prea putem scăpa. Alister McGrath susține că există o deosebire între certitudinea intelectuală și cea existențială.

Am descoperit, cu surprindere, la Calvin (!) – tot prin intermendiul lui McGrath –  o abordare destul de consistentă și foarte realistă a chestiunii. Mereu am avut impresia că tot ce poate fi mai rigid și mai legalist în creștinismul protestant ne vine de la Calvin – asta „grație” calviniștilor care se revendicau de la el și își justificau cu textele sale diverse dogmatisme teologice. Dar, ori de câte ori m-am dus direct la scrierile lui Calvin, am descoperit foarte multe nuanțe și o confruntare onestă cu realitatea.

Istoria se repetă și în ce privește perechea credință/îndoială, credință/necredință.

 Desigur, în timp ce susținem că credința ar trebui să fie sigură și certă, nu ne putem imagina niciun fel de certitudine care să nu fie presărată cu îndoiala și niciun fel de siguranță care să nu fie asaltată de unele temeri. Pe de altă parte, afirmăm că cei credincioși se află într-un conflict perpetuu cu propria lor necredință. Suntem departe, într-adevăr, de a așeza conștiința lor într-un repaos încărcat de pace, netulburat de niciun fel de neliniști.

 Cazul lui David (cu extrase din Psalmi), considerat un exemplu de om cu credință puternică în Dumnezeu:Citește mai mult »

Noua enciclopedie a Bibliei

Nu trebuie să fii „de meserie” ca să o folosești. Foarte utilă.

Editura Casa Cărţii

 RO-Cover.indd

Această prezentare ar trebui scrisă în aşa fel încât să vă convingă să cumpăraţi cartea. Dar cred că mult mai important ar fi să vă convingă să o citiţi. Iar dacă, pentru asta, o cumpăraţi, cu atât mai bine şi pentru noi, şi pentru voi.

Am aşteptat multe luni cartea asta – fiind tipărită în Singapore, i-a luat o vreme să treacă peste mări şi ţări –, dar noi zicem că a meritat. Nu e deloc o exagerare dacă vă spunem că toţi cei care au lucrat la traducerea şi pregătirea enciclopediei pentru publicul românesc şi-au declarat aprecierea şi încântarea pentru conţinutul cărţii.

Noua enciclopedie a Bibliei e împărţită în şapte secţiuni tematice:

I. Întocmirea Bibliei

II. Naraţiunea biblică

III. Ţinuturile Bibliei

IV. Popoarele Bibliei

V. Viaţa în Biblie (având două subsecţiuni: Viaţa de familie şi Viaţa socială)

VI. Religia în Biblie

VII. Centrul Bibliei – Isus

Cititorul poate…

Vezi articolul original 296 de cuvinte mai mult

Pericolul teocrației – C.S. Lewis

 Despre lumea aceasta...

Sunt democrat pentru că eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredința o putere necontrolată asupra altora. Și, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât și pentru supuși. De aceea teocrația este cea mai rea dintre toate formele de guvernământ. Dacă trebuie neapărat să avem un tiran, un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un inchizitor. Cruzimea baronului poate să ațipească uneori, lăcomia lui – să se sature la un moment dat; și, de vreme ce are o vagă conștiință a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care își confundă propria cruzime și sete de putere și de frică cu vocea lui Dumnezeu, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conștiințe, iar pornirile lui mai generoase i se par ispite. Și întrucât teocrația este cea mai rea, cu cât o formă de guvernământ este mai aproape de teocrație, cu atât e mai rea. O concepție metafizică, susținută de conducători cu forța unei religii, este un semn rău. Le interzice acestra, ca și inchizitorului, să accepte că există măcar și o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obișnuite ale moralei și conferă o validitate aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omenești obișnuite de care conducătorii sunt adesea animați, la fel ca alți oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaștem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid – ca de fapt nu poate pretinde decât cel mult că e rațional și prudent – genul de consimțământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile e un soi de beție. […]

Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice și bruște (indiferent în ce direcție), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea și poliția secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup destul de bun ca să aibă o asemenea putere. Și eu sunt oameni mânați de patimi ca ale noastre. Secretomania și disciplina din organizația lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorință de a face parte din cercul celor aleși despre care eu cred că pervertește la fel de mul ca și avariția; iar înaltele lor pretenții ideologice le fo fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcție e făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este comitetul pentru salvarea publică.

(C.S. Lewis – Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011, p. 122-124, s.m.)

Leacuri pentru fanatism

Fotografie realizată de Mariusz Kubik http://en.wikipedia.org/wiki/Amos_Oz

Dacă tot fu Amos Oz prin România, mi-am zis că ce ar fi să citesc și eu ceva dintre scrierile lui. Zis și făcut. Așa că am pus mâna pe Cum să lecuiești un fanatic (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Ed. Humanitas, 2007) și nu m-am lăsat până n-am gătat. Mărturisesc că mi-a fost cumva teamă – deși e mult spus – să mă reped la vreun roman, nu de alta dar m-am cam săturat de introspecțiile freudiene contemporane deghizate în literatură.

Cartea cu leacuri pentru fanatism e subțirică și conține trei eseuri și un interviu. Ideile se cam repetă, dar volumașul merită citit.

N-o lungesc prea tare că ajung, încercând să scriu despre cartea lui, să depășesc lungimea textului lui Amos Oz. Leacurile pe care le propune el sunt: simțul umorului, capacitatea de a te pune în papucii celuilalt și recunoașterea calității „peninsulare” a indivizilor.Citește mai mult »

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.Citește mai mult »

Dostoievski cu ziarul „Adevărul”

 

Începând din 29.06.11, timp de 12 săptămâni, urmează ca în fiecare miercuri să apară câte un volum din opera lui F.M. Dostoievski, cuprinzând toate romanele și microromanele uriașului scriitor rus din secolul XIX. Programul complet al aparițiilor îl puteți vedea aici.

Articolul de mai sus suține că vom avea parte de o traducere semnată de Antoaneta Olteanu. Faptul este infirmat, în parte, de datele primului volum din Frații Karamazov, care o indică drept traducătoare pe Elena Vizir(u).

De asemenea, în colecția cărților „pe care trebuie să le ai în bibliotecă” a apărut și Idiotul, în traducerea lui Nicolae D. Gane, șansele fiind destul de mari ca această variantă să fie inclusă și în noua colecție. Deci o treime din colecție poartă semnătura altor traducători. Însă am cere prea mult unui ziar(ist) dacă am solicita mai multă precizie. Plus că articolul e scris cu vădite intenții publicitare. Celelalte titluri se pare că vor fi totuși semnate de d-na Olteanu, ca traducător.Citește mai mult »

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.Citește mai mult »

Șoareci și oameni

Un roman scurt, apăsător, chinuitor chiar, al lui John Steinbeck (laureat Nobel în 1962).

O prietenie solidă, deși puțin bizară, între George și Lennie, cel din urmă un vlăjgan extrem de puternic, dar retardat.

Un cuplu înfățișat cu multă duioșie, cu toată bogăția de umanitate care se dezvăluie – în chip surprinzător – între doi zilieri care se mută de la o fermă la alta, ca să caute de lucru. Din păcate, Lennie reușește – fără voia lui – să intre mereu în „bocluc”, astfel că sunt nevoiți de fiecare dată să-și ia tălpășița și s-o șteargă spre următoarea destinație.

Lennie înțelege foarte greu orice i se spune, ține minte cu mari eforturi. Știe însă bine un lucru: se poate încrede în George. George nu-l părăsește niciodată, nu-l bate niciodată, nu-l alungă. Din când în când îl dojenește și îi reproșează, dar aceste muștruluieli sunt ca un cântec necesar pentru urechile lui Lennie. Îmi amintește de Zahar, argatul lui Oblomov, care nu înțelege mai nimic din ocările stăpânului, dar resimte o mare tristețe când le aude. Tot așa și Lennie, consimte să fie mustrat, fiindcă știe că merită când „face rău”.

Povestea începe cu fuga celor doi prieteni nenorociți de la cel mai recent loc de muncă, unde Lennie fusese acuzat că ar fi vrut să violeze o fată. Nici vorbă însă! George știe prea bine că Lennie face rău, dar niciodată din răutate, ci mai degrabă de spaimă, fiindcă, dacă se sperie, nu se mai poate controla. Îl mai beștelește, îl învață ce să spună și ce să nu spună. Cum să se poarte și cum să evite „boclucul”.

Citește mai mult »

O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.Citește mai mult »