După Ionatan – despre amatorism, mediocritate și impostură

 

S-au împlinit zilele astea (a murit pe 16 aprilie și a fost înmormântat pe 19) 8 ani de la trecerea lui Ionatan Piroșca la cele veșnice. Periodic, în discuțiile pe care le am cu oameni care l-au cunoscut (sau nu), revine numele și activitatea lui. A fost incontestabil unul dintre cei mai importanți poeți evanghelici – nu mă încumet să fac o ierarhie.

A murit încă tânăr, la nici 52 de ani. Scria bine, după cum puteți vedea pe blogul lui încă vizitabil. Avea talent, vocație. Era un vizionar. Credea că în viitor se va coagula un adevăra curent „cristic” (cum îl numea el) în literatura română.

În ultima parte a vieții, trăia pentru a scrie și pentru a-și ajuta fetele să își găsească un rost în viață. Ar fi putut umple rafturi întregi de versificații ieftine, fiindcă rimele îi ieșeau fără efort. Dar nu voia să facă asta. Cu siguranță, volumele sale sunt de valori inegale, dar Ionatan nu era omul care să facă rabat de la ceea ce înțelegea prin poezie. Mai făcea câte-o concesie celor care voiau să se apropie de poezie, dar erau speriați de limbajul prea… încifrat. Însă chiar și volumele mai „tradiționale” (precum Iertare pentru ghimpi) reușesc să te surprindă, să te transpună, să-ți deschidă prin metafore orizontul unei alte lumi. Pe scurt, nu abdica de la modul în care își înțelegea exigența acestei vocații. Tabla înmulțirii cu cerul, Liniștea dintre două tăceri, Îngerul cel mai scurt înspre mâine sau Iertare pentru ghimpi sunt volume care te avertizează de la bun început să urmează altceva.

Când mă uit însă astăzi la ce „poezie creștină” domină peisajul și ce „poeți” se publică, mărturisesc spășit și înciudat că mi-e rușine de Ionatan. Nu de Ionatan-omul, care era mai degrabă dispus să fie îngăduitor cu orice aspirant la consacrarea literară (oricât de… nepriceput s-ar fi arătat) învățabil, ci de Ionatan-poetul care a rămas stingher, ridicol de stingher în peisajul editorial românesc extrem de arid, când vine vorba despre voci valoroase autentice.

„Poeții” de azi au prins care e rețeta câștigătoare. Dacă ai bani, te publici. De fapt, nu doar „poeții” procedează așa. Sunt destui grafomani care, fără să aibă nimic de spus, profită de faptul că au bani și scot maculatură teologică pe care o citești numai dacă ești plătit (dar și atunci cu revoltă și lehamite). Revenind la „poeți”, sunt destui care au ajuns să creadă atât de mult în ei înșiși, încât sugerează că „creațiile” lor sunt inspirate divin, nu pot fi atinse, nici măcar de normele gramaticale.

Unii au produs deja kilograme de maculatură astfel „inspirată”. Evident, musai introduse niște nuanțe. Rețin dintr-o discuție a lui Dorin Mureșan cu Liviu Mocan o idee interesantă: fiecare trebuie să exceleze în intervalul său de kitsch, mediocritate sau profesionalism. Putem fi de acord.

Și totuși, iată dilema: cum poți face să sancționezi amatorismul fudul, mediocritatea perseverentă și impostura în formă continuată fără să distrugi cu totul un autor care bate la porțile afirmării? Unii au deja o „operă” în spate (de la 3 cărți în sus), fără ca între volumul de debut și cel mai recent să se vadă un progres, o schimbare în bine. Cei mai necizelați dintre membrii grupului „Cuvinte la schimb” (inițiat de către Ionatan Piroșca) scriau mai bine decât mulți dintre cei publicați și promovați acum ca „poeți”.Citește mai mult »

Reclame

Ne pot face sărbătorile mai buni?

De Paște sau de Crăciun, cei care merg la biserică sunt, în general, mai mulți și mai bine îmbrăcați. Nu doar că oamenii se gândesc ceva mai mult la „cele sfinte”, dar simt și nevoia să îmbunătățească nițel aspectul exterior, forma de prezentare. Atât prin veșminte, cât și prin participarea ca atare se transmite un plus de interes, mai multă solemnitate și un soi de prospețime. E că startul unui maraton când multă lume se prezintă fresh, cu ținuta încă impecabilă și cu speranțele neîncercate.

Sunt adesea blamați creștinii care dau pe la biserică doar cu prilejul marilor praznice de peste an. E într-un fel de înțeles nemulțumirea pentru slaba frecvență din restul anului. Cu siguranță, e mult formalism și destulă indiferență în stilul acesta de relație cu biserica.

Și totuși… Am remarcat cu ani în urmă, la slujba de Înviere, de la miezul nopții, că Ioan Hrisostom semnalează creștinilor marca excepțională sub care stă această sărbătoare. În esență, el spune că bucuria e atât de mare, încât absolut niciun motiv (perfect legitim în alte împrejurări, probabil) nu ar trebui să împiedice comunitatea să se strângă laolaltă și să celebreze victoria lui Cristos. Trândavii și mincinoșii, delăsătorii și pătimașii sunt toți chemați să asiste.

De ce? Unul dintre motivele pe care le bănuiesc e că această bucurie are potențial contagios. Și chiar așa, de ce ar fi sărbătoarea un prilej de dojană pentru creștinii la „fără frecvență”? De ce nu ar fi, la fel de bine (ba chiar mai bine) un prilej de a arăta tuturor ce pierd dacă nu vin?

Căutătura încruntată și vorba dojenitoare au virtuțile lor. Dar sugerează involuntar că salahorii sunt nemulțumiți de cei care vin doar când e rost de spectacol și de sărbătoare. În rest, ei nu pun umărul să ducă greul. Se pune accentul, cel mai probabil în chip nedorit, pe ideea de corvoadă. Sau, dimpotrivă, creștinii care bifează cu regularitate toate activitățile par o castă superioară de inși mai merituoși decât restul.

Or, dacă tot sunt prezenți mai mulți în biserică, sărbătoarea ar putea fi folosită pentru a etala tot ceea ce face creștinismul să fie fascinant, irezistibil, autentic și real. Învierea, de pildă, e evenimentul care dă sens credinței, care anticipează și introduce noua împărăție, care configurează radical datele întrupării. Abia după deznodământul Învierii speranța omului are un temei și împăcarea sa cu Dumnezeu devine viabilă.

Se poate vorbi despre abisul întrupării, despre improbabila ipostază a unui Dumnezeu-om. Despre scindarea ființei umane, despre depărtarea abisală a omului de Dumnezeu și de semeni… Nu chestii facile sau amuzante, dimpotrivă. Dar nici scorțoșenia virtuoșilor silitori, cum nu se mai întâmplă…

Există atâta bogăție, valoare și frumusețe în creștinism încât ar fi păcat să rămânem de sărbători la dojana moralistă. Și când sunt atât de multe motive de uimire și bucurie, să rămânem la atitudinea ranchiunoasă a fiului cel mare, nemulțumit că risipitorii încă mai profită de libertatea lor neîngrădită.

Nu știu dacă sărbătorile ne pot face mai buni. Probabil că doar scot din noi ceea ce zace tot anul acolo. Dar cu siguranță sărbătorile sunt un prilej de a etala tot ceea ce motivează un creștin să fie bun, milos, încrezător. Iar dacă astea nu sunt suficiente pentru ca un privitor ocazional să devină măcar curios, atunci nici culpabilizarea dăscăloasă nu cred că are șanse mai mari.

Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Citește mai mult »