Despre Billy Graham – un text pe contributors.ro

Am încercat să identific câteva repere ale vizitei lui Billy Graham în România. Dar nu am apelat la mărturii orale, nici la filmări, ci la autobiografia autorului (Just as I Am) și la cartea Răscumpărarea memoriei (de Vasilică Croitor), în care autorul dedică un studiu de caz acestui eveniment. Abia după ce am trimis documentul către platforma contributors, am intrat (grație lui Ciprian Bălăban) în posesia unei biografii bogat ilustrate a lui Graham (God’s Ambassador), din care aș fi reținut îndeosebi o idee pentru forma finală a textului meu.

Întrebat fiind de către un reporter (la revenirea din URSS) dacă e conștient că era folosit de comuniști pentru propria lor propagandă, evanghelistul a răspuns afirmativ, însă a precizat că și el îi folosește pe comuniști pentru propria lui „propagandă”, mult mai puternică, și anume Evanghelia predicată oamenilor din blocul comunist. Deci nu era vorba de naivitate, ci pare mai degrabă (și măcar în parte) un calcul.

Așadar, țineți cont și de această observație atunci când parcurgeți textul, din care selectez câteva paragrafe:

E dificil de cântărit exact și imparțial impactul acestei vizite asupra românilor, dar, la nivel de imagine, se pare că dictatorul și clica sa au punctat binișor, chiar dacă temporar, prin intermediul lui Billy Graham, care s-a dovedit prea concesiv. Trebuie remarcat și că eforturile autorităților de la București pentru reușita acestei campanii de PR s-au întins între 1981-1989, cu toate negocierile premergătoare și cu discuțiile de postprocesare a materialelor publicitare.

Dar nu e mai puțin adevărat că pentru creștinii evanghelici obișnuiți din țară, care nu erau familiarizați cu dedesubturile acestei afaceri, evenimentul a rămas înconjurat de aura providențială și miraculoasă a unui nesperat desant de libertate. Martorii oculari încă retrăiesc nostalgia unor trăiri deosebit de intense – o descătușare după ani de zile de discreție impusă și de camuflare a identității lor de „pocăiți”. […]

În consecință, chiar dacă în plan extern s-ar putea ca regimul comunist să fi devenit, temporar, ceva mai simpatic pentru opinia publică occidentală, în plan intern, oamenii de rând care au participat la întâlnirile din fiecare loc în care a predicat Graham știau foarte bine că nu au motive să mulțumească Partidului sau „conducătorului iubit”. Ambivalența ce însoțește acest episod de istorie recentă nu poate fi suprimată câtă vreme arhivele documentează fapte și acțiuni, însă mentalul colectiv și istoria personală a martorilor păstrează atmosfera și impactul pozitiv al acelui moment de mare însemnătate simbolică.

Aici e articolul integral. Fun fact: textul a fost preluat și pe hotnews.

(Fotografia este un screen capture de pe site-ul billygraham.org)

Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

În fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment).

Până și cei care, declarativ și oficial, luptă pe sfinte baricade împotriva răului se hrănesc adesea din el și îl savurează îndărătul unor măști pioase. Ba chiar contribuie la răspândirea lui, dând și altora știri false, manipulări, comentarii care stârnesc reacții viscerale. Citește mai mult »