Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv. Citește mai mult »

Reclame