Iconoclasmul evanghelic și nevoia instinctivă de simboluri

Cu 30 de ani în urmă, ar fi fost de neconceput să pui vreo cruce măcar pe unele biserici baptiste sau penticostale. Azi majoritatea celor pe care eu le-am văzut au o cruce mai stilizată sau mai clasică așezată într-un loc vizibil. Cu toate acestea însă, evanghelicii rămân și se definesc drept iconoclaști (chiar dacă nu folosesc exact acest termen).

În general, evanghelicul obișnuit are o atitudine critică față de icoane, statui și alte imagini sau simboluri menite să reprezinte realități spirituale ori personaje din istoria biblică sau a Bisericii. Și totuși, există deja o formă de „artă” a bisericilor evanghelice. În anii dinainte de căderea comunismului dominau, cel puțin în Transilvania și toată zona de vest, baptisteriile cu apă curgătoare, unde, cum remarca cineva, lumina putea să cadă simultan din toate direcțiile. În cazul penticostalilor, era obligatoriu și un porumbel coborând pe niște raze.

Chiar și cu bradul de Crăciun era cumva problematic. De obicei, se împodobea un brad, dar existau mereu voci care contestau legitimitatea lui, pe motiv că așa ceva nu apare în Biblie. Tot împărțite erau părerile și când venea vorba despre scenete la marile sărbători creștine.

Între timp, lucrurile s-au mai diversificat, au apărut variațiuni interesante: decorațiuni, instalații, colaje, decoruri tematice care apar în peisaj după buna plăcere a conducerilor bisericești și variază în funcție de toleranța comunităților locale. În plus, acum se folosesc efecte de lumină, materiale video, ba chiar și producții/produse artistice declarate ca atare.

Și totuși, fondul iconoclast este acolo și răsare ori de câte ori apar subiecte de discuție: bradul este contestat teologic, oul de paște la fel. Acestea sunt considerate mijloace păgâne care pot introduce spiritul „lumii” în biserică. De asemenea, icoanele sau reprezentările deranjează vizual chiar și când apar în afara bisericii și cu alt scop decât cel pentru care au fost create inițial.

E interesant însă cum, puși în fața unor situații în care simbolurile creștine sunt atacate, evanghelicii devin, contrar reflexului lor, apărători ai acestora. Demolarea unor biserici catolice din Franța a produs emoții printre cei care, dacă intră într-o astfel de biserică, văd numai „idoli” pe pereți. Decizia de a elimina scena nașterii din unele piețe ale orașelor europene a fost considerată un atac la adresa valorilor creștine de către cei care întorc privirea de la icoanele cu aceeași temă și se încruntă sumbru când văd statui de sfinți.

Cu alte cuvinte, exact simbolurile sau reprezentările pe care orice evanghelic fără simpatii transconfesionale le-ar fi eliminat cu mâna lui, fără să ezite, sunt acum demne de apărat ca bunuri comune, semnificative și reprezentative ale întregii creștinătăți.

Dincolo de motivația care generează aceste reacții surprinzătoare, se poate remarca o tendință interesantă: inclusiv evanghelicii acceptă tacit nevoia unor simboluri și, mai mult, nesiliți de nimeni, se identifică într-o anumită măsură cu acestea – o măsură care le încalcă tendințele iconoclaste. E drept că, la nivel de funcție, acestor simboluri li se conferă mai degrabă un rol socio-politic, dar ele rămân, pe fond, religioase ca origine și mesaj.

Evanghelicii admit (sau abia acum descoperă?) că pentru reprezentarea simbolică în spațiul public și pentru diferențiere trebuie să apeleze la simboluri și reprezentări impuse în conștiința lumii de către bisericile tradiționale. Există o incontestabilă schimbare de atitudine și de perspectivă, a cărei anvergură este semnalată de faptul că sunt considerate, generic, creștine bisericile catolice, ortodoxe sau copte atacate sau demolate.

Această deschidere și asimilare a simbolurilor și reprezentărilor tradiționale nu coincid neapărat și cu o îndulcire a relațiilor sau percepțiilor interconfesionale „la firul ierbii”. Dimpotrivă, oricând pot izbucni conflicte sau idiosincrazii punctuale, între persoane sau comunități concrete și niciodată nu dispar răutățile aruncate peste gardurile confesiunilor cu care există cel mai direct și frecvent contact. Și, evident, e foarte probabil ca, în interior, comunitățile evanghelice să rămână în continuare profund iconoclaste.

Problema, de altfel, nu e nouă. Aceste tendințe se regăsesc încă de la teologii care au articulat învățătura Reformei și ele pot genera atitudini polarizate sau chiar divergente: dacă pentru Luther, orice nu era interzis explicit în Biblie putea rămâne în interiorul bisericii, pentru Zwingli, trebuia scos afară orice nu avea girul expres al Scripturii.

Aceștia sunt polii între care oscilează actualmente și mișcarea evanghelică, înclinând balanța când într-o parte, când în cealaltă, mai degrabă din motive emoționale. Și, chiar dacă există o direcție generală iconoclastă, emoțiile și reflexele involuntare sugerează că sub această politică oficială stă ascunsă nevoia de simbol și de identificare simbolică, nevoie ce se manifestă tacit într-o zonă vag definită (cel mai probabil ilicită), dar despre care cel mai bine e să nu vorbim ca să nu fim nevoiți să scoatem la lumină și să ne analizăm inconsecvența.

Adevărul este că, dacă nu se poate ajunge la un respect și apreciere reciprocă reale între confesiuni, aceste fracturi și inconsecvențe reprezintă, probabil, cea mai izbutită și totodată ambiguă formă pe care o îmbracă o bunăvoință stângace și dezarticulată teoretic. E un fel de „second best” ce se manifestă pe un teren mișcător în momentul în care cenzura politicilor oficiale nu se mai resimte atât de presant.

Publicitate