Despre Revoluție și religie

Revoluția română a început de la un pastor reformat ungur, minoritar religios și etnic. Într-o margine de țară, la Timișoara. Pe urmă, a izbucnit și la centru. Despre mai-marii religioși majoritari din Timișoara umblă o legendă stranie, cum că ar fi lăsat oameni să moară pe treptele catedralei, în loc să le deschidă ușa să se adăpostească. Zice-se că, totuși, mitropolitul – unul printre puținii (dacă nu chiar singurul) prelat care a recunoscut de bună voie că a fost colaborator al securității – era plecat din oraș.

Tot în Timișoara se mai consemnează un episod interesant: pastorul baptist Petre Dugulescu (și el cu ceva probleme la dosar, după cum s-a aflat ulterior) a ieșit în balconul Operei și a vorbit mulțimi, care, la îndemnul lui, a îngenuncheat să rostească rugăciunea Tatăl nostru.

Pastorul Iosif Țon anunța de ani de zile, în timpul predicilor sale difuzate de Radio Europa Liberă, căderea inevitabilă a comunismului. Vorbea cu o siguranță care îi făcea pe oameni să viseze, poate chiar și să spere, deși al XIV-lea Congres se încheiase confirmând puterea politică în România.

Cum ceea ce fusese multă vreme interzis sau cel puțin limitat ieșea acum să se afirme, una dintre cele mai radicale afirmări era cea de natură religioasă. Într-un regim care-și clama ateismul, să scandezi „Există Dumnezeu” era și o formă de protest politic.

Mai mulți lideri religioși locali au intervenit în diverse moduri în acele momente de cumpănă. Despre patriarhul BOR însă umblau zvonuri că l-ar fi felicitat pe Ceaușescu după intervenția brutală de la Timișoara. Dar se pare că erau false.

Dintre liderii bisericilor din România, destui au fost colaboratori sârguincioși ai Securității. Cu foarte puține excepții (poate greco-catolicii), nicio confesiune nu se poate făli că a rezistat în comunism păstrându-și coloana vertebrală. Deconspirările bazate pe arhivele CNSAS au produs stupoare în rândul enoriașilor de rând. Ironie a sorții și istoriei, Cultul Penticostal primește recunoaștere legală oficială doar sub comuniști. Pe martiri îi cunoaștem în general.

Povestea relațiilor dintre biserici și regimul comunist este una complexă, dureroasă, dar și revelatoare. Judecățile pripite și fără nuanțe (s-au încercat și din astea) n-au adus nimic benefic. Un scandal, niște reacții și pe urmă toată lumea s-a grăbit să uite.

În acest punct, bisericile și societatea par să se fi înțeles să meargă pe aceeași rețetă: un pic de vâlvă, niște polițe plătite în sferele puterii, dar fără consecințe care să asaneze comunitățile și să însănătoșească organismul social. Acuze, contestări vehemente, tensiuni, declarații, oleacă de manipulare, niște demagogie și marea pace care îngroapă laolaltă adevărul și minciuna înainte să fi fost separate sau să se tragă niște concluzii chibzuite și folositoare.

28 de ani mai târziu, bisericile și societatea românească – departe de a se deosebi pe cât le-ar plăcea să creadă celor mai înfocați adversari ai secularismului sau ai religiei deopotrivă – se oglindesc una în practicile celeilalte. Atât în societate, cât și în biserică se aud voci care susțin că n-ar mai trebui să ne uităm în urmă, în trecut, ci numai în viitor… ca să dăm doar un exemplu.

Rămâne totuși un fapt că, cel puțin în cazul comunismului, religia a fost un factor coroziv permanent care a subminat constant discursul oficial. Dacă nu sunt în stare de prea multe pentru a schimba prezentul, atât bisericile, cât și societatea ar putea privi mai des, mai atent și mai perspicace la propriul trecut și la propriii martiri.

Și din această privire în istorie putem vedea că, deoarece se ancorează într-o realitate transcendentă, creștinismul (indiferent de culoarea lui confesională) poate alege mereu dacă să joace cartea conformismului politic, care întotdeauna ascunde compromisuri, sau cea a radicalismului principiilor, care întotdeauna costă.

Anunțuri

13 gânduri despre “Despre Revoluție și religie

  1. A republicat asta pe Persona și a comentat:
    Draga Teo,
    Multe as avea de comentat la acest text. Iata doar citeva observatii:
    1. Spre deosebire de Polonia, unde catolicii au jucat un ol decisiv in prabusirea comunismului, in vreme ce baptistii au ramas aliati pina la sfirsit cu comunistii, din ura pentru dusmanul comun 😦 ), in Romania, rolul jucat de religie a fost mai degraba circumstantial, daca nu chiar absolut intimplator. Daca ‘lovitutia’ incepea la Iasi pe 14 decembrie, cum era programat, nu mai era nimic de discutat despre rolul religiei (in grupul de conspiratori de atunci era o singura persoana cu angajare religioasa clara, si acela era crestin dupa Evanghelie, dar el nu era in grup din pricini religioase, ci din motive de activism sindical).
    2. Incercarile de disculpare a lui Teoctist sunt penibile. Colaborationismul lui gretos cu comunistii era de notorietate publica. In aceasta privinta nu ridicolul Ciachir, ci doctul Lucian Turcescu (si doamna lui, Lavinia Stan), merita cititi si citati.
    3. Episodul extrem de important, dar si controversat, al Grupului de Reflectie pentru Innoirea Bisericii, despre care inclusiv domnul Baconschi vorbeste cu batista pe tambal, este unul care ar putea sa faca multa lumina in aceasta chestiune. Dar, probabil, eu nu voi fi pe acest tarim cind documentele legate de acest episod vor iesi la iveala. Ce anume ii face pe participant sa pastreze omerta cu privire la el, nu stiu, dar este clar ca este vorba de niste castane extrem de fierbinti.
    3. Nu, nici Greco-catolicii nu se pot lauda cu integritatea sub comunism. Si ei au fost infiltrati. In ultimii ani au iesit la iveala detalii scabroase despre oameni pe care pina mai ieri ii consideram eroi.
    4. Despre implicarea evanghelicilor in zilele din decembrie 1989 la Timisoara nu vreau sa vorbesc prea mult. Vreau doar sa mentionez ca, dincolo de cei care au platit scump pentru curajul lor nebun, si carora le datoram in mare parte libertatea, unii si-au construit monumente de eroi acolo unde a fost, de fapt, multa lasitate si oportunism.
    In concluzie, convingerea mea este ca crestinii si biserica, de orice culoare ar fi aceea, nu a jucat decit un rol marginal si circumstantial in caderea comunismului in Romania.

    • Mulțam de aceste precizări! Nu cred că lucrurile sunt simple. Am ales această tratare prescurtată mai mult ca să semnalez că totuși au existat diverse tipuri de interacțiune și că niciodată religia n-a fost separată de politică. Și nici acum nu este.

      M-ar interesa detalii despre greco-catolici, fiindcă sunt dintre cei care au plătit totuși un tribut destul de greu.

  2. Câteva observatii:

    1. Traditional biserica nu s-a implicat in revolutii. Multe revolutii au avut o evotutie patetica, inlocuind o clasa politica cu grupuri de oportunisti, si uneori ducând la teroare si varsare de sânge.
    2. Opozitia exprimata de crestini, de orice nuanta, nu a fost una politica, ci una legata de demnitatea credintei lor. Aceasta opozitie a fost uneori mai periculoasa pentru regim decât cea poitica, care putea fi usor învinsa.
    3. Asa cum este de fapt de astepta, între crestini au fos unii lasi, dar altii martiri. Asa a fost dintotdeauna, începând cu persecutiile din imperiul roman. Crestinii români au dat personalitati remarcabile, cum au fost Steinhart, Dorz, Wurmbrant, Calciu.

    În timp ce eu am stat în picoare sub persecutie, am ales sa nu-i dispretuiesc pe cei mai slabi.Unii nu au avut curajul sa faca mai mult. Altii au fost prinsi in dileme pe care nici eu nu stiu cum le-as fi rezolvat. Regimul spunea unui conducator religios: alege între a da afara pe preotul/pastorul X, sau a închide toate scoliile religiase. Care este alegerea buna?

    Ati vazut filmul Silence? Unui preot catolic i se da de ales: leapada-te te Christos sau toti crestinii din biserica ta vor fi rastigniti. El ezita. Procurorul îl întreaba: Asta este credinta ta? Va laudati cu dragoste, dar esti gata sa-i trimiti la tortura si moarte pe fratii tai ca sa fii tu mânuit?

    Sa facem deosebire pe de o parte între cei responsabili sa-si apere turma cu pretul unor compromisuri, sau cei care erau mai slabi sau fricosi, si pe de alta parte cei care au profitat de sistem. În timp ce pe cei din urma îi putem condamna, pe primii trebuie sa-i iertam, altfel devenim Robespieri care taie capete în numele unor înalte idealuri.

    Dupa persecutiile romane, a existat controversa donatista, în care zelosii au cerut excluderea celor care au facut compromisuri. Biserica a ales sa-i ierte.

    • Doar la ultimul paragraf am o observație/întrebare: când a decis biserica să-i ierte și unde a anunțat această decizie? Cum se poate ierta ceva ce nu se știe dacă și de către cine a fost înfăptuit? Lapsii erau cunoscuți, din câte știu eu.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s