Iconoclasmul evanghelic și nevoia instinctivă de simboluri

Cu 30 de ani în urmă, ar fi fost de neconceput să pui vreo cruce măcar pe unele biserici baptiste sau penticostale. Azi majoritatea celor pe care eu le-am văzut au o cruce mai stilizată sau mai clasică așezată într-un loc vizibil. Cu toate acestea însă, evanghelicii rămân și se definesc drept iconoclaști (chiar dacă nu folosesc exact acest termen).

În general, evanghelicul obișnuit are o atitudine critică față de icoane, statui și alte imagini sau simboluri menite să reprezinte realități spirituale ori personaje din istoria biblică sau a Bisericii. Și totuși, există deja o formă de „artă” a bisericilor evanghelice. În anii dinainte de căderea comunismului dominau, cel puțin în Transilvania și toată zona de vest, baptisteriile cu apă curgătoare, unde, cum remarca cineva, lumina putea să cadă simultan din toate direcțiile. În cazul penticostalilor, era obligatoriu și un porumbel coborând pe niște raze.

Chiar și cu bradul de Crăciun era cumva problematic. De obicei, se împodobea un brad, dar existau mereu voci care contestau legitimitatea lui, pe motiv că așa ceva nu apare în Biblie. Tot împărțite erau părerile și când venea vorba despre scenete la marile sărbători creștine.

Între timp, lucrurile s-au mai diversificat, au apărut variațiuni interesante: decorațiuni, instalații, colaje, decoruri tematice care apar în peisaj după buna plăcere a conducerilor bisericești și variază în funcție de toleranța comunităților locale. În plus, acum se folosesc efecte de lumină, materiale video, ba chiar și producții/produse artistice declarate ca atare.

Și totuși, fondul iconoclast este acolo și răsare ori de câte ori apar subiecte de discuție: bradul este contestat teologic, oul de paște la fel. Acestea sunt considerate mijloace păgâne care pot introduce spiritul „lumii” în biserică. De asemenea, icoanele sau reprezentările deranjează vizual chiar și când apar în afara bisericii și cu alt scop decât cel pentru care au fost create inițial.

E interesant însă cum, puși în fața unor situații în care simbolurile creștine sunt atacate, evanghelicii devin, contrar reflexului lor, apărători ai acestora. Demolarea unor biserici catolice din Franța a produs emoții printre cei care, dacă intră într-o astfel de biserică, văd numai „idoli” pe pereți. Decizia de a elimina scena nașterii din unele piețe ale orașelor europene a fost considerată un atac la adresa valorilor creștine de către cei care întorc privirea de la icoanele cu aceeași temă și se încruntă sumbru când văd statui de sfinți.Citește mai mult »

Reclame

Despre Revoluție și religie

Revoluția română a început de la un pastor reformat ungur, minoritar religios și etnic. Într-o margine de țară, la Timișoara. Pe urmă, a izbucnit și la centru. Despre mai-marii religioși majoritari din Timișoara umblă o legendă stranie, cum că ar fi lăsat oameni să moară pe treptele catedralei, în loc să le deschidă ușa să se adăpostească. Zice-se că, totuși, mitropolitul – unul printre puținii (dacă nu chiar singurul) prelat care a recunoscut de bună voie că a fost colaborator al securității – era plecat din oraș.

Tot în Timișoara se mai consemnează un episod interesant: pastorul baptist Petre Dugulescu (și el cu ceva probleme la dosar, după cum s-a aflat ulterior) a ieșit în balconul Operei și a vorbit mulțimi, care, la îndemnul lui, a îngenuncheat să rostească rugăciunea Tatăl nostru.

Pastorul Iosif Țon anunța de ani de zile, în timpul predicilor sale difuzate de Radio Europa Liberă, căderea inevitabilă a comunismului. Vorbea cu o siguranță care îi făcea pe oameni să viseze, poate chiar și să spere, deși al XIV-lea Congres se încheiase confirmând puterea politică în România.

Cum ceea ce fusese multă vreme interzis sau cel puțin limitat ieșea acum să se afirme, una dintre cele mai radicale afirmări era cea de natură religioasă. Într-un regim care-și clama ateismul, să scandezi „Există Dumnezeu” era și o formă de protest politic.

Mai mulți lideri religioși locali au intervenit în diverse moduri în acele momente de cumpănă. Despre patriarhul BOR însă umblau zvonuri că l-ar fi felicitat pe Ceaușescu după intervenția brutală de la Timișoara. Dar se pare că erau false.

Dintre liderii bisericilor din România, destui au fost colaboratori sârguincioși ai Securității. Citește mai mult »

George MacDonald, unul dintre părinții genului fantasy

Pe 10 decembrie 1824, se năștea George MacDonald, scriitor, pastor, poet și critic literar scoțian. Prea puțin cunoscut și azi publicului românesc, MacDonald era celebru și admirat în vremea lui. Prieten cu Lewis Carroll sau Mark Twain (împreună cu care se pare că a și intenționat să scrie o carte), cărțile sale au fost introduse în lista de lecturi obligatorii a nepoților celebrei regine Victoria.

Lista admiratorilor săi e una foarte lungă, dar merită reținute măcar 2 nume mari. G.K. Chesterton mărturisea că era la grădiniță când i s-a citit prima oară Prințesa și goblinii, dar această lectură i-a influențat fundamental felul în care avea să înțeleagă viața. Celălalt nume este C.S. Lewis, mare iubitor de MacDonald (și de Chesterton), care spunea că imaginația i-a fost „botezată” pe când citea Phantastes (a lui MacDonald) și care i-a conferit scriitorului scoțian un rol deosebit de important în Marea despărțire – călăuză în lumea de dincolo. Grupul „Inklings”, din care făceau parte C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien îl prețuia în mod deosebit pe MacDonald.

Jerry Root, specialist cu masterat și doctorat în operele lui C.S. Lewis, povestea cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Oradea, în urmă cu câțiva ani, un episod foarte interesant. Celebra lucrare devoțională a lui Oswald Chambers, My Utmost for His Highest (publicată în vreo două ediții și în românește), este alcătuită, de fapt, din texte selectate postum de către soția autorului. Dar, cum Chambers era fervent cititor de MacDonald, printre notițele sale se găseau și niște predici, copiate de mână, ale predecesorului său scoțian. Astfel s-a ajuns ca în cartea lui Chambers să apară, de fapt, și câteva predici ale lui MacDonald.

printesa_si_goblinii_1_1

Bunica lui George MacDonald pe linie paternă era o credincioasă pioasă, dar deosebit de austeră – este cunoscut un episod în care ea pune pe foc vioara fiului ei pentru că obiectul ar fi putut reprezenta o influență diavolească.

Citește mai mult »

Elogiu gunoierului

Când petrecerea se gată și lumea se împrăștie spre case, vin gunoierii și adună dovezile care atestă amploarea evenimentului și gradul de luciditate al participanților. Petrecerile cu beție nu lasă niciodată în urmă aceleași deșeuri precum o petrecere austeră de familie sau o zi de naștere a unui copil. Din gunoi ni se citește identitatea.

După ce se sfârșesc sărbătorile marilor orașe, vin seara târziu sau dimineața devreme gunoierii și șterg amintirile de pe caldarâm cu măturoaiele, apoi le înghesuie în pântecele mașinilor-pubelă. Iar fața orașului se arată iarăși primenită.

Lumea noastră civilizată este permanent însoțită de o uriașă cantitate de deșeuri. Dar pe care le remarcăm numai atunci când ne stau în cale sau ne împut existența. În rest, gunoaiele sunt cunoscute doar de gunoieri. Oricât de disprețuiți ar fi, ei sunt la fel de necesari ca oricare funcționar sau specialist calificat fără de care comunitățile suferă.

Adevărații profesioniști au gunoaielor știu să șteargă urmele tragediilor și bucuriilor în egală măsură. Uneori aceste urme seamănă izbitor, de altfel. În orice caz, profesioniștii nu se lasă impresionați. Ei știu că sub orice mare bucurie rămâne un morman de moloz. Și după orice tragedie, așijderea. Adună impasibili semnele de exclamare și pe cele de întrebare fără să le colecteze selectiv.Citește mai mult »