O școală care pervertește mintea

Cam toată lumea – în afară de politrucii din minister în frunte cu ministratul însuși – e de acord că școala românească e tot mai vraiște. Că mersul la școală începe să fie din ce în ce mai dăunător pentru sănătatea mintală a copiilor noștri. Că trebuie să dezvolți un sistem imunitar familial sau un exoschelet emoțional care să-i apere pe elevi de sechelele induse de către școală și profesori abrutizați, incompetenți, delăsători sau cu excese de zel și accese de grandomanie.

Au scris mulți oameni mai deștepți și competenți ca mine despre asta (ar fi suficient să-l pomenesc pe Mihai Maci și textele sale – deja celebre – dense și greu de contrazis). Iar părinții și copiii lor o resimt zilnic în școală, dar mai ales acasă, în familie. Școala a devenit un redutabil adversar al sănătății mentale a familiei. E strigoiul care bântuie visele tuturor și spurcă zilele libere cu duhoarea lui insuportabilă: teme, teme de vacanță, hărți de colorat, date (multe, inutile, imbecile) de memorat, probleme infinite la matematică, versete de învățat pe de rost (că de ce să nu țină și religia pasul cu ceilalți producători de stres?) etc etc etc.

De ce continui să scriu? Nu știu prea bine. Poate dintr-un fel de nevoie disperată. Poate cu speranța că tot mai citește cineva și măcar îi ridic în minte o întrebare. Poate că pur și simplu fiindcă unele lucruri e bine să fie rostite și cam atât. Iluzii nu-mi fac. Panta e clar descendentă, iar prăbușirea pare să se fi accelerat mult în ultima vreme. Dar mai cred încă în acele oaze minuscule create de oameni care „sfințesc locul”. Acolo mai găsești un dram de normalitate într-un sistem parazitat de slugoi proști, de corupți rapace, de cinici lacomi, de incompetenți piloși și alte specimene care susțin răul pe care-l constatăm.

Pentru a-mi susține teza anunțată în titlu, voi recurge la cazul „materiei” (denumire din ce în ce mai greu de digerat) pe care o cunosc cât de cât: limba și literatura română. Deși, după nume, pare să fie tot o apă și-un pământ, e totuși o diferență între limba română și literatura română. Punctez asta ca fapt divers, că nu vreau să mă ocup de această diferență, ci doar să-mi aleg preferențial literatura.

Am mai spus și cu alte ocazii că, după părerea mea, literatura are valoare în măsura în care are legătură cu viața, cu realitatea (când nu e doar un joc steril de cuvinte). Literatura mare s-a născut din confruntarea unor autori cu realitatea vremii lor și din abilitatea acestora de a include niște adevăruri în ficțiune, poezie sau teatru. Evident, există și o literatură de divertisment care răspunde însă tot unor nevoi umane (fie că vorbim doar de nevoia de deconectare și explorare în lumi paralele, fie că vorbim de nevoia de a fugi de/din sine și de a evada în realități alternative).

În școală însă, literatura a devenit dependentă de stilistică, teorie și critică literară. Rolul acestor discipline era să funcționeze, în mod justificat, ca niște instrumente care să ajute cititorul să înțeleagă mai bine un text literar. Dar s-a ajuns în situația bizară și denaturată când instrumentele au devenit mai importante decât mesajul. Acum contează mai mult să poți spune cărui „gen literar” aparține un text și să demonstrezi că o poezie e… poezie sau că e… lirică.

Noaptea minții a coborât peste cei care gândesc programa. Elevul nu mai e direcționat spre ideea textului, spre un mesaj învelit în cuvinte, ci spre învelișul ca atare. Exact ca într-un joc absurd al modernității sau într-o zbenguială postmodernă cvasi-serioasă, nu mai contează ce transmite textul, ci doar viermuiala terminologică din jurul lui. Iar când se pune problema să aflăm vreun mesaj, am rămas tot la rudimentarul și (a)fumatul: ce a vrut să ne spună autorul?

Răspunsul corect ar fi: a vrut „să ne spună” acest roman în întregimea lui, această nuvele de la cap la coadă sau această poezie așa cum a ajuns la noi. Că dacă ar fi vrut să ne spună altceva, alegea o exprimare mai directă. Iar dacă n-a ales, atunci rămâne să încercăm să vedem ce mesaj putem descifra acolo, ce latură a vieții sau umanității ne descoperă și, în cazul fericit, ce realitate ni se comunică astfel.

Problema de fond este următoarea: elevul este obișnuit nu să caute să înțeleagă un text, un mesaj, nu să facă niște conexiuni cu realitatea, ci să alerge după cai verzi pe pereți, într-o beție de limbaj care zăpăcește mintea și lasă o foarte puternică (și justificată) senzație de inutil: eu liric, narator omniscient, operă lirică, operă dramatică, epitet, metaforă, alocuțiune, monolog interior, descriere, caracterizarea personajului, elipsă, personificare, hiperbolă… Parcă-i concurs ca fiecare serie de manuale să adauge și mai mulți termeni pompoși ce trebuie memorați.

Sunt două efecte perverse ce decurg de aici: pe de o parte, copilul este împiedicat de mulțimea instrumentelor (pe care puțini ajung să le stăpânească bine) să descopere logica interioară a unui mesaj, să gândească adicătelea cu mintea lui (și e încurajat să caute „obiecte” tâmpite și moarte în text – adică să gândească în clișee); pe de altă parte, el înțelege instinctiv că are nevoie de căruța aia cu termeni infiniți doar ca să treacă prin școală, deci va principala sa preocupare trebuie să devină mecanismul de supraviețuire. Or dacă asta nu-i pervertire gravă a minții copilului, atunci cum altfel am putea s-o numim? Vorbim despre elevul mediu, fiindcă societatea un e alcătuită doar din cei sclipitori.

Mai spun o dată. Copilul e efectiv împiedicat să ia contact cu un mesaj și cu realitatea din spatele lui, pentru că niște granguri plini de teorii din care își câștigă existența au înțesat programa cu termeni ce sufocă viața și mintea elevului. Iar de cealaltă parte, elevul va căutat să se eschiveze cât mai mult de această corvoadă fără rost și va respinge odată cu materia denaturată și literatura care l-ar fi putut ajuta să cunoască mai bine omul și umanitatea, să descopere pe cont propriu un mesaj, să își folosească mintea pentru a face conexiuni între elemente ale realității ce nu prezintă vreo legătură evidentă sau pur și simplu să se delecteze citind.

Toate astea sunt în mare parte obiective ratate prin decizia unor minți atât de îmbâcsite încât au ajuns să confunde instrumentele de lucru cu scopul existenței acestei materii. Lecția de viață e simplă: supraviețuirea în școală presupune să faci o grămadă de lucruri inutile sau al căror rost nu-l înțelegi; contează doar nota și baremul.

 

Cum va gândi la maturitate un om care a fost învățat să nu facă distincția dintre valoarea intrinsecă a unei idei și mijloacele stilistice prin care e exprimată ideea? Cum va acționa un om pe care școala l-a învățat că trebuie să-și însușească o limbă fără sens ca să iasă cu bine la liman? Bazaconiile din lucrările de la evaluări nu sunt doar rodul năstrușniciei sau incapacităților intelectuale ale copiilor. Mai de grabă sunt ilustrative (imagine inversată în oglindă a olimpicilor) pentru bolile cronice ale unui sistem, fiindcă nu apar doar erori de exprimare sau încurcături de personaje, ci tot mai frecvent enormități logice.

Pentru a ieși din această spirală aberantă, e nevoie ca bunul-simț să fie readus în clasă. Creatorii literaturii absurdului au vrut să șocheze ca să atragă atenția asupra unor realități. Tot astfel, acum, dacă reușești să spui lucruri de bun-simț în raport cu literatura și să redescoperi mesajul unor opere în contextul lor și al nostru, e posibil să sune strident și neprofesional – absurd, ce mai?

E de bun-simț, de pildă, să observi că din Moara cu noroc poți învăța mult mai mult despre om decât din Baltagul. Care Baltag seamănă cu filmele polițiste unde trebuie răzbunat sângele victimei. Și tot de bun-simț e să observi că literatura n-ar trebui studiată în primul rând doar pentru că e „română”, ci întâi de toate pentru că e umană și că are ceva de spus care contează pentru omul în general. Dacă are. Iar obsesia asta pentru „operele” literare românești poate fi înlocuită cu obsesia pentru niște texte alese cu gândul la elevi.

E drept că se poate ajunge și la alte extreme: oameni care vor să înnoiască atât de tare repertoriul literar din manual încât includ aberații contemporane sub pretextul relevanței lor pentru generațiile actuale. Însă nu vechimea sau noutatea unui text sunt problema. Dihotomia e falsă, iar soluțiile așijderea. Nici caracterul lor „pur” românesc sau „cosmopolit”. Știți ce-i ironic? Că indivizii ăștia care fac manualul râd de tradiționaliștii interbelici și de purismul lor național, elogiind spiritele europene precum Camil Petrescu, Eugen Lovinescu și toată ceata, dar ei sunt de fapt niște naționaliști aproape xenofobi. Și au impresia că literatura musai studiată etnic. Dar fără să facă efortul să scoată în evidență importanța cunoașterii specificului etnic cu bune și cu rele totodată.

Mie unul mi-e destul de clar că literatura e damnată. Revenirea la normalitate se poate face cu greu, mai ales de către profesori, care ar trebui practic să-și ironizeze propriul obiect al muncii, să persifleze „conceptele operaționale”, să arate un dispreț prudent și inteligent față de aceste noțiuni și să le reașeze la locul lor legitim și necesar, acordând mult mai multă importanță mesajului, realității, vieții. Și asta în timp ce acordă suficientă atenție și programei, că, deh, vin examenele și părinții și directorii vor copii promovați, nu capabili să gândească singuri, să analizeze critic sau să înțeleagă un pic mai bine realitatea și viața…

Nici problema timpului nu e simplă, fiindcă termenii sunt destui, iar pe urmă, mai ales la liceu, mai urmează și părerile criticilor. Dacă nu cumva și comentariul gata pregătit al profesorului. Deci când să mai ajung la contact direct cu textul?

Mai fac o dată precizarea că, în acest malaxor ce pervertește îndoit mintea (creând confuzie între esență și instrumentarul de lucru, dar și obligând copilul să adopte tehnici meschine de supraviețuire), unii profesori reușesc să păstreze o admirabilă normalitate.

(Imaginile folosite nu necesită precizarea sursei.)

Anunțuri

5 gânduri despre “O școală care pervertește mintea

  1. O scoala si o societate in care cei ‘mari’ ne vor prosti la propriu. Sa fim un popor de needucati si de analfabeti si ceilalti sa fure cat mai mult doar pentru ei. O nesmitire iesita din comun dar asta e adevarul gol-golut! Chiar daca fugi din tara, dai de ceva mai bunisor..Dar intr-un fel sau altul tot e cu doua taisuri !

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s