Reportaj în țara lu’ școală-apune

Prima zi de școală. Unică, inegalabilă. Tot amestecul acela de trăiri contradictorii. Toată îmbulzeala din jurul școlilor. Flori, ghivece, buchete, mini-buchete, mega-buchete. Ce-am uitat acasă? Grabă. Transpirații. Noroc cu deodorantele astea moderne. Înghesuială mare pe metru pătrat. Înghesuială mare pe circumvoluțiunii. Trafic aglomerat spre hipotalamus. Fatidic sau providențial, începe școala.

Precuvântarea. Tapată, fardată, machiată și frumos gătită, doamna directoare ia în primire microfonul. Care țiuie cât să atragă atenția asistenței. Se face un pic de liniște. Deși rămâne o rumoare de fond. Necesară. Toată lumea se preface că își îndreaptă atenția spre vorbitor.

Se anunță somitățile invitate. Fiecare director musai să facă rost de câteva. Cei de pe la țară, vin cu primarul, cu popa și cu șeful de post. Poate și câte-un afacerist mai generos dintre părinți. La oraș, primarul nu poate fi peste tot, așa că iei ce poți mai bun (viceprimar, consilier local, director etc). Din poliție, e bine să ai unul cu grade mai mari. Dacă poți să faci rost și de cineva mai „de sus”, „de la județ” sau și mai de sus, e minunat. De la inspectorat, dacă nu vine decât vreun inspector de rând, măcar să faci bine să trimiți urările de viață lungă și sănătate către măria sa inspectorul-general.

Lumea se foiește. Numele nu prea spun nimic. În orice caz, pe copii nu-i interesează cine urmează să vorbească. Au alte griji pe cap. Fratele mai mic se joacă cu mașinuțele.

Cuvântarea. De cum încep cuvântările, începe și plictisul. Discursuri cu ochii adânc înfipți în trecut. Trec pe la microfon toate fantomele trecutului. Ba nu, sunt somitățile. Vorbesc despre nu se știe ce, nu se știe cui. A, da. Aplauze! Fratele mai mic scoate dinozaurul.

Cuvântarea continuă. Se schimbă fețele care vorbesc, dar păpușarul-șef repetă aceleași idei. Ca anul trecut. Ca acum zece ani, ca dintotdeauna. Nimeni nu ia notițe. Din lecția asta nu se dă extemporal. E ca în orele libere. Ultima respirație înainte să înceapă greul. Cuvintele zboară zgâriate din gura vorbitorilor încruntați. Nimeni nu le prinde. Poze pentru Facebook. Hai să postăm primul lot. Selfiiiiieeee! Fratele mai mic a recunoscut trei cuvinte și le repetă încântat.

selfie
By Kaique Rocha

Cuvântarea trece în gura celuilalt. Din cerul său de la București, ministrul-zeu cuvântă prin supușii locali. Nu prea pare discursul lui. E prea corect gramatical și coerent. O fi fost scris de altcineva, care era plecat în vacanță astă-vară și nu știe că avem manual de sport și ghid unic. Vorbește pompos, despre lucruri în care nu crede nimeni. Dacă l-a scris el, trebuie să-i fi luat câteva zile bune. Profesorii își socotesc salariul în gând și se întunecă la față. În fundal se aude o sirenă. Apoi o bormașină.

Cuvântarea se prelinge pe pielea ascultărilor ca un șarpe devenit brusc prietenos. Nimeni nu vorbește despre batjocura ce datează de peste 25 de ani în Educație. Fratele mai mic colorează totul în albastru. Închis. Nu mai are roz. Nimeni nu se plânge de aberații. Toți suntem „nerăbdători”, „curioși”, „dornici”, „sârguincioși”, „parteneri”, „viitor”, „educație”, „societate de mâine”, „performanțe”, „promovabilitate”. Lucrurile merg ca unse. Și repetenții se cred, preț de o festivitate, potențiali premianți. Și de ce nu? Doar ne guvernează…

Metafore fumate se zbat să ajungă la urechile ascultătorilor constrânși să asiste la „festivitate”. Dar cad late în spațiile dintre oameni. Și nimeni nu le ia în seamă cum se usucă pe caldarâm. „Formare de caractere” se aude ca un ecou parcă din capătul lumii. „Modele” sună din altă parte, ca dintr-un butoi hodorogit. Fratele mai mic întreabă ce-i aia țigară.

Unii scuipă în pământ. Telefoanele sunt foarte solicitate. Deschideți poarta soarelui… Discursul nu se știe când se încheie, dar din experiență știm toți că nu poate dura la infinit. Aplauze. Domnul, doamna, domnul, doamna, rezultate, școala este, parteneri, stimați elevi, respect, visuri, împliniri, planuri… Corijență, impostură, nedreptate, dispreț, stress – de fapt, nu vorbește nimeni despre așa ceva. Sunt doar cuvinte desprinse dintr-un coșmar mai vechi.

Cuvântătorii sunt atât de departe, că cuvintele lor nu mai ajung la elevi. Ostenesc și se opresc la o depărtare respectabilă. Oricum, mereu are cineva ceva să le reproșeze. Lor, vremurilor că s-au câinit, lumii că s-a înrăit. Bine că n-are nimeni nimic să-și reproșeze sieși. N-avem spaime, n-avem griji. Viitorul sună bine. Fratele cel mic vrea mâncare.

Cuvântătorul cu numărul n-1 a reușit o poantă. E pregătită din timp. A reușit totuși s-o spună oarecum spontan. Ca pe-o poezie cu intonație. Râde el primul. Râde și ecoul lui printre elevi. Părinții stau încruntați.

Cuvântarea e posibil să se apropie de final. Sau de climax. Părinții se scurmă adânc în buzunare. Urmează să plătească pentru meditații. Stimați… bla, bla, bla… Fratele cel mic s-a plictisit și întreabă de ce nu mai tace nenea, tanti, ăla în rochie neagră.

Polițistul obligatoriu vorbește despre „siguranță”, „circulație”, „infracțiuni”, „prevenție”, „reguli”. Unul invocă spiritul școlii, numele patronului (toate școlile au patroni „spirituali”), un nume despre care nimeni nu prea mai știe mare lucru. Și nici nu ne interesează. Când se adună bani de protocol pentru BAC și Capacitate?

Învățământul în țara noastră e gratuit. Cinste iubitului conducător. Conducerea școlii își prezintă proiectele de îmbunătățire a condițiilor. Nu-s bani. Dacă e gratuit înseamnă că nu se dau bani. Și părinții sunt „încurajați” să contribuie. Pentru binele copiilor. Acum și pururea și în vecii vecilor. Fratele mai mic amenință că plânge. Aplauze! Mai căscăm o dată.

love-animal-dog-pet
Source: kaboompics.com// Karolina

Binecuvântarea. Nu se poate încheia festivitatea fără un preot sau pastor. Care să zică d-ale Domnului. Încearcă și el, după știință și putință, să țină pasul cu cuvântătorii. El e binecuvântătorul ce trebuie să îmbrace lumea asta cu cealaltă. Sau invers? Uneori îi iese, alteori le amestecă de nu le mai știe descâlci. Alteori se pierde și el printre atâtea și atâtea… Moravurile-s grele.

Amin! Aplauze!

Prin ocheanul de la București, ministrații privesc cu interes spre prima zi de școală. Undeva pierduți în mulțime, mici, ca niște gândaci, elevii. Părinții au scăpat de-o grijă, au unde să-i lase 4-8 ore pe zi. Profesorii îi primesc cu aceleași reflexe bătucite de experiență. Nimeni nu așteaptă nimic nou, nimic spectaculos. Dar azi toți ne prefacem că nu vedem realitatea. E festivitate. Azi ne felicităm cu toții pentru alegerile făcute. A, și poze pentru Facebook!

Acest reportaj n-a fost făcut într-o școală anume, dar putea fi făcut în oricare școală de stat. Singura condiție e ca cuvântătorii să nu vorbească despre lucrurile care cu adevărat interesează. Să nu aducă vorba de realitate. Ci totul să rămână în aceeași aură strălucitoare de speranță eternă. Și minciună permanentă. Fratele cel mic face baloane din salivă.

Poftiți în clase!

Anunțuri

6 gânduri despre “Reportaj în țara lu’ școală-apune

  1. Exact asa a decurs deschidera noului an scolar!!! Un orasel din Ardeal, o scoala nici prea mare nici prea mica! O doamna director,un primar,un inspector…tot tacamul! Mai putin…preotul! Un coleg tanar care preda religie si chiar e preot de anul trecut a fost uitat! Oare de ce?De 36\treizeci si sase\ de ani ascult aceleasi cuvinte,Am ajuns sa credem ca numai asa se poate indiferent cine conduce …ostilitatile! 8*

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s