Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Citește mai mult »

Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.