De sărbători, între Dumnezeu și oameni

În mediile religioase, printre cele mai blamate năravuri de sărbători sunt, afară de consumerism, absenteismul de la serviciile religioase și petrecerile. Nu scapă nesancționată nici participarea unor enoriași doar „la Paști și la Crăciun” la slujbe. Dar aici există și acel „măcar atât”, care constituie cumva o circumstanță atenuantă.

Constat însă tot mai frecvent că devine foarte dificil să găsești timp „de pierdut” cu prieteni sau cu oameni cu care doar stai de povești, fără vreun interes de serviciu. Oamenii sunt foarte ocupați, întâlnirile trebuie programate din timp și sunt mereu provizorii. Sociologii și psihologii, de altă parte, semnalează criza prin care trece individul și care, printre altele, are de-a face cu însingurarea. Toate astea pe fondul unor slujbe solicitante, stresante, mari consumatoare de timp și energie.

Suntem mai prosperi, dar mai singuri. Foarte conectați prin rețele sociale, dar cu deficit semnificativ la interacțiune directă, personală.

La biserici, în perioada sărbătorilor e forfotă mare, multe slujbe, multe programe, activități intense și frecvente, evenimente premergătoare, acțiuni caritabile etc. Și, în mijlocul spiritului sărbătoresc, precum un copac uscat într-un luminiș, dificultatea de a intra în „spiritul sărbătorii”, neputința de a gusta acel-nu-se-știe-ce care să facă sărbătoarea memorabilă, convingătoare, validată.

Se propun tot felul de soluții care să ajute omul să simtă, să trăiască o experiență care să rămână ca reper existențial. Să fie confirmarea faptului că sărbătoarea n-a fost ratată. Deși toată lumea cam știe ce sărbătorim la Paști sau la Crăciun, există mereu această căutare a elementului ce poate fi interiorizat, asimilat și apoi comunicat mai departe.

Voi folosi un exemplu pe care-l consider elocvent, chiar dacă se bazează pe exagerare: în toiul nopții, niște oameni sunt treziți din somn de alarma care anunță naufragiul vasului pe care se află. Ce mai contează în acele momente? Răspunsul diferă, evident, de la persoană la persoană. Dar cred că putem specula câte ceva: viața, moartea și relațiile au mari șanse să fie între preocupările de căpătâi ale pasagerilor.

Păstrând diferențele, cred că sărbătorile sunt un fel de momente de respiro într-o lume aflată într-o grabă teribilă, ca înainte de o catastrofă iminentă. Stres, nervi, slujbe solicitante, invazie de opțiuni, intervale scurte pentru decizii, totul pare extrem de important și de urgent, ritm alert, riscuri permanente – toate indicând parcă o necontenită stare de criză.

Relațiile suferă cel mai tare din pricina lipsei de timp. E greu de întreținut prietenii și legături apropiate fără timp „pierdut” în discuții. Plus că altfel e să privești în ochi omul cu care discuți. Tehnologia nu poate suplini această nevoie. Chiar și pentru simpla socializare se cere timp.

Atunci când doi oameni reușesc să comunice în mod autentic, esențial, cred că se apropie cumva de ceea ce ar dori să regăsească în sărbătoare. Experiențele mistice – sau de intensă apropiere de Dumnezeu – sunt totuși rare și nu pot fi controlate. Așa că cel mai la îndemână rămân tot aceste revelații de sine dintre oameni.

Probabil că, mai mult sau mai puțin conștient, acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii se adună de sărbători laolaltă. Au nevoie de feedback la ei înșiși, la ființa lor. Vor să se știe dacă nu „iubibili” (mă mir că nu există acest termen decât ironic), măcar tolerabili, acceptabili, haioși, seducători. Că au, adică, acea capacitate de a atrage pe alții spre ei, ca să-și confirme că nu sunt singuri pe lume, că nu sunt alienați, că nu sunt nefrecventabili.

Criza de timp a omului contemporan și nevoia lui de relații autentice (care, privită din altă perspectivă, poate fi descrisă ca însingurare sau alienare) sunt două dintre problemele la care biserica actuală (indiferent de culoare ei confesională) nu pare să aibă răspunsuri convingătoare. Nu de puține ori, oamenii se găsesc singuri chiar în biserică și nu știu cum să rezolve problema asta. Astfel că, atât enoriașii model care participă la toate slujbele, cât și petrecăreții fără niciun dumnezeu par să trăiască aceeași dramă fundamentală.

Nici sărbătorile nu sunt scutite de această senzație. Însuși programul sărbătorilor ilustrează involuntar această frământare continuă: credinciosul trebuie să aleagă între a participa la slujbele religioase (deoarece crede în rostul și necesitatea lor) foarte numeroase, de obicei, și a găsi loc pentru cei cu care nu prea are timp să se întâlnească altcândva sau cu care stă mereu prea puțin. În general, orice ar alege trebuie să sacrifice fie una, fie alta. Există o sfâșiere aici, fiindcă e ca și când ar trebui să aleagă între om și Dumnezeu.

Oricât ne-am da peste cap să găsim o miraculoasă soluție spirituală, biblică sau mai știu eu cum, realitatea rămâne destul de dură și, în fond, neschimbată. Unii vin doct și ne spun că „Dumnezeu e/trebuie să fie pe primul loc”. Ce credincios ar contesta asta? Dar nu prea sunt soluții nici la criza de timp, nici la problema tot mai acută a alienării individului.

Sloganele pot fi interesante, predicile pot fi chiar înălțătoare, însă zilele lucrătoare rămân cu aceleași poveri: serviciu, școală, teme pentru toată familia, stres, tensiuni, dileme etice complicate, anxietăți, nesiguranță etc. Toate acestea sunt fundalul pe care, de sărbători, oamenii încearcă să prindă sensul lucrurilor pe care le celebrează și să se retragă din iureșul vieții între cei care-i primesc așa cum sunt.

 

Anunțuri

9 gânduri despre “De sărbători, între Dumnezeu și oameni

  1. „ Vor să se știe dacă nu „iubibili” (mă mir că nu există acest termen decât ironic), măcar tolerabili, acceptabili, haioși, seducători.” – lipsește un verb aici
    Să ștergi te rog acest comentariu după ce editezi..

    În rest, mediam ieri chiar la aceleași aspecte ale problemei.

  2. ai uitat sa spui ca credinciosul mai trebuie sa gaseasca timp sa se si odihneasca. pregatirile pentru sarbatoare, reuniunile cu familia si prietenii, mersul la biserica, toate astea adauga la oboseala saptamanala. suna lumesc, dar daca nu ma odihnesc destul devin foarte irascibil, si taman de sarbatori nu e bine sa te apuce nervii din prostii.

  3. Mă întreb și eu pe je însumi: cum ar arăta „viața” bisericii dacă:

    1.de sărbători mesele ar fi cele obișnuite (adică alea pe care le faci de plăcere pentru ai tăi)
    2.să te vezi cu familia, cu ai tăi
    3.să nu te simți obligat să aduci ceva la masă, pt că altfel se vor uita toți la tine ca la un nevrednic

    4.la biserică (tot anul) să fie programul scurt, simplu, fără zorzoane
    5.să se facă strângeri de „fonduri” pentru săraci, bolnavi, văduve, orfani, spitale
    6.să se cheltuiească cât mai puțin cu clădirea bisericii, adică să fie o clădire care să întrunească standardele de siguranță, dar să nu fie pretențioasă.

    Ce să mai zic? Propun o biserică în care ceilalți sunt slujiți de cei din biserică, iar ce din biserică se slujesc unii pe alții.

    hai la un grătar!

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s