De sărbători, între Dumnezeu și oameni

În mediile religioase, printre cele mai blamate năravuri de sărbători sunt, afară de consumerism, absenteismul de la serviciile religioase și petrecerile. Nu scapă nesancționată nici participarea unor enoriași doar „la Paști și la Crăciun” la slujbe. Dar aici există și acel „măcar atât”, care constituie cumva o circumstanță atenuantă.

Constat însă tot mai frecvent că devine foarte dificil să găsești timp „de pierdut” cu prieteni sau cu oameni cu care doar stai de povești, fără vreun interes de serviciu. Oamenii sunt foarte ocupați, întâlnirile trebuie programate din timp și sunt mereu provizorii. Sociologii și psihologii, de altă parte, semnalează criza prin care trece individul și care, printre altele, are de-a face cu însingurarea. Toate astea pe fondul unor slujbe solicitante, stresante, mari consumatoare de timp și energie.

Suntem mai prosperi, dar mai singuri. Foarte conectați prin rețele sociale, dar cu deficit semnificativ la interacțiune directă, personală.

La biserici, în perioada sărbătorilor e forfotă mare, multe slujbe, multe programe, activități intense și frecvente, evenimente premergătoare, acțiuni caritabile etc. Și, în mijlocul spiritului sărbătoresc, precum un copac uscat într-un luminiș, dificultatea de a intra în „spiritul sărbătorii”, neputința de a gusta acel-nu-se-știe-ce care să facă sărbătoarea memorabilă, convingătoare, validată.

Se propun tot felul de soluții care să ajute omul să simtă, să trăiască o experiență care să rămână ca reper existențial. Să fie confirmarea faptului că sărbătoarea n-a fost ratată. Deși toată lumea cam știe ce sărbătorim la Paști sau la Crăciun, există mereu această căutare a elementului ce poate fi interiorizat, asimilat și apoi comunicat mai departe.

Voi folosi un exemplu pe care-l consider elocvent, chiar dacă se bazează pe exagerare: în toiul nopții, niște oameni sunt treziți din somn de alarma care anunță naufragiul vasului pe care se află.Citește mai mult »